10 ani de la tragedia de la Mihăileşti: Supravieţuitori cu spaimă şi durere, părinţi fără lacrimi

În 24 mai 2004, într-o dimineaţă ploioasă, o explozie s-a produs la încărcătura unui tir care transporta în condiţii nesigure 20 de tone de azotat de amoniu. Autotrenul a luat foc la Mihăileşti (Buzău), iar deflagraţia a fost nimicitoare, la locul accidentului formându-se un crater cu o adâncime de aproape şapte metri şi cu un diametru de aproximativ 20 de metri.

La Mihăileşti au murit atunci şapte pompieri de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Buzău, doi jurnalişti, localnici şi persoane care s-au aflat la momentul deflagraţiei în zonă - în total 18 oameni. Alte 13 persoane, între care cinci pompieri, au fost rănite.

Sâmbătă, la monumentul funerar ridicat la Mihăileşti în memoria victimelor exploziei s-au adunat rude ale morţilor, supravieţuitori şi localnici. Au fost însă mai puţini ca niciodată - doar pompierii militari răniţi atunci şi rudele pompierilor decedaţi, alături de câţiva localnici şi oficialităţi locale. Dacă până acum monumentul se umplea de coroane de flori, sâmbătă, la zece ani de la tragedie, doar şase-şapte coroane au fost depuse, una din partea familiei unei victime, iar restul din partea câtorva instituţii, între care Guvernul.

"O rană care nu se va vindeca niciodată"

Sorin Teşcan este unul dintre supravieţuitorii tragediei de la Mihăileşti. Spune că retrăieşte coşmarul de acum zece ani, dar a continuat să lucreze ca pompier la ISU Buzău şi chiar să participe la intervenţii.

"E aceeaşi trăire ca în fiecare an, sunt aceleaşi sentimente, aceleaşi remuşcări pe care le trăiesc mereu când vin în acest loc. Este o rană care nu se va vindeca niciodată, trăiesc tot timpul cu gândul la ce s-a întâmplat. Mi-aduc aminte exact ce s-a întâmplat, acele momente de coşmar, absolut tot. Au mai fost situaţii grele ca pompier, dar le-am depăşit cu bine. Am însă de atunci o teamă în suflet. Dacă n-ar exista o teamă, n-ar exista nicio grijă mult mai mare faţă de orice intervenţie. E tot timpul teama, mă însoţeşte", spune Sorin Teşcan, prezent, sâmbătă, la comemorarea colegilor morţi la Mihăileşti.

Marian Ilie Simi a trăit şi el tragedia de la Mihăileşti. S-a aflat în rândul pompierilor care au pornit în misiunea de la Mihăileşti de acum zece ani. Suflul exploziei i-a smuls un picior, iar de atunci totul s-a schimbat pentru el. Dintr-un tânăr pompier care participa la intervenţii, Simi a ajuns să lucreze la birou, tot la ISU Buzău.

"E o durere foarte mare, puteam să fiu printre colegii care nu mai sunt. Am rămas fără un picior, durerea e şi mai mare. Îmi aduc aminte cum a explodat TIR-ul şi cam atât, după aia nu mai ştiu. Au trecut greu cei zece ani, urmările le am toată viaţa, nu o zi, nu o lună, nu am cum să uit. Sunt la birou acum, muncă de teren nu mai pot face. Sper ca tragedia să fi schimbat ceva în privinţa transporturilor periculoase", povesteşte bărbatul.

Printre cei prezenţi la comemorarea victimelor exploziei de la Mihăileşti s-au aflat şi câteva rude ale pompierilor morţi în urmă cu zece ani.

Mama pompierului Romeo Necula spune că nu mai are lacrimi să-şi plângă copilul, anul acesta fiind pentru prima dată când a avut puterea să vină la locul în care fiul său a murit.

"Nu mai am lacrimi, nu se mai termină durerea. Mi-am pierdut băiatul, e durere mare, e suferinţă şi aştept să plecăm după el când va vrea Dumnezeu. De-abia mă ţin pe picioare, lacrimi nu mai am de zece ani, n-am avut puterea să vin până acum. Tot timpul este cu mine, e în sufletul nostru. Am luat calea bisericii de atunci, acolo îmi găsesc liniştea. De zece ani mai mult am stat la mormântul lui decât acasă. Acum zece ani, în seara zilei de 23 mai am vorbit cu el, îl aşteptam acasă să-mi aducă nişte medicamente şi nu a mai ajuns niciodată", spune femeia.

De zece ani încoace, la Mihăileşti ajunge mereu tatăl ofiţerului Doru Mihalache. Nici bătrâneţea şi nici boala nu-l împiedică să ajungă de fiecare dată la monumentul de la Mihăileşti, acolo unde a murit copilul său.

"Au trecut 10 ani de când mă uit la poartă şi aştept să vină. Aşa un băiat am avut, bun la inimă. N-am fost de acord să se facă pompier, dar îi plăcea. De atunci nu mai sunt om", spune bătrânul îndurerat.

"Fratele meu era aliniat cu ceilalţi morţi, era al 11-lea"

La Mihăileşti şi breasla jurnaliştilor a pierdut doi oameni. Au murit atunci Ionuţ Barbu, de 25 de ani, absolvent de Politehnică, şi Elena Popescu, de 26 de ani. Niciunul nu era căsătorit, erau la început de drum în viaţă şi în televiziune.

Liviu Barbu este fratele lui Ionuţ. Avea 21 de ani când a murit unicul său frate. De atunci, totul s-a schimbat pentru tânărul care încă îşi plânge fratele.

"Aveam 21 de ani. Dormeam în acelaşi dormitor, el în pat, eu pe fotoliu, i-a sunat telefonul, m-am trezit, l-am auzit când a răspuns, a zis «hai că vin», s-a îmbrăcat, apoi m-a trezit mama când a trântit uşa de perete şi mi-a zis «trezeşte-te că s-a întâmplat ceva». Am încercat să-l sun pe el, nu avea semnal, am plecat spre Mihăileşti, am trecut de un poliţist care era în trafic şi nu mă lăsa să înaintez, am aflat nenorocirea când au dat la televizor. Am ajuns acolo, mi-am dat seama când am văzut, aveam o presimţire. Nu-mi spunea nimeni nimic, când a fost vorba de identificat am făcut totul cu sânge rece. Fratele meu era aliniat cu ceilalţi morţi, era al 11-lea, am făcut-o ca un robot, erau pompieri fără burtă, fără picioare, mirosea a carne arsă, Ionuţ n-a mai avut mâini, n-a mai avut picioare. De atunci, văd altfel viaţa", povesteşte tânărul îndurerat.

Despre faptul că anul acesta Ionuţ Barbu şi Elena Popescu au primit titlul de cetăţean de onoare din partea Primăriei Buzău, Liviu spune: "Praf în ochi, mai mult o chestie electorală".

"Un suflu cât un bloc cu zece etaje"

Vali Gheorghe, corespondent PRO TV la acea vreme, a fost primul jurnalist care a ajuns la locul carnagiului după explozie. Atunci a întârziat două minute. Au fost două minute care pentru el au însemnat viaţă. Îşi aduce aminte cum a văzut suflul exploziei de la o distanţă de doi kilometri de locul accidentului: "Un suflu cât un bloc cu zece etaje".

Sâmbătă, la zece ani de la nenorocire, el a ales să nu mai participe la comemorare.

"Am primit acelaşi mesaj pe care l-au primit toţi jurnaliştii. Suna aşa: «auto-accidentare urmată de un incendiu la cabina unui autotir, nu sunt persoane încarcerate». Nu am vrut să mă duc iniţial, pentru că fiind întuneric dacă nu prindeam imagini interesante cu flăcări nu era o ştire. Mi s-a părut o ştire slabă, am tărăgănat-o şi apoi, aflând că este vorba despre un tir cu îngrăşăminte chimice, am decis să plec gândindu-mă că poate iese ceva legat de poluare, mai ales că mesajul, fiind trimis la toţi jurnaliştii, mă gândeam că se vor duce toţi acolo. Am mers încet, a fost şansa vieţii noastre. Am întârziat două minute. Eram la doi kilometri de locul exploziei când s-a produs. A fost cam cât un bloc cu zece etaje. Am ajuns primul acolo. Era o linişte mormântală, erau numai morţi. După ce am tras primele două cadre, şeful de post, care era întins pe şosea, m-a strigat pe numele mic. Mi-a zis să-l duc la spital, să nu moară, nu mai avea haine. M-a marcat clar, nu se poate uita aşa ceva", spune Vali Gheorghe, care între timp a renunţat la presă.

El este cel care a chemat ambulanţa după explozie.

"Eu am chemat Salvarea, că nu ştia nimeni ce era acolo. Nu mă gândeam că e cineva din presă printre victime, nu-mi făceam nicio problemă. Am trecut de două-trei ori pe lângă Ionuţ, era cu faţa în jos, era gol, fără mâini, fără picioare, dar nu m-am gândit că e el. Nici nu-i văzusem maşina. Apoi a venit cameramanul de la TVR, care mi-a zis că ar fi el acolo jos. Am mers amândoi lângă cadavru şi ne-am dat seama că era Ionuţ, fără viaţă. Nu ai cum să uiţi aşa ceva toată viaţa", mai spune Vali Gheorghe.

Patru ani de închisoare pentru trei oameni găsiţi vinovaţi

Camionul încărcat cu 400 de saci cu azotat de amoniu care venea de la combinatul chimic Doljchim s-a răsturnat pe DN 2, a luat foc şi a explodat la ora 5.50, chiar când pompierii încercau să lichideze incendiul. Trupurile victimelor au fost practic sfârtecate, iar componente ale autotrenului au fost aruncate la distanţe mai mari de un kilometru, provocând pagube la casele localnicilor din Mihăileşti. De asemenea, geamurile clădirilor aflate la peste 500 de metri de locul accidentului au fost sparte, iar zgomotul exploziei s-a auzit inclusiv în municipiul Buzău, aflat la circa 30 de kilometri distanţă. Mai mult de un sens de mers al şoselei a fost distrus în urma deflagraţiei.

La faţa locului au ajuns pe rând echipaje ale Poliţiei, pompierilor, Parchetului, prefectul judeţului de la acea vreme, dar şi jandarmi care au împrejmuit zona pe o rază de 500 de metri. Rudele celor decedaţi au fost ţinute de jandarmi la distanţă şi nu au primit zeci de minute nicio informaţie despre identitatea celor morţi în deflagraţie.

După doar câteva ore de la carnagiu, ancheta s-a închis şi două buldozere au început să astupe craterul format de explozie. Maşinile distruse de explozie au fost duse în curtea fostului CAP din Mihăileşti, sub pază, iar circulaţia rutieră a fost reluată, cu toate că rămăşiţe umane şi resturi ale autotrenului erau încă răspândite pe un perimetru de câţiva kilometri.

În noaptea de 24 spre 25 mai, ministrul Justiţiei Cristian Diaconescu a ajuns la Mihăileşti, unde l-a criticat pe prim-procurorul Parchetului de pe Lângă Tribunalul Buzău, Gheorghe Frângulescu, pentru slaba gestionare a situaţiei şi a decis redeschiderea anchetei.

După doar două zile de la producerea tragediei, muncitorii de la firma lui Dorinel Umbrărescu au terminat de asfaltat şoseaua, iar circulaţia rutieră a revenit la normal pe toate tronsoanele afectate.

La cinci zile de la tragedie, la faţa locului a ajuns procurorul general al României de la acea vreme, Ilie Botoş, care a reuşit recuperarea din teren a câtorva probe. Au apărut apoi şi primele ipoteze privind producerea accidentului.

Anchetatorii au luat în calcul varianta conform căreia în momentul în care autotrenul a intrat în şanţ rezervorul s-a lovit de un cap de pod, s-a spart şi a luat foc din cauza unui scurtcircuit la bateria camionului. A doua ipoteză a fost aceea că sursa de foc a pornit din cabina autocamionului. A avut loc în urma incendiului o explozie de mici proporţii, fără pagube, după care ar fi urmat deflagraţia ucigătoare. Tot ce a precedat exploziei a fost surprins atunci de camera operatorului Ionuţ Barbu, care ulterior a fost recuperată de anchetatori.

Vinovaţi de producerea dezastrului de la Mihăileşti au fost găsiţi cei trei reprezentanţi ai firmelor care au asigurat transportul şi livrarea azotatului de amoniu: Ionel Neagoe, administratorul Ney Transport SRL, Mihai Guna, patronul Mihtrans SRL, şi Ion Gherghe, fost director al combinatului Doljchim din Craiova. Aceştia au fost condamnaţi la câte patru ani de închisoare, după un lung şi dificil proces.

În decembrie 2006, Ionel Neagoe, Mihai Guna şi Ion Gherghe au fost condamnaţi la câte patru ani de închisoare cu executare şi la plata unor despăgubiri.