OPINIE | Ce înseamnă să fim ţară membră NATO, dincolo de rachetele Patriot

Sputnik, RT şi alte organe de presă scot neîncetat ştiri false despre Occidentul agresiv. Cum procedează NATO ca să învingă Rusia?

Scenariul de mai sus nu e de la Hollywood, ci dintr-un document publicat la sfârşitul lunii octombrie de GLOBSEC, institut de cercetare în domeniul securităţii globale, un fel de laborator de idei al NATO. Autorii documentului sunt un grup de experţi şi militari între care gen. (r) Philip Breedlove, fostul comandant al forţelor NATO din Europa, şi gen. (r) John Allen, fostul comandant al forţelor aliate în Afganistan. Teza lucrării, intitulată „De la războiul hibrid la hiper-război prin războiul cibernetic”, este că NATO este în urma Rusiei în privinţa capacităţilor de a purta un război al viitorului, adică unul bazat pe „roboţi, inteligenţă artificială şi dincolo de ea”, şi că trebuie să-şi definească de urgenţă un concept strategic despre războiul viitorului, care să-i asigure capacitatea de apărare şi contraatac. „Atacurile din războiul viitorului se vor da la nivelul faliilor dintre oameni, credinţele lor, statele lor, cu scopul de a dezechilibra NATO din punct de vedere strategic, politic şi militar”, scriu autorii, care pun în deschiderea textului lor un citat din Vladimir Putin, emis de acesta la 1 septembrie 2017: „Inteligenţa artificială este viitorul nu doar pentru Rusia, ci pentru toată omenirea. Ea vine cu oportunităţi colosale, dar şi cu ameninţări dificil de anticipat. Cel ce va ajunge lider în acest domeniu va deveni stăpânul lumii.”

La nivelul NATO, de astfel de probleme se ocupă în mod special o structură denumită Divizia pentru Riscuri de Securitate Emergente: începând din 2013, ea a fost condusă, în calitate de asistent al secretarului general al NATO, de către diplomatul român Sorin Ducaru, fost ambasador în SUA, iar potrivit presei internaţionale, locul lui ar urma să fie luat de la 1 decembrie 2017 de italianul Antonio Missiroli, fost jurnalist, teoretician în domeniul politicilor de apărare şi şef al Institutului UE pentru Studii de Securitate (ISS).

Atât din interviurile date de Sorin Ducaru, cât şi din comunicatele SRI am aflat de-a lungul anilor că România este în prima linie a dezvoltării capacităţilor de apărare cibernetică, în special în privinţa planurilor NATO de a întări graniţa de est în raport cu Rusia (relaţiile cu Ucraina, Republica Moldova, Georgia); în privinţa poziţiei lui Ducaru faţă de ideea de război neconvenţional, ea este aceeaşi cu cea americană, unde Rusia este identificată direct ca adversar şi lupta cu propaganda este identificată drept prima linie a frontului. În ceea ce îl priveşte pe Missiroli însă, din documentele ISS scrise ori coordonate de el reiese accentul pus pe nevoia de apărare autonomă a UE faţă de o serie de ameninţări între care cea cibernetică a devenit atât de importantă din două motive. Primul este faptul că UE a cheltuit mai puţin decât SUA, Rusia sau China pentru cercetarea şi dezvoltare în domeniu şi că are nevoie să investească pentru a nu rămâne în urmă. „Cel mai apropiat aliat şi partener al Europei, SUA, cheltuiesc constant mai mult decât ea, ceea ce, în condiţiile scăderii bugetelor de apărare ale ţărilor europene, înseamnă o cooperare transatlantică tot mai dezechilibrată”, nota un document de poziţie al ISS din decembrie 2014.

Al doilea motiv este dificultatea nu numai logistică, ci şi morală de a aborda un mediu unde majoritatea tehnologiilor noi au uz dual, adică pot fi folosite şi pentru scopuri civile, normale, dar şi ca arme. „Un mediu digital deschis este o condiţie necesată pentru a profita de avantajele economice şi sociale ale accesului aproape universal la internet, dar păstrarea securităţii acestui mediu va fi o mare provocare”, nota acelaşi studiu. Ambele chestiuni sunt în continuare de cea mai mare actualitate, dacă nu şi mai presante decât în 2014, fie şi dacă ne uităm de la capătul cel mai mediatizat al lucrurilor: pe de o parte, nu e realist să te aştepţi ca relaţiile în NATO să fie sănătoase şi eficiente dacă baza lor se reduce la îndemnurile preşedintelui Trump ca europenii să-şi majoreze bugetele militare ca să cumpere armament american, pe de altă parte nu e realist să te aştepţi ca europenii să susţină punctul de vedere american în privinţa propagandei ruseşti când capătă impresia că preţul acestei lupte este în primul rând supravegherea şi cenzurarea lor.

Merită însă trasă de aici concluzia că viitorul NATO e sortit să se încurce în clasicul conflict de viziuni SUA-Europa pe care unii l-au văzut deja exemplificat în insistenţa europenilor pentru o armată proprie, separată de NATO? Să ne întoarcem la scenariul generalilor americani. Rusia declanşează războiul; urmează scene cu submarine ruseşti prin Atlantic şi cu nave europene care sar la luptă, neajutate de americanii ocupaţi prin Pacific; graţie capacităţilor superioare de luptă electronică ale Rusiei, navele europene sunt scufundate, centrele de comandă sunt dezafectate, apar pe net ştiri false despre epidemii de ciumă în Europa, celulele teroriste plantate la Bruxelles se activează, populaţia se panichează şi caută să fugă din oraşe, blocând astfel rute de transport vitale pentru NATO. Acesta e hiper-războiul: un conflict care se desfăşoară în mare viteză, cu comenzile şi execuţia misiunilor parţial automatizate şi în care populaţia deja vulnerabilizată prin dependenţa de social media nu mai poate face deosebirea dintre adevăr şi ştiri false şi cedează psihic. Şah şi mat: „bine aţi venit la sfârşitul iluziei colective”, zic autorii, referindu-se la impresia că Europa se poate apăra de una singură.

Soluţia, din punctul de vedere al generalilor, este ca europenii să accentueze rapid „integrarea hibrid-ciber-hiper” pentru pregătirea de războiul viitorului, adică să renunţe la delimitarea tradiţională dintre civil şi militar, atâta vreme cât adversarul Rusia nu o respectă, şi să lase la o parte abordarea mecanică în care dacă dau 2% din buget pe apărare, şi-au bifat obligaţia faţă de NATO şi pot să-şi vadă de treburile lor civile. ”Integrarea eforturilor militare cu resursele civile, intelectuale şi industriale” cerută de Breedlove şi Allen ar însemna şi dezvoltarea infrastructurii sau a industriei din fiecare ţară din perspectiva strategiei NATO, dar şi capacitatea de a bloca rapid şi complet ştirile false şi atacurile cibernetice. „Alianţa va trebui să lanseze un concept integrat de contracarare care promovează cooperarea funcţională civil-militară”, inclusiv prin programe de educaţie pentru război destinate liderilor civili şi militari, exerciţii ”realiste” de promovare a coeziunii între elitele politice şi exerciţii civile-militare „inovatoare”. ”În Europa, principalul teatru de operaţiuni NATO, aceasta înseamnă o nouă formă de apărare civilă; aceasta va accentua importanţa parteneriatelor strategice cu alte instituţii, în primul rând UE”, susţin generalii, insistând că UE este mult în urma SUA în privinţa investiţiilor în cibertehnologie. Acum parcă devine mai limpede sensul alegerii unui vest-european specializat în securitatea UE, ca Missiroli, la şefia diviziei pentru riscurile emergente.

Nu e obligatoriu ca visul remarcabil de belicos al generalilor americani să devină şi realitate imediată, dar e bine să ştim că aşa arată perspectiva maximală asupra a ceea ce li s-ar putea cere europenilor, inclusiv României, dincolo de celebrul prag de 2% din PIB cheltuieli militare. Când e vorba de apărare, la noi de obicei se discută doar despre deciziile de a cumpăra armament din SUA, Germania sau Franţa, pur şi simplu fiindcă e mai comod să discuţi despre banii daţi pe rachete decât să afli ce înţelege concret NATO mai nou prin apărare. În plus, cel puţin pentru moment, şi mesajele de la NATO continuă să fie axate pe ceea ce se întâmplă cu forţele convenţionale. Miercuri, 8 noiembrie, statele NATO au convenit să înfiinţeze două noi comandamente militare pentru a proteja Europa în cazul unui conflict cu Rusia: unul atlantic, pentru liniile de comunicaţie între SUA şi Europa (care ar putea fi găzduit de Portugalia, Spania, Franţa şi SUA) şi unul logistic (care ar putea fi localizat în Germania), care să se ocupe de eliminarea piedicilor logistice în calea transferului rapid de trupe şi armament în caz de conflict pe teritoriul european.

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, s-a referit însă şi la noul front, cel cibernetic: va fi înfiinţat un al treilea comandament, respectiv un centru de operaţiuni cibernetice care va urma să integreze capacităţile de război cibernetic ale ţărilor membre şi să folosească liber tacticile de luptă specifice (sabotarea tehnologiilor inamice, atacarea infrastructurii informatice, a site-urilor şi a reţelelor sociale, interceptarea informaţiilor). Acest front a fost deschis teoretic anul trecut, de când NATO consideră spaţiul cibernetic drept domeniu operaţional, astfel încât, conform articolului 5 din Tratatul Alianţei, un atac cibernetic contra unei ţări membre este considerat atac contra întregii alianţe. Jens Stoltenberg a dat exemplul războiului din Irak şi Siria contra Statului Islamic, însă principala vizată de astfel de regrupări de forţe este Rusia. Despre ceea ce ar urma civilii să facă pe acest front n-a zis nimic - deocamdată.