Ion Cristoiu: Cînd a avut, în fine, Ion Antonescu coatele libere?

Recitind Delirul lui Marin Preda, mi-a atras atenţia acum, la această nouă experienţă, discuţia dintre Niki, secretar general de redacţie la Ziua, publicaţia la care s-a angajat Ştefan, şi Ştefan, despre libertatea presei în decembrie 1940. Spre surprinderea lui Ştefan, Niki îi spune că libertatea presei e deja un ideal mort. Venit la putere, Generalul Antonescu i-a chemat pe patronii de ziare şi i-a avertizat că dezmăţul presei a luat sfîrşit. Presa trebuie să simtă cotul:

„Trebuie să simţiţi cotul! Cotul cu cine? Nu ne-a spus, dar era clar, cu el, cu armata! Presa îşi pierde dreptul de a mai fi în mod direct în serviciul opiniei publice!”

Am încercat să interpretez în fel şi chip formula a simţi cotul şi, în cele din urmă, am scris că asta înseamnă absenţa libertăţii de mişcare. A simţi cotul înseamnă a nu avea mînile libere. După publicarea notei şi îndeosebi după intervenţia mea la Marius Tucă, am primit pe email de la Dănuţ Andronie următorul mesaj:

„Bună ziua maestre Ion Cristoiu!

Se pare că Ion Antonescu avea o obsesie sau folosea adesea cuvîntul «cotul» sau «coatele» cu semnificaţia de libertate de mişcare.

În Jurnalul Regelui Carol al II-lea, volumul 3, fila 296, apare următoarea relatare a regelui:

«Acuma alt bucluc: persoana în chestie trebuie găsită. Din cauza tulburărilor el rămîne ascuns. Cu multă greutate, cu concursul lui Valer Pop (Antonescu) a putut fi găsit. A avut, mai întîi, o conversaţie cu Urdăreanu, în care a făcut rezerve şi, mai ales, a spus că nu poate lua o aşa răspundere dacă n-are coatele libere.»”

Citind e-mailul am simţit nevoia să-mi dau un ghiont. Cum de nu mi-am amintit chestia cu coatele? Nu de alta dar citatul ăsta l-am transcris pentru eseul despre Lovitura de stat a generalului Antonescu. În Jurnalul său, pe 3 septembrie 1940, după Cedarea Ardealului, Carol al II-lea descrie căutarea sa disperată de soluţii pentru a rezolva criza uriaşă provocată de Diktatul de la Viena, pe care România l-ar fi putut evita dacă Regele, singurul responsabil de politica externă, ar fi fost mai înţelept.

Drept cea mai bună soluţie se conturează chemarea generalului Antonescu la guvernare. S-a scris că Majestatea Sa a fost tras pe sfoară de sfătuitori. Aserţiunile izvorăsc din legea Toţi cei din prezent sînt infinit mai deştepţi decît cei din trecut, deoarece ei, spre deosebire de înaintaşi, ştiu cum s-au încheiat evenimentele în derulare. Din acest punct de vedere pînă şi un copil e mai deştept decît un filosof de pe vremea Războiului Sfînt. Copilul de azi ştie că Axa a pierdut războiul. Şi l-ar fi putut sfătui pe Mareşal în decembrie 1941 să nu trimită Armata Română în 1942 pe Front, deoarece în ianuarie 1943 Paulus se va preda.

În cazul Antonescu Majestatea Sa a fost cel care a ales soluţia. Era maestru în scoaterea în faţă a premierilor pentru a-i sacrifica. Să nu uităm că Armand Călinescu a plătit cu viaţa imprudenţa de a face tot ce i-a cerut Carol al II-lea împotriva legionarilor, fără a-şi păstra o minimă rezervă pentru o posibilă schimbare de atmosferă. La fel şi I.G. Duca. Antonescu era socotit de Carol al II-lea uşor de tras pe sfoară prin numirea ca premier. El socotea că generalul va fi ameţit de saltul de la domiciliul forţat la cabinetul de premier, că va face tot ce-i va spune Majestatea Sa, inclusiv de a reprima Mişcarea Legionară, cum făcuseră, ca nerozii, I.G. Duca şi Armand Călinescu. Cu atît mai mult aceste acţiuni ar fi trecut ca fiind exclusiv ale generalului cu cît duşmănia dintre cei doi era cunoscută. Compromis total, generalul urma să fie dat jos şi chiar condamnat pentru abuzurile de care urma să facă atîta caz Carol al II-lea. Prin formula Coatele libere Antonescu se referea la libertatea de mişcare. Aşa ajungem la formula a simţi cotul în cazul presei de sub regimul Antonescu. Generalul voia să spună că presa nu va avea coatele libere. El însă în septembrie 1940 n-a aşteptat să-i lase coatele libere Carol al II-lea. Mai abil decît îl credea Carol al II-lea (deşi general de carieră Antonescu se considera un om politic), Ion Antonescu manevrează genial pentru ca Majestatea Sa să abdice. La 6 septembrie 1940, cînd se încheie Lovitura de stat de debarcare a Regelui, Ion Antonescu n-avea totuşi coatele libere complet. El ştia că forţa politică numărul unu era Mişcarea Legionară. Chemarea Legionarilor la putere nu are drept cauză – cum a susţinut Mareşalul la Proces – refuzul celorlalte partide de a face guvern cu el, ci ambiţia de a scăpa şi de legionari. Generalul ştia două adevăruri:

a. Că Legionarii erau prea naţionalişti pentru a fi pe placul lui Hitler, care voia să facă din România o colonie şi o bază de atacare a Rusiei sovietice.

b. Că legionarii n-aveau experienţă politică nici cît să facă o omletă. Nu altfel se explică faptul că ei au căzut prosteşte în capcana slăbiciunii întinsă de General înainte de Rebeliune. Au fost convinşi că Ion Antonescu avea nevoie de ei ca să guverneze ţara şi ca să fie pe placul nemţilor. Abia după biruinţa asupra Legiunii rebele din ianuarie 1941 Generalul Antonescu a avut în fine coatele libere.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro