Un deceniu de la Tratatul de aderare – România a progresat, dar rămâne la coada UE

România a semnat, la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, la 10 ani de la prezentarea cererii oficiale de aderare.

"Procesul de aderare la UE, în cadrul căruia semnarea Tratatului de aderare, pe care o aniversăm astăzi (sâmbătă - n.r.), a fost un reper major, reprezintă cel mai important obiectiv naţional din ultimii 25 de ani care, alături de aderarea la NATO, a antrenat transformări ireversibile în ceea ce priveşte modernizarea societăţii româneşti, prin racordarea sa deplină la setul de valori şi principii europene şi euro-atlantice. Reuşita acestui proiect a avut la bază consensul întregii societăţi şi al clasei politice din România", a declarat, cu acest prilej, ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, citat într-un comunicat MAE.

Şi preşedintele Klaus Iohannis a salutat momentul, subliniind că semnarea Tratatului de aderare a venit "după un proces dificil de negocieri care a marcat transformări profunde în multe domenii ale vieţii economico-sociale".

"Acest moment a însemnat recunoaşterea faptului că România era pregătită să devină membră a Uniunii Europene, să se alăture unui spaţiu de valori definit de democraţie, stat de drept, economie de piaţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului", se arată în mesajul prezidenţial.

Dincolo însă de meritele României şi ale Bulgariei - ambele semnând Tratatul de aderare la 25 aprilie 2005 - acest moment dar şi cel al aderării, care avea să survină doi ani mai târziu, pe 1 ianuarie 2007, ilustrează şi voinţa politică a UE de a include în spaţiul comunitar fostele ţări din Pactul de la Varşovia.

Faţă de celelalte ţări din fostul bloc estic care, fie au depus cererea de aderare cu un an mai devreme, fie în acelaşi an, sau chiar un an mai târziu (Cehia şi Slovenia), şi au reuşit să adere în 2004, România şi Bulgaria au avut nevoie de încă trei ani pentru fi primite în UE.

România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în 1995, iar în 1999, Consiliul European de la Helsinki a hotărât deschiderea negocierilor cu o parte dintre statele care depuseseră cererea de aderare, între care şi România. Negocierile au fost deschise în prima jumătate a anului 2000 şi s-au derulat până la sfârşitul anului 2004, când Consiliul European a marcat încheierea negocierilor.

În 1997, Consiliul a stabilit o procedură de derulare a negocierilor de aderare a statelor care doresc să devină membre UE.

Conform acestei proceduri, Comisia Europeană propune poziţii comune de negociere pentru UE, la fiecare capitol cu privire la temele de competenţă comunitară.

Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de către Consiliu şi sunt prezentate de către preşedinţia Consiliului de Miniştri. Ritmul negocierilor este dictat de gradul de pregătire a statului candidat şi de complexitatea subiectului, astfel că este imposibil de apreciat durata procesului de negociere pentru fiecare stat candidat.

Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul Tratatului de aderare, care este supus spre aprobare Consiliului şi apoi Parlamentului European. După semnare, Tratatul de aderare este supus spre ratificare statelor membre şi statului candidat.

Cele 31 de capitole de negociere au rezultat ca urmare a divizării (din raţiuni metodologice) a acquis-ului comunitar, care reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc statele membre în cadrul Uniunii Europene. Capitolele constituie cadrul de negociere dintre statele candidate şi Uniunea Europeană şi în momentul în care se ajunge la o poziţie comună între statul candidat şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră închis provizoriu.

Închiderea provizorie a capitolului de negociere reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele asumate de statul candidat cu privire la aproximarea legislaţiei din domeniul respectiv sunt considerate realizabile. Niciun capitol nu este închis definitiv înainte de încheierea negocierilor cu statul respectiv.

Unul dintre cele mai importante capitole este cel cu nr. 24: Justiţia şi afacerile interne.

Potrivit informaţiilor de pe site-ul Comisiei Europene, scopul politicilor comunitare în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne este păstrarea şi extinderea zonei de libertate, securitate şi justiţie care este Uniunea Europeană.

Politicile comunitare legate de justiţie şi afaceri interne ating câteva dintre cele mai sensibile aspecte pentru opinia publică, motiv pentru care negocierile aferente capitolului Justiţie şi afaceri interne nu vizează perioade de tranziţie. Mai degrabă este necesară găsirea unui mod de a stimula încrederea statelor membre în capacitatea ţărilor candidate de a implementa acquis-ul comunitar.

În probleme precum controlul la frontieră, imigraţia ilegală, traficul cu droguri şi spălarea banilor, crima organizată, cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar, protecţia datelor şi recunoaşterea reciprocă a sentinţelor judiciare, ţările candidate trebuie să confirme ca au dotarea necesara atingerii unor standarde adecvate şi acceptabile în implementare.

Este important ca, până la data aderării, capacitatea administrativă a ţărilor candidate să atingă aceste standarde. De asemenea, înfiinţarea unor structuri judiciare şi poliţieneşti independente, corecte şi eficiente are o importanţă mare.

Tocmai la acest capitol "s-au împotmolit" România şi Bulgaria, iar liderii europeni au fost nevoiţi să găsească o soluţie pentru a le putea integra în Uniune. Aşa a fost creat celebrul Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) pentru a monitoriza progresele înregistrate după aderare în cadrul reformei sistemului judiciar şi în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, domenii în care cele două ţări înregistrau încă probleme la momentul semnării Tratatului şi al aderării.

Liderii guvernamentali de la Bucureşti şi Sofia consideră că şi-au făcut treaba în acest sens, astfel că au semnat, vineri, la Craiova, o Declaraţie comună privind realizarea unui schimb de opinii şi bune practici vizând obiectivele din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare în perspectiva închiderii acestuia. Bruxelles-ul recunoaşte progresele, dar consideră în continuare că mecanismul este folositor pentru România şi Bulgaria în procesul de reformă.

După cum recunoştea şi preşedintele Klaus Iohahnis în mesajul său, România mai are încă procese de integrare nefinalizate: aderarea la Spaţiul Schengen şi adoptarea monedei unice, autorităţile române renunţând, în cazul ambelor, să mai avanseze termene clare.

Dincolo de sistemul judiciar, pentru care România a început să fie dată drept exemplu, nici Bucureştiul, nici Sofia nu reuşesc să urce din coada clasamentului european fie că este vorba de educaţie, sănătate, protejarea mediului sau infrastructură.

Diversele statistici Eurostat plasează, de obicei, cele două ţări pe ultimele locuri în UE, inclusiv în ceea ce priveşte standardul de viaţă, astfel că numeroşi români şi bulgari, mai ales după liberalizarea completă a pieţei muncii, pleacă în alte state europene pentru un trai mai bun, iar sondajele din ultimii ani arată că în special tinerii sunt determinaţi să plece în străinătate.