Ion Cristoiu: De ce n-avem o Istorie a presei la fel de tare ca şi Istoria lui Călinescu pentru literatură?!

1. Mai că ştiu pe de rost istoria României dintre 4 noiembrie 1946 şi 20 noiembrie 1946, cele două date care hotărnicesc vizita Grupului de scriitori şi ziarişti moldo-valahi în URSS. Ultimele zile ale campaniei electorale, ştirile despre mersul alegerilor, rezultatele, comentariile. Şi de data asta mă întreb:

De ce lipseşte un studiu serios, prin asta desemnînd un studiu neatins de blenoragia anticomunismului de serviciu, despre alegerile din 1946?

Regimul comunist, privind în urmă, le expediase sub eşarfa succesului glorios. Nu existau strategii electorale de o parte şi de alta, nu existau implicări în campanie de partea Comuniştilor, cum a fost, de exemplu, cea a Patriarhului Nicodim, oaspete al Moscovei exact în toiul campaniei. Analizei la rece, cu mijloacele investigaţiei moderne, îi era preferată frazeologia despre masele populare.

Regimul capitalist, înlocuindu-l  în 1990 pe primul, n-a adus nimic deosebit în necesara perspectivă obiectivă, presupusă a fi înlesnită de o societate prin excelenţă a adevărului. Singurele propoziţii despre alegerile din 1946 vizează falsificarea scrutinului şi nu oricum, ci în chip spectaculos ( cică Opoziţia ar fi cîştigat cu 70 la sută!), abuzurile comuniştilor în campanie, implicarea Armatei Roşii. Nu se spune nimic despre tradiţia autohtonă a victoriei automate a Guvernului în toate alegerile anterioare ( cu excepţia celor din 1937), despre puterea exercitată de cei şase ani de dictatură, care-i dezobişnuiseră pe oameni cu opţiunea liber exprimată. Citind ziarele din perioada respectivă, nu pot să nu observ c-au o fost strategii electorale de o parte şi de alta, că implicarea Ruşilor a fost la nivel de seducere morală, ceea ce Occidentalii n-au făcut-o, că şmecheria cu larga Coaliţie de Stînga a fost eficientă, că Regele a fost folosit drept agent electoral. Cred c-ar fi interesant un studiu obiectiv despre campania electorală, fie şi pentru că acesta ar lua în serios programele politice ale competitorilor, inclusiv cel al BPD.

2. Am motive să fiu  invidios pe George Călinescu! Nu, nu pentru Istoria literaturii române, despre care un clişeu prost rumegat spune că-i monumentală, nici pentru romanele sale, nici pentru publicistica sa. Sînt invidios pentru felul în care a construit şi condus ziarul Naţiunea, apărut între  1946 – 1949. Naţiunea, oficios al unui palid trecător PNP, ar fi trebuit să fie ceea ce este de regulă un oficios:

Cutia poştală în care liderii partidului scuipă texte pe post de mesaje.

Ei uite, George Călinescu a făcut din ziar o publicaţie cum rar am întîlnit în peisaj românesc. Citind colecţia din ultimele două luni ale lui 1946, pentru a vedea cum face piruiete de cultură generală George Călinescu în notele sale de călătorie din URSS, cu greu m-am stăpînit să nu citesc toate numerele ca pe o carte de proză. Şi mai greu  a fost  să nu cer toate colecţiile pe ani, pentru un festival al lecturii dintr-o gazetă. Am scanat şi am dat la bătut ca exemplu de gazetărie autentică, vecină cu literatura bună, un reportaj despre Parlamentul României înaintea primei sesiuni după un deceniu de şomaj parlamentar. Dincolo de arhitectura titlurilor şi subtitlurilor, surprinde geniul lui Călinescu de a face literatură dintr-o comandă politică. Trebuia să consemneze deschiderea unui Parlament dominat de Coaliţia condusă de comunişti. Un altul ar fi publicat un material de pîslă bătută în cuie. Călinescu foloseşte pretextul comenzii sociale pentru a publica un reportaj pitoresc dedicat Parlamentului în amănuntele sale interesante şi chiar seducătoare. Ca arhitect de publicaţii, arhitectul George Călinescu mă face invidios. De ce n-avem o Istorie a presei la fel de tare ca şi Istoria lui Călinescu pentru literatură?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro