Ion Cristoiu: „Câteva ruperi de oase pe zi, administrate în politică, pot fi salutare”

Zile şi nopţi la Stalingrad. Bucuria de a nu fi nimeni înaintea mea la Poştă (nu le merge conexiunea – îmi spune, fericită, lucrătoarea - altfel coada pentru taxa de paşapoarte s-ar fi întins pînă-n stradă) mi-a fost umbrită de descoperirea c-am cumpărat de pe Internet, în variantă franţuzească, Zile şi nopţi, romanul lui Constantin Simonov, aflat în cîteva ediţii în variantă românească. Am deschis coletul, anunţat în hîrtiuţă drept o scrisoare simplă, ştiind că e vorba de cartea comandată pe Internet. Dau peste un exemplar ponosit, gen anticariat uitat de lume. O simplă privire asupra coperţii mă convinge că e romanul şi nu o culegere de articole despre Stalingrad ale jurnalistului Simonov. Mă prostisem de-a binelea dînd banii pe o carte aflată deja în biblioteca mea? Nu. Coperta, în roşu fără nici o legătură cu bolşevismul, are aceste precizări:

Constantin Simonov, Les jours et les nuits de Stalingrad. Récit d’un temoin. Editions Colbert, 1945.

Nota de pe una din paginile de gardă îmi spune că tiparul s-a încheiat pe 6 februarie 1945. Înţeleg că e vorba de una dintre cărţile sovietice tipărite în atmosfera de simpatie faţă de Eliberatorii popoarelor de sub fascism. Din cîte-mi dau eu seama romanul n-a mai fost tipărit în Franţa. M-a tras pe sfoară titlul, diferit de cel din variantele româneşti, pentru că trimite la însemnări de reporter. Varianta rusească, găsită cu greu de mine, dă drept titlu Zile şi nopţi, pur şi simplu. Editorul francez s-a gîndit, probabil, la un ambalaj comercial, publicul franţuz presupunîndu-se atras de sintagma martor ocular şi prin asta de gîndul că în carte sînt strînse memoriile vreunui luptător.

*

Un ziarist care a făcut Istorie. Pentru Aluzia care duce la ghilotină, eseul din manuscris, luat la mînă, deoarece mi s-a semnalat că din articolul anti-Robespierre lipseau cîteva cuvinte, caut în bibliotecă volumul din care am luat textul în franţuzeşte. Spre norocul meu, Revoluţia franceză e la locul ei, pe rafturile cu istorie universală, înaintea rafturilor cu Napoleon. Cartea e de fapt un cărţoi, despre care acum îmi dau seama, cînd vreau s-o citez ca sursă, că îi lipseşte editura, locul fiind luat de precizarea Editeur. În eseu e doar trimiterea la numărul din ziar, unul dintre cele şapte apărute deja, al optulea rămînînd în tipografie, deoarece Camille Desmoulins va fi ghilotinat între timp. Trec în manuscris sursa, după ce Internetul mi-a oferit date despre numerele din Les Vieux Cordelier, prilej de a mă uimi că un ziar e prezentat pe Wikipedia în varianta franţuzească număr de număr, cu istorisirea conţinutului, şi de a mă mîndri la precizarea Camille Desmoulins – jurnalist, deoarece, iată, cineva a rămas în istorie doar prin activitatea de jurnalist (de regulă jurnalist e doar una dintre profesiile unui mare om, trecută acolo din motive de acribie). La Găgeşti fiind, îmi vine ideea de a adăuga în eseu paginile din Danton al lui Camil Petrescu despre Camille Desmoulins. Din cîte ţin eu minte, am mai căutat piesa lui Camil, dînd doar peste varianta sa radiofonică, şi cred că pentru o notă despre cum te trimit la ghilotină exact cei pe care i-ai făcut oameni (aluzie la Danton, acuzat de Fouquier Tinville, deşi acesta a fost angajat din milă de ministrul Justiţiei). Într-adevăr, piesa Danton nu pe nici un site de cărţi, nici pe Scribda, unde geme de referate despre Danton, vîndute nătărăilor doritori să-şi ia Bacalaureatul. Aştept s-ajung acasă, la Bucureşti. Nici nu mă schimb de hainele de pe drum şi dînd fuga la rafturile cu literatură dintru-una din camerele apartamentului transformat în Depozit de cărţi, dibui imediat două exemplare cu piesa. Unul doar cu ea, scos în interbelic, şi celălalt într-un volum Teatru de Camil Petrescu, întocmit după 1989. Aici în piesă, dau peste mai multe lucruri despre Camille Desmoulins. Într-unul, jurnalistul îi citeşte lui Danton Decretul privind suspecţii, subiectul aluziei din ziar, într-altul se sugerează succesul ziarului în rîndurile anti-robespierrenilor, şi, evident, lucrul pentru care m-am ostenit atîta: Descrierea lui Camille Desmoulins la Conciergerie, lovit de vestea că şi Lucille (doar 24 de ani) a fost arestată, urmînd să fie ghilotinată. Scanez paginile, le transform în word şi le trag la imprimantă, neliniştit la gîndul c-o să mă apuc de mărit eseul iniţial pînă la nivelul unei cărţi.

*

Soluţie: ruperea de oase. Arghezi în Manual de morală practică II, tabletă apărută în „Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 402, 19 august 1928:

„Câteva ruperi de oase pe zi, administrate în politică, pot fi salutare şi fac mai mult decât o carte de învăţături reeditate. Aceasta în ce priveşte activitatea individuală. Colectiv, bătaia trebuie să fie moderată: scoborîm pe bărbatul politic din limuzină, facem loc pe trotuar, îl întindem pe asfalt, îi scoatem pantalonii, îi aplicăm cîteva biciuşci şi îi dăm drumul să urce în limuzină cu pantalonii şi cu bretelele în braţe. Zece flăcăi solidari şi optimişti pot contribui astfel la renaşterea naţională, jucîndu-se şi operînd numai de cîteva ori. Statul condamnă însă punctul nostru de vedere.”

Mă grăbesc să reproduc citatul gîndindu-mă să-l propun cititorilor de cristoiublog.ro în cadrul unei rubrici de provocare a cititorului într-o chestiune culturală.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro