Ion Cristoiu: Sindromul românesc al caprei vecinului

De la foarfece la... Descriind presa de pe vremea lui Carol I, Archibald, pseudonimului ziaristului Ghiţă Rădulescu, în volumul Ce-am văzut în România Mică, apărut în 1926 în Biblioteca ziarului Universul, se opreşte asupra practicii de a face ziare din alte ziare, prin copiere pur şi simplu. Practic se tăiau cu foarfecele articole din alte gazete şi se dădeau la cules ca şi cum ar fi fost ale redacţiei:

„Costache Romanescu, prefect de Suceava, pe urmă, şi proprietar mare acum, era, pe la 1892, reporter en titre al ziarului Timpul, organul oficios al partidului Conservator. Două informaţii de la preşedinţia consiliului şi una, alambicată, de la ministerul de externe erau toată activitatea pe care o desfăşura Romanescu, zilnic, laborios, eroic – fiindcă despre teatru scria Ventura, iar faptele diverse cu amabilităţi personale, pentru care Constantinide, arendaş chiabur din Ialomiţa, plătea dejunul la Colaro, cădeau în sfera de atribuţii a lui Papamihalopol.

Cu acestea, cu un articol de fond şi cu material cules, de Hodoş, din domeniul celorlalte gazete, se servea abonaţilor un ziar cilibiu, ziar care, elegant în formă, reprezenta mentalitatea celor cărora Carp, ca să le dea dreptul să facă politică, le cerea, ca condiţie sine qua non , să aibă 40.000 de franci venit.

Atîta contribuţie se impunea ziarelor celorlalte ca să dea originalitate Timpului, încît Hodoş, pierzînd foarfecile într-o zi, exclama, căutîndu-le pe toate birourile din redacţie:

– Cu ce să scriu eu, domnule, dacă n-am foarfeci!”

Inspirarea din alte ziare presupunea pe vremuri un anume efort. Trebuiau tăiate cu foarfecele articolele respective, date la cules, corectate şi puse în pagină pentru a intra în forma finală a gazatei. Azi e infinit mai simplu pentru presa on line. Se face pur şi simplu copy paste.

*

De unde vine răutatea? Petre Pandrea în Jurnalul mandarinului valah despre varianta românească a caprei vecinului:

„Răutatea benevolă

Cum am putea traduce pe româneşte «Schadenfreude»? Bucuria de a face răul? Germanica «Schadenfreude» este foarte răspîndită în Valahia puturoasă de astăzi. Eu i-aş spune răutatea benevolentă...

Odinioară nu era o notă psihologică a poporului român. Azi este. Nu se generalizase obiceiul de a te bucura de nenorocirile vecinului. Dacă-i ardea casa, toată lumea sărea să i-o stingă, şi-l adăpostea. Azi îl alungă de la poartă şi-i toarnă gaz lampant peste casa incendiată. Să zică bogdaproste dacă nu toarnă gaz şi pe el, să ardă ca un şobolan.

De unde provine răutatea inexplicabilă pe care o găsesc generalizată în 1955 şi nu o găseam în 1926 şi nici măcar în 1945?

Din frică.

Istoricii Revoluţiei de la 1789 consemnează fenomenul psihologic, denumit «La Grande Peur», odată cu declanşarea marii Revoluţii franceze.”

Petre Pandrea pune sindromul caprei vecinului pe seama Terorii staliniste. Nu cred că e aşa. Comunismul, ca şi capitalismul mai nou sau mai vechi, n-au reuşit să schimbe mare lucru în psihologia poporului român. Dimpotrivă, poporul român a reuşit să schimbe şi comunismul şi capitalismul, compromiţîndu-le prin tăvălirea lor în mujdeiul de Dîmboviţa. Sindromul e vechi, mai precis de pe vremea fanarioţilor, vreme cînd poporului român i-a intrat în sînge sifilisul orientalismului.

*

 Vina lui Claudius. Aşchii scînteietoare din Tacitus, Anale, cartea a XII-a:

Claudius aduce Senatului propunerea ca locuitorii insulei Kos să fie scutiţi de tribut. Tacitus notează genial despre felul în care a pledat Împăratul:

„Fără îndoială că s-ar fi putut aminti multe merite ale lor faţă de poporul roman, precum şi biruinţe a căror glorie o împărţeau cu romanii. Dar Claudius, cu uşurinţa lui obişnuită, acordă o favoare personală fără a o ascunde sub învelişul temeiurilor de ordin politic.”

Portretistul Tacitus dă lovitura descriind pe Domitia Lepida, mătuşa lui Nero, şi Agrippina, mama lui Nero şi nevasta lui Claudius, prăbuşite într-un război pentru influenţa asupra Împăratului:

„Nu erau deosebiri mari în ce priveşte frumuseţea, vîrsta, averea; amîndouă fără ruşine, amîndouă cu nume rău în lume, fără frîu la mînie, se luau la întrecere tot atît prin patimi, cît şi prin fericirea de care le făcuse parte norocul.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro