Ion Cristoiu: Un Alain Delon român: Sergiu Nicolaescu

Diavoliada. Am avut un nou prilej de a-l reciti pe Bulgakov sub pretextul de ceva nou.

Într-o dimineaţă, cum n-aveam nici un chef de scris, am lăsat baltă atelajul de creaţie şi am luat-o prin librării. La cea de pe marele Bulevard, cînd tocmai mă apropiam primejdios de prăpastia unei noi mizantropii, am zărit pe un raft un cărţoi cu o copertă ca o sorcovă:

Mihail Bulgakov

„Diavoliada şi alte povestiri”

Notă asupra ediţiei, urmînd Prefeţei, pe care n-o voi citi, sînt sigur, deoarece e semnată de un autor mai degrabă gazetar anticomunist decît critic literar, dă seama că volumul reuneşte „proza scurtă a autorului rus în cvasi-integritatea sa”.

Am citit şi răscitit tot ce s-a publicat de Bulgakov în româneşte.

Teoretic, Diavoliada şi alte povestiri n-ar putea conţine nici o bucată pe care să n-o fi întîlnit pînă acum.

În picioare, profitînd şi de faptul că e dimineaţă şi consumatorii de literatură mai dorm încă, frunzăresc cărţoiul de aproape 900 de pagini.

Am impresia că toate prozele din volum sînt noi pentru mine.

Ce noroc am cu memoria mea slabă!

Cumpăr cartea fericit la gîndul că am mai făcut rost de o porţie de drog.

Şi brusc îmi revine pofta de a scrie.

De parcă simplul fapt de a citit un scriitor de geniu mă aşează şi pe mine în rîndul prozatorilor.

*

Revoluţionarii şterpelesc revistele porno. Recitind cartea semnată de Malgosha Gago şi Willy Golberine sub titlul România, 1989. Autopsia unei revoluţii eşuate, apărută la Adevărul Holding prin grija mea pătimaşă, găsesc un nou prilej să mă întreb de cît de importante sînt lucrările din străinătate pentru desluşirea Evenimentelor din decembrie 1989. Astfel de cărţi sînt destinate publicului occidental. Prin urmare ele sînt superficiale în privinţa documentării, telenoveliste în materie de interpretare, şi gazetăreşti, ca stil, înţelegînd prin asta o ciorbă de urzici făcută cu spanac. Pînă acum n-a apărut în Occident o carte care să folosească surse interzise cercetătorului român. Ca de exemplu, la Moscova, un studiu dens, de tip cărţoi, despre implicarea URSS în căderea lui Ceauşescu, un studiu bazat pe exploatarea documentelor de arhivă accesibile doar cercetătorului rus. Asemănător, ar fi mai mult decît interesantă o carte tipărită la Belgrad despre rolul important jucat de serviciile secrete în detonarea de la Timişoara. În ambele cazuri istoricul român ar avea la dispoziţie documente de excepţie din surse la care nu are şi nu va avea acces niciodată.

Toate cărţile apărute în Occident despre Evenimentele din decembrie 1989 sînt rezultatul unor documentări exclusive în România ale unor autori care nu ştiu româneşte – şi lucru mult mai grav – habar n-au de realităţile complexe, nuanţate din regimul Ceauşescu. În acelaşi timp, aceste cărţi sînt supuse opiniei micului burghez din Occident despre România lui Ceauşescu, opinie formată prin îngurgitarea fără mestecat a clişeelor presei din Vest despre România. Aceste clişee nu izvorăsc, aşa cum susţin naţionaliştii noştri de zer şi brînză, din ambiţii de manipulare, ci din lipsa de importanţă a României pentru omul simplu din Occident şi, în aceeaşi măsură, din semidoctismul marii majorităţi a inşilor din Vest. Rezultatul e un amestec de senzaţionalism prost, pentru că se vrea ascuns, şi sirop îndoit cu apă. Iată două exemple de stil gazetăresc pentru cele pe care Camus le numea tutungioaicele din Paris, pe cît de analfabete pe atît de agresive în datul cu părerea. Pe Sergiu Nicolaescu îl ştim cu toţii de pe vremea cînd trăia. Pentru franţuzoaică, Sergiu Nicolaescu e un personaj de film:

„În mijlocul figuranţilor care îşi improvizează rolul vieţii şi al actorilor prea bine pregătiţi, se află un profesionist al spectacolului, actor şi regizor, un Alain Delon român: Sergiu Nicolaescu. Obişnuit să fie în faţa camerei de luat vederi, îşi plimbă profilul de împărat roman în această furtună care aminteşte de ultimele zile ale lui Nero. Diplomaţi în post la Bucureşti spun că a putut servi ca legătură între civili şi militari, pe care i-a cunoscut bine cu ocazia turnării cîtorva dintre filmele lui foarte spectaculoase. Cum ar fi «Mircea», ultimul, care tocmai a rulat într-un sigur cinematograf din Bucureşti. Armata îi furnizează figuranţi cu miile; nu-şi ascunde relaţiile galonate.”

La filme, evident, cunoscute micului burghez din Franţa, trimite şi portretul lui Iulian Vlad:

„Foarte zîmbitor şi relaxat, un bărbat cu o falsă atitudine de François Perrier îşi aranjează părul înainte să-şi facă intrarea în sală: generalul-colonel Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului. Pare la el acasă în mijlocul acelor revoluţionari care şterpelesc revistele porno ale lui Constantin Manea, unul dintre fidelii lui Ceauşescu. Visarion îl prezintă în acel birou mare, plin de «duşmani potenţiali». El e diavolul. Dar e primit ca un pastor.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro