Ion Cristoiu: Capcana numită Pericolul fascist

Continui prezentarea cărţilor luate de la Mica Valahie înainte de a le înmormînta în Biblioteca mea pînă la Învierea care va fi un nou studiu. Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, volumul 1, întocmit de Doina Mezdrea, e un fals din punct de vedere al titlului. Nu sînt documente din care să rezulte urmărirea de către Securitate a unui om mort, ci documente ale Siguranţei, strînse de Securitate în 1953 într-un dosar operativ. De ce a pus autoarea titlul cu Securitatea? Pentru că e la modă să scoţi la iveală abuzurile Securităţii. Siguranţa a fost tot un fel de Securitate. Nu dă bine însă azi să dezvălui că Siguranţa din anii interbelici, văzuţi de Propagandă drept anii de aur ai democraţiei şi ai statului de drept, se comporta la fel de abuziv ca şi Securitatea din anii stalinişti.

Pe rafturile de la Mica Valahie, am descoperit şi cartea Elita politică istorică. 1945-1955, semnată de Liviu P. Niţu, la Mica Valahie în 2014. Precizările de pe ultima copertă mă informează că e vorba de o teză de doctorat cu acest titlu susţinută de autor în 2009 la Universitatea Bucureşti. Pe ultima copertă, Ioan Scurtu scrie despre carte:

„Ponderea cea mai mare în lucrare o ocupă activitatea represivă a guvernanţilor, care în anii 1947-1950 au desfăşurat o amplă acţiune de arestare tuturor adversarilor regimului.”

Titlu e însă Elita politică istorică. 1945-1955. Prefaţa ne lămureşte că-i vorba despre istoria PNŢ şi PNL cu precădere după 23 august 1944. Conţinutul e doar o parte a sferei anunţate de titlu. El tratează, bazat aproape exclusiv pe documente de la CNSAS, represiunea îndreptată împotriva liderilor partidelor istorice. Titlul ar fi impus abordarea celor două partide din mai multe puncte de vedere. Una e represiunea cărora le-au căzut victime şi alta politica lor de după 23 august 1944, capcanele în care au căzut ca proastele aceste partide, inadecvarea la noile realităţi, neghiobia de a aştepta iar şi iar de la Occident, orice tentativă de negociere cu ruşii fiind exclusă. Dintre capcane, ţin să evidenţiez înscrierea otova în campania de defascizare a ţării, promovată şi folosită de comunişti în interes propriu şi cu eficienţă, deoarece PCR era singurul partid scos în afara oricărei acuzaţii de complicitate cu fasciştii. La început, ţărăniştii şi liberalii pun şi ei campania la lucru pentru lichidarea adversarilor din presă şi din politică. Acuzaţiile lansate împotriva lui Tătărescu sînt o bună dovadă în acest sens. Numai că spre deosebire de comunişti ei nu sînt lebede în regimul Antonescu. O dată acceptată prosteşte, dar şi în chip oportunist, tema Pericolului fascist împotriva căruia sînt permise toate mijloacele, deoarece Pericolul loveşte în interesul naţional, ţărăniştii şi liberalii au devenit victime ale abuzurilor comuniste în acest plan, fără a putea zice ceva despre Statul de drept. Am analizat în Istoria mea avîntarea presei ţărăniste şi liberale în lupta împotriva fascismului, fără a lăsa instrumentele din care comuniştii îşi vor face temei de abuzuri:

Înverşunată în demascări pînă în pînzele albe este Dreptatea, oficios al PNŢ-ului, partid condus de Iuliu Maniu. În 8 octombrie 1944, sub titlul Cei şase, ziarul declanşează un atac împotriva lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Ilie Rădulescu, D. Ioaniţescu, Ion Gigurtu, Valer Pop. În acelaşi număr apare amplul articol Agenţii culturii naziste: „Sub auspiciile lui Killinger, o serie de intelectuali români s-au oferit să cloroformeze naţiunea“. Sînt nominalizaţi mai întîi membrii fondatori ai Asociaţiei germano-române. Printre ei, scriitorii: Ion Pillat, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu. Nu sînt ocoliţi nici cei prezenţi la şedinţa festivă de constituire: C. Rădulescu-Motru, G. Murnu, Em. Bucuţa. Ulterior, liderii partidelor istorice aveau să-şi dea seama că Pericolul fascist era o capcană. Din păcate s-a întîmplat asta prea tîrziu. Revenind la cartea despre Elită, constat a nu ştiu cîta oară prăpastia dintre titlu şi conţinut, ivită din năravul unor cercetători de a pune o pălărie de şerif pe capul băiatului de serviciu, pentru a se crede că ştie să tragă cu pistolul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro