Ion Cristoiu: Personajele lui Cehov şi ale lui Caragiale suferă de aceeaşi boală: Vanitatea

Ca toţi marii satirici, Anton Pavlovici Cehov e un geniu în materie de radiografie a vanităţii omeneşti. El nu putea să nu observe, ca toţi marii sceptici, că principala formă de expresie a vanităţii se dovedea, şi în Rusia ţaristă, părerea. Nu e de loc întîmplător că piesele lui Cehov îşi au plasată acţiunea în momente, ca să le spunem aşa, neteatrale: ora ceaiului, ora mesei, un taifas pe terasă. Sînt momentele în care nevoia fiecărui personaj de a spune celorlalţi, evidenţiindu-se, cu orice preţ, ce crede el într-o mie şi una de probleme atinge o intensitate dureroasă. S-a zis despre eroii lui Cehov că filosofează. S-a adăugat, cu titlul de precizare extrem de subtilă, că ele vorbesc foarte mult. Cîte un personaj atins, la un moment dat, de luciditate, observă această lungă şi inutilă plăcere de a filosofa. Rămas în acest punct, Cehov ar fi un mare scriitor rus, fără a-şi revendica drepturi de universalitate. Pentru că, într-adevăr, în Rusia vremii lui Cehov, se discută pe rupte. Despre tot şi toate: despre soarta marii Rusii, despre eliberarea iobagilor, despre nemurirea sufletului, despre mohor şi împăduriri, despre mujici şi despre malurile splendide ale Senei. Aceste lungi şi interminabile discuţii se duc nu numai în presă, dar şi în viaţa de toate zilele. Nu numai scriitorii şi publiciştii se dovedesc interesaţi de metempsihoză, ca să dăm un exemplu, dar şi boiernaşii ruinaţi, actriţele ratate, fetele bătrîne, gradele superioare din armată, învăţătorii şi medicii rurali. Mujicii – din cîte se vede – n-au astfel de preocupări, apanaj exclusiv al intelighenţiei. Ei se mulţumesc să bea vodcă, să transpire şi să bată mătănii. Ca mare satiric, Cehov nu putea să nu observe că, în aceste discuţii, fiecare dat cu părerea ascunde vanitatea. Vanitatea de a avea o idee, un punct de vedere. Vanitatea de a oferi o soluţie numai a lui, privind destinul imperiului ţarist. Vanitatea de a susţine şi a impune la nesfîrşit această părere.

Singurătatea monologului din piesele lui Cehov are, desigur, o notă categoric modernă. Ţinînd însă cont că această singurătate are loc în timpul nesfîrşitelor taifasuri, ea poate fi considerată la fel de bine şi ca o expresie a vanităţii. Fiecare personaj cehovian are o părere categorică, greu de clintit, în ce priveşte problematica la care a ajuns, urmînd legile sale proprii, discuţia de la ora supei. O părere de care personajul e tare mîndru. Tare mîndru că el are o idee, o părere într-o chestiune socială, politică sau filosofică. El trăieşte o clipă iluzia importanţei, a depăşirii condiţiei sale. Filozofînd, ştiindu-şi o părere clară într-o anume chestiune, eroul cehovian are impresia că e altceva decît ceea ce este plictisitorul boieraş de provincie sau ratatul învăţător din ţinutul guberniei.

Asemănarea cu Ion Luca Caragiale e, din acest punct de vedere, frapantă. Şi Cehov şi Caragiale au trăit un timp de uriaşă pălăvrăgeală politică şi filosofică. Personajele lui Caragiale, aflate, ca şi cele ale lui Cehov, la jumătatea distanţei dintre omul simplu şi înalta aristocraţie, îşi fac un motiv de orgoliu din ceea ce sînt. Jupîn Dumitrache e ridicol, pentru că onorabilitatea nu e la el ceva organic, ci o concepţie împrumutată. Ca şi eroii lui Cehov, eroii lui Caragiale nu pot trăi simplu. Ei simt nevoia să trăiască artificial, sofisticat. Conu Leonida nu e un biet om care doarme, ci un cetăţean care simte nevoia s-o facă în aşternut pe politicianul subţire. Eroii lui Caragiale au idei, ba mai mult, au viziuni asupra lumii. Ei nu pot trăi pur şi simplu, altfel spus, natural. Ei simt nevoia să trăiască complicat.

Din această viziune asupra lumii, din această trăire înaltă deosebită de ceilalţi, eroii îşi fac un prilej de exacerbată mîndrie. Caragiale, ca mare satiric, nu putea fi altfel decît un nostalgic al naturalului într-o lume în care artificialitatea, nenaturalul, constituie principalul pericol. Vanitatea e una dintre expresiile cele mai limpezi ale farafastîcului omenesc. Nevoia de a-ţi da cu părerea e cealaltă expresie. De aceea personajele lui Caragiale, ca şi cele ale lui Cehov, au un punct de vedere, o părere, o idee şi, în cele din urmă, o filosofie în cele mai diferite şi complicate probleme ale lumii. S-a văzut în replicile, clasice deja, ale lui Pristanda, Trahanache, Caţavencu expresia automatismului tipic imbecilităţii. Privite din perspectiva vanităţii, ele ne apar însă astfel. Cînd Farfuridi spune că are treabă, n-are treabă, la 12 trecute fix el e la tribunal, putem sesiza, în spatele acestei replici, şi o îngîmfare de proporţii. Adică el nu e ca ceilalţi, el e de o precizie ieşită din comun.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro