OPINIE: Ghid de orientare foarte rapidă prin oferta noilor partide româneşti

Şi pe urmă, dacă programul e neclar şi pare că susţine doar clasicul principiu „să fie bine ca să nu fie rău”, uitaţi-vă ce anume au făcut concret în materie economică liderii partidului respectiv sau ideile cui în materie economică le-au susţinut până acum. Aşa o să se vadă că un partid nu poate fi considerat de stânga dacă promovează femei în conducere ori legi pentru minorităţile sexuale, dar vrea să renunţe la salariul minim, la venitul minim garantat ori îi apără pe îmbogăţiţii din corupţie, semănători de sărăcie peste tot unde s-au dus să facă bani. Sau că un partid nu poate fi considerat de dreapta când vorbeşte de tradiţie, naţiune, familie şi biserică, dar umflă aparatul bugetar şi susţine creşterea intervenţiei statului în cât mai multe domenii.

Am văzut deja această confuzie atunci când a apărut manifestul de prezentare a viitorului partid Mişcarea pentru România, al lui Dacian Cioloş. Imediat, comentatorii educaţi şi autoeducaţi în spiritul celor câtorva clişee care domină acum politica americană s-au repezit să decreteze că MRÎ e un partid de stânga pentru că au văzut în manifest referiri la „politici anti-discriminare şi pentru egalitate de şanse”. La fel s-a întâmplat şi în cazul USR, catalogat drept partid marxist sau socialist fiindcă a decis să boicoteze referendumul Coaliţiei pentru Familie şi fiindcă reprezentanţii lui nu rezonează cu discursul la modă în PSD sau PNL, de promovare a argumentelor naţionaliste sau religioase în politicile publice.

Un comentator cu capul mai limpede ar fi înţeles că şi USR şi MRÎ vor pur şi simplu să se poziţioneze contra PSD ca să-şi câştige statutul de opoziţie „adevărată” şi că de aici derivă discursul lor, nu din faptul că Barna, Cioloş şi adepţii lor ar fi nişte indivizi care măcar ar fi citit ceva de Marx sau Gramsci, necum să doarmă cu scrierile respectivilor sub pernă. Mai numeroşi sunt însă comentatorii dispuşi să reducă dreapta şi stânga la clişeele luate de-a gata din import despre SJW, deplorabili, neomarxism sau marxism cultural, rednecks, fascişti, antifa, comunişti. Aceste clişee sunt vehiculate de oricine vrea să arate că e la curent cu războaiele ideologice din SUA ori din Vest şi că se pricepe să le aplice şi actorilor politici sau alegătorilor din România. Iar asta s-a văzut din plin cu ocazia referendumului.

George Mioc, antreprenor român din Texas, fost lider al partidului Noua Republică, tuna după referendum despre cei care au promovat boicotul: „această grupare troţkistă isterizată nu învaţă nimic din ceea ce se întâmplă în afara României”. Nici cei 39 de intelectuali şi activişti civici care au cerut o comisie de anchetă pe motiv că referendumul subminează interesele statului nu s-au lăsat mai prejos cu etichetările, acuzând că „instrumentalizarea urii ne-ar putea aduce aminte de campaniile fasciste ale anilor ‘30 ori ale celor comuniste din anii ‘40-‘50”. Ce e mai simplu, în fond, decât să demonizezi adversarul reducând orice nu-ţi place la comunism sau la fascism?

Ca sport pe Facebook sau ca să atragi trafic pe site-urile de ştiri, să faci asta e de înţeles. Mai departe însă, de pe urma excitaţiei ideologice devenite vizibile cu ocazia referendumului nu se poate clădi niciun proiect politic care să fie de folos României decât dacă el va fi întemeiat pe o viziune economică foarte clar articulată de la bun început şi capabilă să vizeze direct problema centrală a ţării, sărăcia materială a majorităţii populaţiei şi consecinţele ei – emigraţia masivă, regresul educaţiei, slaba producţie de valoare adăugată în economie, subdezvoltarea culturală. Altminteri va fi doar o iluzie în plus, menită doar să câştige nişte locuri bine plătite de parlamentari sau europarlamentari sau, după caz, să perpetueze veşnicul reflex al învinşilor la urne de a se năpusti asupra poporului să-l acuze că e prea prost pentru ei şi nu-i merită.

Desigur că este dreptul grupului de intelectuali şi politicieni care se vor aduna la Cluj în noiembrie – Adrian Papahagi, Mihail Neamţu, Traian Ungureanu – să profite de dezamăgirea de după referendum lansând o mişcare creştină prin care, cum spune apelul lor, „să ne convingem conaţionalii şi partenerii din lumea liberă” că aspiraţiile occidentale ale naţiunii „nu echivalează cu descreştinarea”. Este şi dreptul alegătorilor dezamăgiţi să vrea partide noi. E sănătos ca ei să ştie însă că mai important decât să asculte retorica pe teme identitare e să se uite ce planuri economice are mişcarea de la Cluj. E valabil şi pentru celelalte partide noi: pe lângă USR şi MRÎ s-au lansat sau se vor lansa Pro România (Victor Ponta), Demos (Claudiu Turcuş, Diana Mărgărit, Claudiu Crăciun), PACT pentru România (Sebastian Burduja), Partidul Realitatea (Cozmin Guşă), Alternativa pentru Demnitate Naţională (Cătălin Ivan, europarlamentar ex-PSD) sau partidul diasporei (Mario Mocan, un român din Luton).

Pastorul penticostal Cristian Ionescu din Chicago scria iritat după eşecul referendumului: „Complicităţii populaţiei nu i se pot acorda circumstanţe atenuante. Cu 6 milioane de voturi trecea! Va spune cineva că oamenii sunt uşor de păcălit, că au fost ne/dez-informaţi, că partidele au luat referendumul ostatec luptei pro/anti-corupţie, că şi că… Nu mai contează! Dacă era quorum şi trecea era gata şi basta!” Dar ceea ce ignoră el, la fel ca mulţi alţii care se întrec acum să laude sau să înfiereze poporul în funcţie de ce au sperat ei să se întâmple la referendum, este chiar poporul cu viaţa lui. Atât prezenţa, cât şi absenţa de la vot au fost influenţate de minciuni ce au prins din cauza regresului educaţiei – o consecinţă a aceluiaşi climat de sărăcie şi subdezvoltare pe care oameni ca Ionescu nu-l cunosc sau îl cred neimportant în raport cu cauza luptei lor.

Toate dezinformările la un loc nu fac însă cât banala lipsă de interes pentru tema referendumului. Dacă simpatizanţii Coaliţiei pentru Familie ar fi mai informaţi, nu s-ar plânge că România e singura ţară unde o astfel de iniţiativă a eşuat: în Slovacia, în 2015, un referendum identic a eşuat cu o prezenţă aproape identică (21,4% din electorat, faţă de 21,1% la noi). Şi în loc să acuze poporul de departe, ar observa de aproape că majoritatea românilor nu a avut cum să simtă ca ameninţare imediată şi reală ideologia de gen, ci tot sărăcia şi subdezvoltarea care creează absenteism la orice vot, indiferenţă faţă de politică (iar un referendum naţional este un act politic, indiferent de tema lui), resentiment faţă de oricine e la putere şi neîncredere faţă de oricine vrea să fie la putere. Aşa cum tocmai a avut ocazia să vadă şi Dacian Cioloş, plecat la strâns de semnături pentru „Oameni noi în politică” şi repezit de comercianta din Iaşi cu fiică emigrată în Spania.

Încă o dată, e în regulă să consideri că există o cerere pe piaţa politică pe care partidele existente nu o satisfac. E în regulă şi să-ţi doreşti ca idei la modă în SUA sau în Vest care au produs acolo schimbări în stilul de a face politică să rezoneze şi în România. Mai ales că luptele dintre conservatori şi progresişti, dintre naţionalişti şi globalişti sunt mult mai spectaculoase şi cer mult mai puţină bătaie de cap decât eforturile pentru dezvoltarea economică şi scoaterea din sărăcie a unei ţări. Numai că noţiunile de dreapta, stânga, centru, necesare pentru identificarea ofertei unui partid, nu pot fi reduse la războaie culturale şi politici identitare; să crezi că acestea din urmă sunt suficiente ca să judeci un partid când te duci la vot e o mare greşeală. E ca şi cum cineva care umblă în zdrenţe s-ar bucura că a găsit pe jos o pălărie la fel de scumpă ca a unui miliardar, şi-ar pune-o pe cap şi s-ar convinge singur că aşa nu mai are importanţă că umblă în zdrenţe.