O conferinţă toxică sau cum a reuşit Iohannis să facă rău deschizând gura

E clar şi, deja, stabilit cu date şi argumente că preşedintele a vorbit mai bine de o oră fără să ne spună nimic, că a ocolit răspunsuri şi, pe alocuri, cu argonaţă s-a poziţionat ca deţinător al adevărurilor supreme la care muritorii de rând nu doar că nu au acces, dar nici dreptul de a cere să tragă cu ochiul. În plus, să nu uităm, astfel de conferinţe sunt mai rare ca apa caldă la robinet în Bucureşti, în sistem centralizat. Pe scurt: rar şi de o calitate îndoielnică.

          Dar, chiar nu ne putem preface că n-a fost. Nu e ca şi când peste noi a trecut o ploaie de vară, ne-a udat puţin, dar până mâine o să uităm că s-a întâmplat. În acel “am răspuns exhaustiv”, rostit de Klaus Iohannis de două ori, după ce n-a oferit răspunsuri clare la întrebările primite, stă atitudinea celor care reprezintă statul român faţă de cei care sunt statul, adică cetăţenii. Plătitori mai mult sau mai puţin de taxe şi impozite. Este expresia distilată a lipsei de responsabilitate faţă de cei care îţi justifică funcţia şi statutul în societate. Este, simplist spus, un fel de “nu îţi datorez nimic, eşti prea mic să înţelegi asta” sau, dacă vreţi să o luăm altfel, este ca şi cum un CEO s-ar duce în faţa acţionarilor unei companii, care întreabă punctual cum justifică anumite decizii luate de el sau subalternii săi, şi le-ar comunica sec că totul este sub control, că el şi echipa sa se ocupă şi treaba merge ca pe roate. Iar în timpul acesta, acţionarii urmăresc pe bursă cum acţiunile lor execută spectaculoase căderi pe verticală. E drept, acţionarii pot oricând să dea jos un astfel de CEO pe proceduri şi prevederi legale, în baza unui contract. Contractul preşedintelui cu cetăţenii nu mai are astfel de clauze. Ce să-i facă cetăţenii lui Iohannis? Să-i ia rachetele de tenis, schiurile sau crosa de golf?

          Dar, nu doar atitudinea din timpul conferinţei este un element toxic din ieşirea publică a preşedintelui. Poziţionarea lui Klaus Iohannis cu privire la două teme majore într-o societate democrată este cel puţin îngrijorătoare, dacă nu periculoasă pe termen lung: educaţia şi libertatea de exprimare. Ca fost profesor, ca preşedinte care şi-a asumat ca proiect de suflet în mandatele sale “România educată”, într-un mod bizar şi total nedemocratic, Klaus Iohannis nu vede nicio problemă în felul în care statul în vârful căruia a ajuns a gestionat situaţia plagiatului lui Nicolae Ciucă. Dormiţi liniştiţi, instituţiile se ocupă, spune preşedintele în formă prescurtată şi despre felul în care statul român s-a ocupat de compromiterea jurnalistului Emilia Şercan, şi de “România educată.”, proiect care după 6 ani de zile este tot în fază de… proiect, dar şi de, deocamdată încă draf-ul legilor siguranţei naţionale. Preşedintelui Iohannis nu i se mişcă niciun muşchi pe faţă când întrebările jurnaliştilor se repetă, sub diverse formulări, legat de libertatea de exprimare, despre cum puterile separate se încuscresc ca să nască abuzuri fără niciun semn că vor vrea şi putea vreodată să-şi supravegheze reciproc activitatea în litera şi spiritul legii. În România pe care o vede preşedintele Iohannis instituţiile se mişcă mai precis ca un ceas elveţian, iar ţara nu are de ce să se plângă. Staul roman este eşuat în ochii lui Klaus Iohannis doar când e nevoie de muniţie politică, în restul zilelor din an, România este sora mai înţeleaptă şi mai performantă a Germaniei, Norvegiei sau Franţei.

          În România din ochii şi mintea lui Klaus Iohannis probabil că nu există principii şi valori. Dacă ar fi existat, n-ar fi avut cum să nu şi le exprime. Domnia sa ne spune doar că aşa cum stau lucrurile acum este normal. E normal să existe impostură academică girată politic, e normal ca o instituţie a statului să tărăgăneze anchete, e firesc ca banii pentru presă să curgă de la partide în sensul şi condiţiile care favorizează jucătorii politici şi nu publicul, e firesc ca şcoala românească să rămână în secolul trecut în vreme ce elevii ei se duc rând pe rând, dacă au chef de carte şi de viaţă mai bună, să studieze în străinătate. E normal în România văzută din Palatul Cotroceni să nu simţi nevoia, ca om cu funcţie, de a inspira şi de a fi, în momente dificile, factor de încredere, stabilitate şi speranţă.

          Dar, preşedintele Iohannis nu vine de pe altă planetă. Este imaginea societăţii pe care o reprezintă. Blazat, arogant, fără viziune şi valori. Asta înseamnă că aşa suntem şi noi? Refuz să cred. Îmi place să mă văd altfel în oglindă, ceea ce cred că spuneţi şi dumneavoastră. Dar, colectiv, acesta este produsul nostru. E preşedintele ales, democratic, să ne reprezinte. Şi, cum spunem des în contexte diferite, deciziile au consecinţe şi nu ai cum să te ascunzi de ele. Probabil că ajunşi până în acest punct cu lectura, unii dintre dumneavoastră veţi vocifera că rândurile de mai sus sunt cel puţin nedrepte. Că peste ani vom afla ce important jucător a fost Klaus Iohannis în regiune şi ce negocieri deştepte a dus la masa bogaţilor ca săracii să se ajungă şi ei. Nu neg, nu contest, doar ignor argumentul. Argument pe care l-am tot auzit în ultima vreme. Îl ignor pentru că în în discuţia de faţă nu cântăreşte nici măcar cât praful de pe tobă. Ba mai mult, dacă ar fi fost valabil, chiar preşedintele s-ar fi prevalat de el sub o formă sau alta în conferinţă. Dar, nu ne-a spus altceva decât că “suntem în război.” Şi nu ştiam. Sau poate preşedintele chiar are proprietatea exprimării şi s-o fi gândit la lupta pe care de aproape 3 decenii o dau mulţi dintre politicienii noştri cu bunul simţ, interesul celor pe care-i reprezintă, şansa de a construi o ţară din care să nu-ţi mai vină să pleci. Poate. Sau poate a fost doar... nimic. Ca întrega vorbărie de o oră a celui care are puterea să împingă o ţară întreagă înainte, dar şi opţiunea de a rămâne fix ca bolovanul.