După Cuibul invaziilor, citesc Ţara Kangurului. Tot din Opere de Mihail Sadoveanu, volumul 22. Prin mai toate aspectele – asemănătoare primei bucăţi. Ca şi Cuibul invaziilor, Ţara Kangurului a apărut în 1936. După cum însuşi scriitorul mărturiseşte, cartea aparţine aceleaşi serii geografico-istorice. E vorba, aşadar, de o prelucrare sadoveniană a unor broşuri de popularizare despre un tărîm necunoscut cititorilor români. Un fel de note de călătorie documentate din fotoliu şi nu de la faţa locului. Motivul atenţiei acordate Australiei e acelaşi cu cel al atenţiei acordate Mongoliei:

„Nomazii aceştia, încă interesanţi la 1850, prin viaţa lor rămasă primitivă, devin interesanţi acum, cînd fierb din nou, în vederea aceluiaşi destin pe care l-au mai urmat.”

Formula aleasă de Sadoveanu pentru amîndouă meleagurile e ceea a privirii aruncate asupra unei lumi de un străin, în speţă un european. Formulă de faimă prin nu mai puţin faimosul text al Montesquieu, Un persan à Paris.

Timpul surprinderii acestor lumi depărtate nu e însă al prezentului. E mijlocul secolului XIX. Scriitorul s-a oprit la acest timp, pentru că e timpul de început al civilizării lumilor respective. Călătorul european le surprinde în starea lor naturală, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Se presupune că între timp lumile respective s-au civilizat. În cazul Mongoliei e doar o presupunere. În cel al Australiei, e o realitate. Personajul din Ţara Kangurului, Hubert De Castella , ajunge în Australia în plin proces de civilizare a acestei lumi. Mai mult, deşi nu fără regrete de poet, participă şi el la această civilizare. Meditaţia amară asupra civilizării ca distrugere a Naturii lăsate de Dumnezeu se anunţă chiar din avertismentul la carte:

„«Ţara Kangurului» înfăţişează Australia squaterilor de acum optzeci de ani. Am găsit în impresiile unui colon de la acea epocă elemente suficiente ca să prezentăm în splendoarea lui de altădată acest rai care a decăzut civilizîndu-se.”

Priveliştea Naturii sincere, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, îl face pe autor să mediteze din nou la decăderea prin civilizare:

„În sfîrşit ajunseră într-un loc ce se chema Pădurea- Moartă. Erau acolo gomieri gigantici, uscaţi, stînd încă în picioare. Cei mai bătrîni dintre indigeni mărturiseau că aşa i-au apucat de cînd ţineau minte, şi aşa i-au aflat şi părinţii lor. Aceşti uriaşi despoiaţi de scoarţă aveau pînă la şaptezeci de metri înălţime şi o circumferinţă de nouă metri. Şase australieni abia puteau îmbrăţişa asemenea trunchi, cuprinzîndu-l cu braţele desfăcute aşa ca să-şi simtă unul altuia vîrfurile degetelor.

Ce se întîmplase acestor bătrîni? Li secătuise focul? Fuseseră fulgeraţi? Îi atinsese vreo epidemie? Împrejurul lor tufişurile verzi şi mlădioase străluceau de viaţă nouă. Ei îşi ridicau în cer scheletele albe, stăruind în veac între vijelii şi împotrivindu-se destinului.

Călătorii urcară mai sus printre coloanele acestea ale morţii din ce în ce mai rare cătră vîrful muntelui. Cerul albastru se bolti deasupra şi priveliştile se desfăşurară în patru vînturi cît puteau cuprinde ochii. Departe se înălţau piscuri cu mult mai înalte, încununate de zăpezi. La dreapta, la stînga, nesfîrşite păduri ondulate, stăpînite de frunzişurile mărunte ale gomierilor. Ochii se aplecau apoi cătră locurile de jos, unde curgea Yara, în cîmpii rodnice.

Era acesta un rai pe care Dumnezeu îl hărăzise europenilor?

Fusese un rai al singurătăţilor şi al omului-copil, care n-a mîncat fructe din pomul cunoştinţii. Acuma nu mai era un rai. Devenea un pămînt cultivat.”

Perspectiva acestor ţinuturi nu poate fi decît tristă pentru Sadoveanu:

„Tot felul de cărţi şi istorisiri s-au scris, se scriu şi se vor mai scrie. Numai cartea aceasta încă nu-i scrisă: cum moare un continent.

Toate se vor schimba, nimic nu va mai fi; cu toată rezistenţa inerţiei, va cădea în sfîrşit şi pădurea scheletelor de uriaşi. Toate vor cădea, toate se vor petrece, nu va mai rămînea nici o urmă de morminte, de flori rare, de arbori misterioşi, de kanguri. Cartea aceasta chiar dacă ar fi scrisă, însă nimeni n-ar ceti-o, căci n-ar fi o carte ca toate cărţile şi n-ar premia-o membrii secţiei literare a Academiei Române. N-ar premia-o nici membrii celorlalte academii din lumea nouă şi veche. Chiar cetitorii de la Sidney şi Melbourne, cetăţi cu totul moderne, ar zice: Ce-i asta? Şi ar căsca plictisiţi.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro