Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Biserici dărâmate, cimitire distruse. Martor: “Această experienţă, pe care n-aş dori-o nimănui, aş numi-o Apocalipsă!” (Partea I)

Experimentul ceauşist în materie de construcţii din Bucureştii anilor 80 a fost ironizat şi etichetat, pe bună dreptate, “Ceauşima”. Efectele acestui experiment asupra vieţii bucureştenilor au avut efectul unei bombe atomice. Nu a fost distrus doar un mod de viaţă, ci o parte din istoria şi cultura Capitalei. Oamenii au fost forţaţi să se lepede de trecut, să-şi uite rădăcinile, să-şi renege amintirile. Pentru că planul  lui Ceauşescu a dus şi la demolarea Cartierului Uranus şi Dealul Arsenalului, unde se construieşte astăzi Catedrala Neamului. Există oameni care s-au sinucis de disperare. Există lucruri despre care nu se mai ştie. Nu se mai ştie că au fost oameni în vârstă care s-au spânzurat de grinda casei pentru că li s-a spus că mâine începe demolarea. Alţii s-au îmbolnăvit de supărare, aşa încât, la scurt timp după mutarea în apartamentul „alocat” de partid, au murit, după cum arată istoricul Georgeta Pop în volumul de interviuri Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti.

Cutremurul din ‘77, pretext pentru demolare

Prima victimă sistematizării Capitalei a fost Biserica Enei. Ctitorită în 1611, lăcaşul de cult avea să sfârşească după 366 de ani, în urma cutremurului din 1977. După acest moment, demolările vor fi făcute într-un ritm alert:  capelele Buna Vestire din zona Margeanului (1981) si Izvorul Tămăduirii din Crângaşi (1982).

În 1984, avea să fie rasă de buldozere biserica-monument istoric Albă Postăvari, atestată documentar în 1595. Tot în 1984, au mai fost demolate Mânastirea Cotroceni, bisericile Izvorul Tămăduirii, Gherghiceanu, Spirea Veche, iar în 1985, biserica Sf. Nicolae Sârbi şi Capela Sf. Mina a Institutului de Medicină Legală, cu tot cu institut. Un an mai târziu, în 1986, alte patru lăcaşe de cult erau demolate: bisericile Sf. Nicolae, Sf. Nicolae Jitniţa, Doamna Oltea şi mănăstirea Pantelimon.

În 1987 vor fi dărâmate Biserica Sfânta Vineri, care adăpostea icoana Sfintei Cuvioase Parascheva, icoana pictată la Viena, în 1748, Mănăstirea Văcăreşti, construită în 1722 şi transformată ulterior în închisoare, precum şi bisericile Olteni, Sf. Spiridon Vechi, Bradu Staicu şi Sf. Treime.

Au fost însă şi biserici care au supravieţuit, fiind mutate printre blocuri, ferite de cei care nu le vedeau cu ochi buni. În anii ’80, inginerul Eugeniu Iordăchescu, a salvat, prin translare, Schitul Maicilor, biserica Olari, biserica Sfântul Ilie, biserica Mihai Vodă, clopotniţa bisericii Mihai Vodă, Palatul Sinodal, Mănăstirea Antim, biserica Petru Iacob din Reşiţa, biserica Sfântul Ioan, biserica Sfântul Gheorghe, biserica Sfântul Ştefan „Cuibul cu barză”, ansamblul statuar de la biserica Domniţa Bălaşa şi biserica Mănăstirii Râmeţ.

Prima biserică pe care a mutat-o a fost Schitul Maicilor, monument din secolul al XVII-lea. Cum dorea să o salveze cu orice preţ, inginerul Iordachescu s-a frământat mult până a găsit o soluţie. Inspirat de „chelnerul care poartă pe o tavă pahare pline fără să verse vreo picătură”, el a pus la punct o metodă conform căreia o „tavă” de beton a fost amplasată sub fundaţia clădirii, astfel încât biserica a fost ridicată cu pompe hidraulice, iar nişte cabluri electrice înfăşurate în jurul ei au făcut ca ea să poată fi deplasată pe şine, ca un tren. Aşa a fost deplasată biserica pe o distanţă de 250 de metri, astfel încât, în 1982, avea o un alt amplasament.

Morţi scoşi din morminte: După această zi nenorocită am avut aceleaşi imagini obsedante

Nu numai bisericile au fost distruse, ci şi cimitirele, morţii fiind scoşi din morminte într-o atmosferă greu de descris. Muşata Mucenic, un martor al acestui eveniment sumbru povesteşte ce s-a întâmplat atunci într-un interviu acordat istoricului Georgeta Pop.

“Aş numi-o, această experienţă pe care n-aş dori-o nimănui, aş numi-o Apocalipsă! Tata s-a prăpădit în 1984, la începutul anului, în ianuarie. După un an de zile, la începutul lui 1985, din ordinul lui Ceauşescu, a fost dezafectat cimitirul unde el era îngropat. Era cimitirul din jurul Bisericii Crângaşi, zona Ciurel. Cimitirul era foarte vechi, cimitir de aproape o sută de ani, care în registre avea peste o sută optzeci de mii de decedaţi. Vă daţi seama câtă lume era acolo! Primăria oferea pentru fiecare mort un sicriu şi o cruce. A început demolarea cimitirului, că nu ştiu cum să-i spun altfel!(…) Nu m-am gândit cum o să fie, pentru că nu ştiam un amănunt cutremurător. Până în toamna lui 1984, cimitirul a funcţionat normal, deci au fost înmormântări până în septembrie-octombrie ’84. Distanţa până în februarie ’85 era de vreo trei-patru luni. În momentul când a început desfacerea cimitirului, acolo erau decedaţi de cinci luni, de şapte luni, şi aşa mai departe, până la decedaţi cu optzeci de ani în urmă. Când toate aceste morminte au fost desfăcute, în primul rând nu se putea respira! În al doilea rând, ceea ce se vedea în toate aceste gropi desfăcute, resturi de cadavre în toate fazele de descompunere, nu vă pot explica, nici mirosul, pe care parcă şi acuma îl am în nări, nici imaginea acestei zone. Parcă eram pe altă planetă! Eram împreună cu un nepot de-al tatii şi cu încă două persoane.

Adică nu eram singură, asta vreau să spun! Şi noroc că aveam nişte sticluţe cu ţuică pentru gropari, şi ne-a rămas şi am băut şi noi din ţuica aia, ca să rezistăm, pentru că nu se putea respira. Şi în timpul ăsta, cei care lucrau la desfacerea fiecărui mormânt şi mutau resturile în noile sicrie erau din când în când luaţi pe targă şi duşi cu salvările la nişte spitale, pentru că li se făcea rău. Nu puteai să munceşti în acest mediu mai mult de o oră, o oră şi jumătate!(…) După ce erau scoase sicriele vechi şi puse în cele noi, erau încărcate sicriele astea noi, ale primăriei, cu crucile… Se lucra deodată la patruzeci, cincizeci de morminte!

Se luau pe bandă rulantă şi se umplea un camion şi când pleca acel camion se umplea următorul. Erau duşi la Giuleşti-Sârbi, lângă micul cimitir al satului, că acolo, în Giuleşti-Sârbi fusese un sat de legumicultori, care a fost lipit ulterior de Bucureşti şi se numeşte cartierul Giuleşti-Sârbi. Acolo exista cimitirul mic al satului, cu o capelă a acelui cimitir şi în rest era câmp, până în ruinele unei mănăstiri. Era drumul spre Piteşti, calea ferată, şi Gara 16 februarie, de mărfuri. Acolo este zona asta, Giuleşti-Sârbi. Şi în acel câmp au fost ridicate un grup de zece-douăsprezece, nu mai ţin minte exact, barăci, unde au fost aduşi deţinuţi de drept comun, cu pază, cu miliţieni, şi au fost puşi să sape gropi, ca la Auschwitz, adică groapă după groapă. Şi veneau şi puneau, şi veneau şi puneau deasupra pământ, şi înfigeau crucea, şi mai venea un camion, şi mai umpleau nişte gropi, şi tot aşa până când au scos ce au scos, iar ce a mai rămas acolo a fost inundat.

Despre microbii de acolo nu ştiu să spun, dar ştiu că luni de zile, luni şi luni de zile după această zi nenorocită am avut aceleaşi imagini obsedante, cu nişte schelete sau cadavre descărnate, care se plimbau, care umpleau un parc, sau se plimbau pe malul mării… Coşmarurile nu se mai terminau! Nu s-au terminat luni de zile, pentru că nu puteam accepta realitatea. Mi-aş fi dorit ca tata să se odihnească în pace ca toţi ceilalţi de acolo şi să nu-i smintească nimeni din locul lor. Sigur ar fi existat şi alte variante şi alte locuri unde se putea face un lac, nu era obligatoriu să se facă peste acest cimitir! Geografia locului indică faptul că existau şi alte variante. De ce i-a căşunat lui Ceauşescu exact acolo? Nu ştiu, n-am aflat şi nici nu vreau să ştiu, de vreme ce s-a întâmplat! (…)a durat vreo trei săptămâni, dacă nu mai mult, toată mutarea asta! O problemă era că un cimitir este bine să nu-l muţi din loc, pentru că nu ştii exact de când a început să funcţioneze şi până în clipa în care vrei tu să faci ceva acolo, nici ce boli s-au strâns acolo, nici ce microbi, nu ai de unde să ştii chestia asta! O problemă mai mare era că în momentul în care ajungi să îţi tratezi moşii şi strămoşii în halul ăsta, fără să fii obligat, pentru că acolo nu a căzut o bombă în mijlocul cimitirului, care să împrăştie oseminte şi atunci să fii obligat să pui în ordine… totul a fost un fel de nebunie. (…) Era un amestec de buimăceală cu durere, ca şi când cei care trebuiau scoşi din morminte ar fi murit atunci! Rudele care veniseră să asiste la această acţiune aveau un comportament de înmormântare! Alţii, de nedumerire totală! Nici nu înţelegeau de ce, de ce aşa?”, a povestit Muşata Mucenic, conform memorialsighet.ro. (Fragment din interviul nr 3474 realizat de Georgeta Pop, 24 martie 2015, în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, inclus în volumul Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului).

Urmează Mărturii din infern: Lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiştii arestau (Partea a II-a)