A fost Cristos fericit? De ce nu şi-a pus filtre pe răni? - Interviu cu preotul Francisc Doboş

Fericirea - pare un cuvânt foarte îndepărtat după doi ani de pandemie. Aş vrea să începem cu o reflecţie despre cum ne-a destabilizat pandemia.

Ca orice situaţie neprevăzută ne-a înfricoşat. Mai apoi, ca să ne salvăm vieţile, ne-a încrâncenat şi mai apoi ne-a transformat în două tabere. Orice ne poate despărţi dacă ne încrâncenăm. Dar dacă avem şi o altă abordare ne putem da seama că sunt multe alte motive. Nu doar frica să devină motorul vieţii. E vorba despre fericire.

Ce este, de fapt, fericirea? Din ce deduc până acum, răspunsul pare a fi credinţa, Dumnezeu?

Fericirea poate să vină doar din relaţii. Dar care este relaţia care creează veşnicie, stabilitate pentru totdeauna? Înainte de toate relaţia cu Dumnezeu, evident, pentru că altfel ce ar însemna fericirea pentru cine nu crede în Dumnezeu, pentru cine nu are veşnicie în privire, în atingere, în cuvinte? Toţi experimentăm frica, moartea, boala, scapă cineva viu? Nu. Atunci cum putem construi fericirea pe ceea ce nu putem evita, pe boală, pe separare, pe conflicte? Nu pot avea bază pe mine, dar pe Dumnezeu da. Iar la Dumnezeu cine mă conduce? Nu se găseşte la supermarket, aşa că Îl pot duce eu la supermarket pe Dumnezeu, fără să fac o cruciadă din consumerismul care ne-a distrus fericirea. Avem nevoie de toate, avem nevoie de doză, de echilibru. Ca să trăim o viaţă fericită avem nevoie de acea acordare a vieţii care nu înseamnă încordare şi nici delăsare în care eu mi-L gătesc pe Dumnezeu, în care Dumnezeu e doar un fel de atmosferă, luminiţe şi clopoţei. Avem nevoie de atmosferă, dar putem să riscăm să rămânem doar la atmosferă sau să ne umplem doar de aparenţe.

Sunt oameni care construiesc imperii financiare, iar mai apoi vor mai mult şi nu regăsesc adevărata fericire. Regăsesc adevărata fericire atunci când întâlnesc alte persoane care îi luminează, nu datorită bunurilor pe care le dăruiesc, ci datorită timpului, vieţii pe care o implici, a relaţiei pe care o construieşti. Cine rezolvă sărăcia omului bogat? O sărăcie relaţională, bazată doar pe acumulare, pentru că atunci când eşti tu bine nu te caută nimeni decât pentru ceea ce ai, nu pentru tine, nu pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce posezi şi atunci ajungem să fim posedaţi doar de bunurile noastre. De fapt, doar posedaţi şi deposedaţi tocmai de fericire, împlinire, de bucuria căminului, de noi înşine şi nu ne mai aparţinem nici noi.

Într-o lume căutătoare de bunuri, eu încerc să devin un toboşar - dacă tot sunt Doboş - care bate toba veşniciei în timp.

Să spunem că fericirea este la „îndesufletul” nostru, la „îndeinima” noastră, la îndemâna noastră, să avem curajul lucrurilor simple.

Practic, ceea ce spui tu este că fericirea nu este atunci când toate ne merg bine, ci atunci când începem să căutăm un sens, chiar şi în pandemie?

Fericirea este atunci când nu ne lipseşte Dumnezeu. Nu când avem noi pretenţia că Îl avem, ci când nu ne lipseşte Dumnezeu din privire, din tonul vocii, din pace. Asta se poate întâmpla şi când ai de toate, fericirea poate să existe oriunde, şi în bunăstare şi în sărăcie. Poate exista fericirea atunci când suferi? Dacă nu îţi lipseşte Dumnezeu, da. Pentru că faci legătura cu viaţa veşnică, ştiind că aici fericiţi sunt cei ce plâng, ne spune Mântuitorul. Asta nu înseamnă că noi o să stăm să plângem întotdeauna sau să ne plângem de milă sau doar să devină aşa un sport permanent acela de a ne plânge. Nu. Pentru că mă gândesc acum cine sunt cei pe care cu precădere pot să îi ajut? Nu cei care stau la semafor să îmi ceară, adică nu săracii de meserie, ci săracii care nici nu îndrăznesc să vină să ceară, dar simţi că sunt săraci economic, însă au acea bunătate, acea gingăşie pe care o vezi. Am cât am. Pot să gătesc ceva bun cu ceea ce am în bucătărie, fără să spun că nu am ceva şi nu pot să găsesc? Nu. Pot să gătesc şi pot să mă gătesc relaţional pentru că atunci când găteşti cuiva nu te îmbuibi doar pe tine, ci creezi o relaţie cu cei pe care i-ai invitat.

Dacă în viaţa mea spirituală, de parohie sau de hobby-urile mele reuşesc să mă las vizitat de Dumnezeu, să pun oriunde - în bucătărie, pe bicicletă, în avion, în maşină, în persoanele pe care le întâlnesc  - atunci Dumnezeu se întrupează astăzi, ia carnea istoriei noastre şi ajungem să ne convertim.

Nu vorbim deci despre un Dumnezeu revelaţie, vorbim despre un Dumnezeu relaţie?

Întotdeauna Dumnezeu este relaţie, dar relaţie întrupată. Creştinismul asta predică. Dumnezeu s-a făcut om. Restul este un Dumnezeu la care am acces, este o revelaţie, dar la noi a luat carnea mea.

Avem nevoie de curaj ca să fim fericiţi?

Eu când mă refeream la curaj mă gândeam la faptul că poate ne este mai uşor să evităm gândurile. Că stăm cu capul aplecat şi nu mai vedem lumina.

Da, politica struţului. Înfigem capul în nisipul preocupărilor noastre fără să mai simţim adierea de veşnicie şi, de fapt, toată starea de nesiguranţă a vieţii noastre.

Am nevoie de această vindecare pe care doar Dumnezeu mi-o poate dărui. 

Nu îmi dă direct din Cer, mi-o dă tot prin oameni, prin îngeri de carne, care mai apoi mă provoacă şi pe mine să devin, la rândul meu, acel înger pentru alte persoane. Nu trebuie să mă compar cu toată istoria, cu toată veşnicia, nu! Încep eu. Dacă eu încep, în jurul meu se creează lumina, în interiorul meu se creează lumina şi ajung să nu mai dăruiesc doar frica mea, tensiunea mea şi întunericul meu. Avem parte de ele? Da. Suntem păcătoşi, dar avem la îndemână toate instrumentele ca să spunem „Te rog iartă-mă” - fie lui Dumnezeu, fie persoanelor -, „îmi pare rău” şi să apelăm la tot izvorul de har.

Avem prejudecăţi în faţa fericirii?

Avem prejudecăţi faţă de orice.

Atunci când suferi poţi să vezi doar la 10 centimetri şi să observi doar suferinţă. Când ai privirea veşniciei şi vezi până în infinitul Cerului, atunci începi să faci alte legături, care contează, care îţi permit să suferi şi să dai sens suferinţei şi să crească perle în acele răni, pentru că perlele aşa cresc, plecând de la rană. Aşa cum rănile lui Cristos de pe Cruce au intrat în veşnicie, că El a înviat cu semnele cuielor. Nu putea să scape de ele? Noi încercăm să punem filtre peste tot, nu putea să pună şi El nişte filtre, să-şi ascundă acele răni sau să dispară dintr-odată? Nu a făcut-o. Asta înseamnă că Dumnezeu nu este după chipul şi asemănarea noastră, ci că noi suntem chemaţi şi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, întotdeauna chemaţi să redescoperim vocaţia noastră la veşnicie, o veşnicie pe care să o trăim acum.

Tu ai găsit fericirea?

Nu. Nu o găsesc niciodată. Mă găseşte ea pe mine,

pentru că atunci când o cauţi, vei avea toate motivele să spui că „nu, că nu ştii”. Te găseşte fericirea pe tine. Nu e doar un joc de cuvinte. Evident că este o provocare. Ar însemna că sunt toate lucrurile aşa cum mi le-am închipuit eu: că mi-am făcut casă, că mi-am luat maşina, că mi-am anvelopat apartamentul. Sunt lucruri. Bucuria poate fi în lucruri simple. Am găsit fericirea? Nu! O caut în permanenţă, dar asta nu înseamnă că sunt disperat, că sunt nemulţumit de fiecare prezent, ci că mă las găsit de fericire în fiecare zi a vieţii mele. Întotdeauna suntem la limita tristeţii, uneori a depresiei, dar bucuria mea să fie o provocare pentru fiecare că poate găsi în interiorul cerului lui acea chemare la plinătate. Dumnezeu devine plinătatea mea şi atunci mă face să ies din mine, să nu îmi creez cavou în interiorul apartamentului meu, ci să am curajul să Îi ies în întâmpinare, să am întotdeauna tăria lui Petru, care a vrut să Îl înveţe meserie pe Dumnezeu.

Sunt totuşi situaţii disperate, familii care şi-au pierdut pe cei dragi, părinţi care şi-au pierdut copiii, iar noi vorbim despre fericire. Cum putem să le spunem unor părinţi care şi-au pierdut copiii că există fericire?

Fericirea se construieşte nu doar când dăm de greu, se construieşte înainte să dăm de greu. Putem să construim fericirea şi când am murit relaţional, dar trebuie să vină cineva să ne ia de mână şi să ne spună „ieşi afară Lazăre”.

Putem să-i spunem unui părinte care şi-a pierdut copilul să fie fericit?

Nu. Nu o voi spune. O voi trăi. A predica nu înseamnă să folosesc doar cuvinte, a predica nu înseamnă doar versete din Biblie, ci înseamnă şi tăcere, înseamnă prezenţă, înseamnă să fiu, să vizitez, să tac, să dau un telefon, să nu încerc să anesteziez, să mă prefac că nu am văzut moartea, să o eschivez. Dar să îi dăm sens, să îi dăm Înviere. E nevoie de timpul doliului, e nevoie de timpul suferinţei, nu trebuie să grăbim, dar fericirea se construieşte treaptă cu treaptă, har cu har.

Unde îl vedem pe Dumnezeu în pandemie?

În chipul celuilalt. Dar de multe ori în chipul celuilalt vedem coarne, diavoli, răutate, încrâncenare. Dar

pe Dumnezeu Îl vedem în chipul celuilalt, iar eu îmi doresc ca oamenii să Îl poată vedea pe Dumnezeu şi în chipul meu, fără să mă confunde sau fără să mă transforme.

Nu putem să le spunem oamenilor să meargă în pelerinaj să îl vadă pe Dumnezeu pe un termopan sau pe o icoană care plânge. Avem nevoie să Îl descoperim pe Dumnezeu, să găsim în relaţiile noastre veşnicie. Să fim curajoşi, să fim generoşi cu timpul nostru, cu sentimentele noastre.