COMENTARIU Marius Oprea | Ştim cine face guvernul. Dar cine l-a făcut pe Iohannis?

Eram sătui de dezbinarea pe care ”Petrov” o sădise în societate, împărţită între sicofanţii şi susţinătorii lui fanatizaţi, care populau universul virtual şi mare parte a presei şi restul, socotiţi, ca şi azi, ”ciumă roşie” (nici măcar aici, preşedintele Iohannis şi ai săi n-au inventat nimic). Se căscase atunci o prăpastie adîncă între români, pe care speram că actualul preşedinte, cu calmul şi tactul său ”nemţesc” o va umple şi vom avea, în sfîrşit, pace. Şi calm şi ”unitate”, indiferent de opţiunea politică a fiecăruia. Un oarecare respect, un ”pact social” minimal, realizat prin medierea celuia care ocupă cea mai înaltă poziţie în clasa politică. Ne-am înşelat amarnic.

Iohannis nu este decît o copie a unui Băsescu fără umor, dar poate mai rău şi mai răzbunător, chiar dacă nu bagă de-a dreptul oameni la puşcărie (s-a rezumat doar la demonizatul Dragnea), este în fond mai autoritar, mai discreţionar şi mai tăcut decît vocalul Traian Băsescu.

La preşedinţi, cu excepţia lui Emil Constantinescu, singurul preşedinte democrat pe care l-au avut românii în cei treizeci de ani de tranziţie, n-am avut parte decît de nişte copii ai unui Ceauşescu mai mic, cu aceleaşi trăsături de caracter ca ale fostului dictator, dar cu o putere de a şi le exacerba în politici publice mai redusă – de unde vine şi frustarea lor, vizibilă în multe ieşiri. Oameni care practic nu înţeleg, şi de aceea nu respectă, sînt incapabili să-şi asume o regulă fundamentală a democraţiei: dialogul.

Cineva a spus: ”arătaţi-mi cine-l sfătuieşte pe preşedinte şi voi şti cine conduce de fapt România”. Nu e corect – niciunul din cei trei preşedinţi şi tot atîtea decenii irosite din istoria recentă a ţării noastre, nu e nici capabil să asculte de altcineva, decît de vocea lor interioară. Care le spune, la fel ca fostului dictator comunist, doar că ei sînt oamenii providenţiali. Nimic mai fals pentru ei şi mai tragic pentru noi. Cînd se trezesc din ”beţia puterii”, aceşti oameni lasă în urmă o ţară în ruină, confuză şi rătăcită, cu oameni care nu mai ştiu în ce parte să o apuce şi mulţi pleacă, tocmai din acest motiv: nu că ar fi extraordinar de rău din punct de vedere economic la noi, dar nu e niciodată linişte, niciodată pace, niciodată un minim consens.

Sîntem o patrie de salvatori ai patriei, care mai de care mesianici, cu ”programe” şi ”proiecte” de care se alege praful odată la patru ani şi toate acestea devin mai apoi ”greaua moştenire” pentru următorul ciclu electoral. Acum, iarăşi o luăm de la capăt, într-o situaţie parcă mai confuză decît oricînd – cu un prim ministru propus de liberali (de fapt, de ”tătucul” preşedinte), pe care Parlamentul îl va accepta (probabil s-a negociat deja), deşi nici nu s-a întrunit şi nici întîlnirile cu partidele la Cotroceni nu au avut loc. Un premier care este el însuşi imaginea vie a acestei confuzii, un om care se uită după cai verzi pe pereţi, sau îşi face selfie-uri cu tribuna Parlamentului în spate şi vorbeşte o limbă pe care numai el o înţelege. Dar, să trecem peste asta, căci vorbeam despre preşedinte şi despre ceea ce l-a făcut aşa cum e acum, sau cum era de fapt de la bun început şi mulţi dintre noi n-au avut habar.

Cred că preşedintele Iohannis, cel de acum, în mod paradoxal, e în mare măsură o creaţie a presei, ”cîinele de pază al democraţiei”, şi a slăbiciunii acesteia. A faptului că a acceptat să i se pună lesă şi botniţă, contra cost. Cînd, în plină campanie pentru alegeri prezidenţiale, Klaus Iohannis a spus că nu se va întîlni cu contracandidatul său, altfel atît de uşor de contracarat (Vorica Dăncilă) şi a impus ca nişte ziarişti cuminţi să se adune într-o sală, să stea pe nişte scaune şi să-i pună nişte întrebări de conveninenţă, tot acest spectacol formal fiindu-ne transmis în direct pe mai toate televiziunile cu titlul de ”dezbatere”, am acceptat mai mult sau mai puţin cuminţi realitatea. N-a fost niciun boicot, nimeni nici măcar nu s-a gîndit să protesteze, prin neprezentare, la un asemenea spectacol care acum, din perspectiva timpului, ni se pare grotesc. Reflexul a continuat şi în pandemie, cînd preşedintele n-a fost deranjat cu mai nimic, la cîte o rară întrebare incomodă răspunzînd că se va ”documenta”. Şi nimeni n-a mai insistat.

Un dictator nu s-a născut niciodată singur, prin propriile-i puteri. L-au făcut ceilalţi, din jur, prin complicitate şi nepăsare. Nici un Klaus Iohannis căruia nu-i pasă, de fapt, nici de Constituţie, nici de democraţie şi în cele din urmă nici de România, în afară de creşterea propriei puteri, nu s-a născut singur. L-au creat alţii, care i-au trasat ”azimutul” şi i-au zgîndărit voinţa şi încăpăţînarea, aspiraţia nemăsurată de a avea puteri cît mai mari, şi l-am îngăduit noi, cu toţii. În ce scop? Semnele s-au văzut deja, simbolic, în timpul recentei campanii electorale, cînd, sub pretextul pandemiei, ”guvernul său” a închis fără nicio logică pieţele mai mici ale ţăranilor, dar au rămas deschise marile lanţuri de magazine. N-a fost din cauza pandemiei, a fost un test în sine. Se va închide într-un ”lockdown” mascat, după acelaşi model, din cauza ”restricţiilor Covid-19” şi economia ţării, cu excepţia Holzindustrie Schweighofer, dar va rămîne deschisă România Supermarket. Vom trăi din ”rezilienţe” şi noi împrumuturi externe, care ne scot ţara şi viitorul copiilor la mezat, şi atunci un ciclu istoric început acum o sută doi ani la Alba Iulia va lua sfîrşit.