După 30 de ani – în căutarea Revoluţiei pierdute. Ultima Constituţie comunistă, un instrument folosit pentru iluzii şi control (Partea I)

Perioada 1945 – 1989 este una dintre cele mai controversate şi contradictorii ale istoriei recente a României. A debutat prin impunerea guvernului Petru Groza, controlat de comunişti şi susţinut de sovietici, în 1945, eveniment urmat de abdicarea silită a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi de proclamarea Republicii Populare Române, urmată în 1965 de Republica Socialistă România, care a fost înlăturată odată cu Revoluţia din decembrie 1989.

 

Cele trei Constituţii (1948, 1952 şi 1965) sunt efectul instaurării regimului comunist totalitar în România, primele două fiind realizate după modelul sovietic stalinist. 

 

„Perioada 1948–1964 a fost caracterizată de măsuri dure precum eliminarea şi chiar exterminarea fizică a elitei societăţii civile, dublată de o acţiune de dezmembrare a vechilor partide istorice, iar, ulterior, de desfiinţare a acestora şi de preluare a puterii de către comunişti, în condiţiile ingerinţelor sovietice, care au instaurat în România un marxist de modernizare şi dezvoltare a ţării, având ca pilon principal industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii şi transformarea socialistă a învăţământului, ştiinţei şi culturii. Concomitent, pentru a introduce controlul total asupra indivizilor, s-a intensificat teroarea poliţienească, prin înfiinţarea unor instituii de forţă şi intimidare, în vederea reprimării oricăror mişcări de dizidenţă şi rezistenţă şi a introducerii unui climat de teroare şi nesiguranţă personală în rândul indivizilor”,  afirmă profesorul universitar Angela Baciu  în studiul “Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România (1948–1989), publicat în „Revista română de sociologie”, nr. 5–6 din 2018.

 

Citeşte continuarea pe platforma REVOLUTIONS