#CentenarulRosu: Drumul spre uitare al Tezaurului român de la Moscova. 100 de ani după (II)

Încercări pentru recuperarea tezaurului

După ruperea relaţiilor diplomatice româno-ruse, Alexandru Henegaru, român transilvănean din Lancrăm care lucrase ca tipograf la Viena şi Bucureşti şi se stabilise de peste 10 ani la Moscova cu mici afaceri, servind şi drept translator la Consulatul Român, a propus ca românii aflaţi la Moscova să constituie o societate prin care să-şi apere interesele faţă de autorităţile noului regim politic. Comisariatul Afacerilor Străine din Moscova a autorizat înfiinţarea societăţii, sub numele de „Societatea Lucrătorilor şi Ţăranilor Români”. Societatea s-a transformat în Organizaţia Partidului Revoluţionar Ţărănesc Român, care trebuia să convertească românii la comunism, fiind recunoscută de comisarii bolşevici care rupseseră legăturile cu guvernul român. Reprezentanţii organizaţiei l-au somat pe Th. Capitanovici să le predea cheile de la compartimentul unde se aflau depozitate valorile BNR. De asemenea, i-au cerut directorului Casei de Depuneri, C. Ionescu, să le aducă cheile de la Sudnaia Kassna. Încercările organizaţiei au fost zadarnice, delegaţii români nemaiavând cheile. Guvernul francez l-a însărcinat pe ambasadorul său la Petrograd, Noulens, să protejeze temporar interesele României în Rusia, şi conservarea tezaurului.

La 1 februarie 1918, Noulens a comunicat consulului general francez la Moscova că tezaurul român din Kremlin a fost cedat Puterilor Aliate pentru garantarea restituirii avansurilor pe care acestea le-au făcut României în timpul războiului. Consulul general francez la Moscova, Ejrik Labonne, trebuia să se înţeleagă cu reprezentanţii Angliei şi Americii din Moscova pentru a aduce această chestiune la cunoştinţa comisarilor poporului din Moscova şi din Petrograd.

În 2 februarie 1918, Labonne a preluat de la Guerin arhiva Consulatului general român din Moscova, inclusiv protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului BN, cheile de la compartimentele unde au fost depuse valorile, protocoalele de depunere a valorilor Casei de Depuneri şi actul de cumpărare a Tipografiei din Moscova (pentru tipărirea bancnotelor) de către BN. Labonne s-a întâlnit la Consulatul Francez cu reprezentanţii Americii şi Angliei pentru a stabili o linie comună de acţiune pentru recuperarea tezaurului care, potrivit unor informaţii de ultimă oră, erau intacte. Labonne a făcut un demers pe lângă comisarii poporului din Moscova, semnalându-le că tezaurul român a fost şi rămâne garanţia câtorva guverne ale Antantei (în special al celui francez) pentru împrumuturile acordate României în timpul războiului.

Drept consecinţă a acestui demers, în 27 februarie, comisarul poporului, V. Fritsche, s-a prezentat la Labonne căruia i-a cerut, în numele guvernului sovietic, cheile compartimentelor de la Sudnaia Kassna - unde erau depozitate valorile Casei de depuneri şi o parte din biletele de bancă tipărite la Moscova. El a spus că trebuie să ridice opt lăzi care aparţineau sovietelor. în ciuda obiecţiilor iniţiale, la 1 martie, Labonne, de acord cu consulul englez şi cel american îi predă cheile lui Fritsche, redactând un proces-verbal care certifică faptul că o face sub presiune. În aceeaşi zi, comisarul poporului Fritsche adresează o scrisoare consulului Franţei prin care îl asigură pe acesta că tezaurul român rămâne "intact".

În data de 2 martie cheile îi sunt predate lui Fritsche, care ridică de la Sudnaia Kassna opt lăzi, care nu aparţineau sovietelor, ci BNR. Ele conţineau 960.000 bilete de 2 lei, în valoare de 1.920.000 lei. Cele opt lăzi au fost transportate la Odessa unde au fost găsite de nemţi în iulie 1918, în posesia unor români fideli sovietelor. După ridicarea lăzilor, cheile i-au fost restituite lui Labonne. Patru zile mai tâziu, directorul Casei de Împrumuturi, Lewitzky, a anunţat că intenţionează să mute valorile româneşti pentru a da altă utilizare spaţiului în care fuseseră depozitate. în urma diligenţelor depuse de Labonne şi delegaţii români, Lewitzky a renunţat la planul său. La 9 martie, intervenţia abilă a colonelului canadian Boyle s-a încheiat cu o convenţie de pace româno-rusă, din partea sovietelor semnând doctorul Racovsky, delegat omnipotent pentru relaţiile cu România. Conform acestui document, toate problemele dintre cele două ţări urmau să fie soluţionate de nişte comisii interaliate. Se angajează discuţii pentru repatrierea tezaurului. Comisarii poporului au declarat oficial, în mai multe rânduri, că recunosc drepturile României asupra acestuia.

Prin încheierea păcii separate de la Bucureşti nu se mai formează comisiile interaliate şi, invocând spiritul Convenţiei, sovieticii pretind că predarea tezaurului s-ar fi putut face numai prin acestea. în luna iunie 1918, guvernul român a depus diligenţe pe lângă Diviziunea Politică Germană din Bucureşti, rugând-o să intervină la Ambasada germană din Moscova să ia sub protecţie întreg tezaurul. în luna august consulul Labonne a fost arestat şi expulzat din Rusia. El a predat cheile tezaurului consulului Danemarcei, însărcinat cu protecţia intereselor româneşti şi franceze din Rusia, iar acesta, la rândul lui, le-a predat viceconsulului, care fiind şi el expulzat a luat cheile la Copenhaga, după ce l-a însărcinat pe consulul Norvegiei cu protecţia intereselor Franţei, României şi Danemarcei la Moscova.

BNR a trimis spre sfârşitul lunii august 1918 delegaţi în Rusia pentru a obţine autorizaţia de a repatria arhiva, bancnotele tipărite şi hârtia necesară imprimării altor bancnote dar, la 9 septembrie, comisarul afacerilor străine a răspuns că este necesar acordul "tovarăşului Racovsky", acord care nu a fost dat niciodată. La 8 iulie 1918, o telegramă a lui Guerin certifică faptul că tezaurul este intact, afirmaţie susţinută şi de fostul director al Casei de Depuneri Ruse, Zaremba, destituit de bolşevici. La începutul anului 1921, potrivit unor informaţii primite de BNR pe diferite căi, tezaurul era intact (stocul metalic în valoare de 315 milioane), dar între 1922 şi 1924 pe principalele pieţe ale lumii circulau monede rare din tezaurul românesc de la Moscova.

Tentativa Marghiloman

La 21 feburarie 1918, Alexandru Marghiloman, ministru în mai multe guverne şi preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne între 5 martie şi 23 octombrie 1918, adresează o scrisoare şefului secţiei politice germane a teritoriului ocupat, prin care cere Germaniei să se achite de datoriile de stat ocupant şi să ofere garanţii pentru tezaurul român de la Moscova. Se pare că germanii nu au pus această problemă cu ocazia tratativelor cu ruşii purtate la Brest-Litovsk, în 18 februarie - 3 martie 1918, şi prin care îi cer Rusiei să plătească daune de război.

Probleme postbelice ale tezaurului

În şedinţa Comisiei Reprezentanţilor, desfăşurată la 8 aprilie 1919 sub preşedinţia lui Klotz, G. Danielopol, delegatul BN la Conferinţa Păcii a adus în discuţie problema tezaurului, propunând ca Germania să fie făcută răspunzătoare până în momentul restituirii acestuia. El adresează, la 16 aprilie, un memoriu Comisiei Reparaţiunilor despre tezaurul de la Moscova, prin care susţine să i se impună Germaniei şi puterilor inamice, prin Tratatul de pace, obligaţia de a remite României contravaloarea tezaurului - 322.154.980,41 lei aur- şi a bijuteriilor MS Regina Maria. România se angaja să plătească Puterilor Centrale suma încasată de la ele după ce Rusia îi va restitui valorile depozitate acolo. El şi-a motivat memoriul arătând că trimiterea tezaurului la Moscova era consecinţa directă a războiului şi a susţinut că Germania şi Puterile inamice nu sunt străine de originea şi desfăşurarea revoluţiei din Rusia. Imperiul britanic nu a recunoscut angajamentul luat în 1918 faţă de România privind garantarea aurului transportat la Moscova. De fapt, acest angajament fusese exprimat verbal, de către preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de interne al Franţei, Clemenceau, care se angaja să garanteze doar 310 milioane de lei din aurul BNR aflat la Moscova.

Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, trimite un memoriu în trei exemplare lui Clemenceau, Klotz şi mareşalului Foch, întrebând dacă Germania, conform art. 19 din convenţia de armistiţiu, a fost obligată să restituie aurul depozitat la Moscova. Răspunsul dat la 5 iulie de ministrul de finanţe al Franţei a fost negativ. Astfel, România, care a dus aurul la Moscova din cauza Puterilor Centrale, l-a pierdut prin stricarea relaţiilor cu Rusia, intrând în război alături de Aliaţi, la cererea imperioasă a acestora. Tratatul de pace semnat la Versailles la 28 iunie 1919 stipulează la articolul 231 că Germania este răspunzătoare de toate pierderile şi pagubele suferite de puterile aliate şi asociate. Art. 233 prevede ca suma despăgubirilor să fie stabilită de o Comisie interaliată, numită a Reparaţiunilor. Acestei comisii Banca Naţională îi adresează un memoriu, la 10 ianuarie 1920, arătând că "este evident că Germania a provocat schimbările revoluţionare în statul rus", deci e răspunzătoare de confiscarea tezaurului dus la Moscova din cauza războiului declanşat de ea. Comisia Reparaţiunilor a ajuns însă la concluzia că transportul tezaurului român la Moscova nu este o consecinţă directă a războiului.

În aprilie 1922, în baza unei rezoluţii adoptate de Consiliul Suprem în Conferinţa de la Cannes din 6 ianuarie, guvernul român a supus problema tezaurului Conferinţei economice de la Genova. Conferinţa a statornicit că guvernul rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova. Hotărârea este comunicată delegaţiei ruse, oficial, la 2 mai 1922. în seara zilei 16 iunie 1935, României i-a parvenit arhiva depusă la Moscova în 1916. Toate cele 1.443 de lăzi au fost violate şi răvăşite în timpul depozitării la Moscova. Guvernul URSS a restituit, în general, documente de arhivă, mai puţin valorile şi bijuteriile depuse de unele persoane particulare odată cu actele.

În sfârşit, ca un suprem gest de bunăvoinţă faţă de puterea comunistă de la Bucureşti, "the big brother", URSS, a decis, printr-un protocol semnat la Moscova la 6 august 1956, să restituie guvernului Republicii Populare Române "valorile istorice de artă plastică, decorativă şi aplicată".

"În Uniunea Sovietică - se arată în protocol - se află 39.320 lucrări de artă românească, printre care: 1350 picturi, gravuri şi desene, 156 icoane, 418 ţesături, 495 obiecte de uz bisericesc şi laic, 33.068 monede, 2.465 medalii, 1370 obiecte de artă”. Greutatea totală a aurului conţinut de aceste obiecte este de peste 33 de kg (numai Cloşca cu puii cântăreşte 18 kg).

Restituirile făcute de puterea sovietică din tezaurul român sunt nesemnificative faţă de anvergura depozitelor făcute de români în 1916 şi 1917. Contul AUR la Moscova, al Băncii Naţionale Române, niciodată recuperat, a indus grave deprecieri ale monedei naţionale, în deceniul trei, cu repercusiuni propagate continuu în economia românească. Grosul tezaurului a rămas confiscat la Moscova.

În a treia parte a materialului documentar "#CentenarulRosu: Drumul spre uitare al Tezaurului român de la Moscova. 100 de ani după" detaliem poziţiile publice ale miniştrilor de Externe români şi reacţiile de la Moscova, dar şi cum, din eşec în eşec, ţara noastră mai negociază şi azi, după 100 de ani.

Citeşte şi: #CentenarulRosu: Drumul spre uitare al Tezaurului român de la Moscova. 100 de ani după (I)

Citeşte şi: #CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Căderea comunismului (IV)

Citeşte şi: #CentenarulRosu NYT: Viaţa în Uniunea Sovietică, între imagini idealizate şi cruda realitate

Citeşte şi: #CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Războiul Rece (III)

Citeşte şi: #CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 – cronologia unei lumi în mişcare (II)

Citeşte şi: #CentenarulRosu | Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 – cronologia unei lumi în mişcare (I)

Citeşte şi: #CentenarulRosu: De la utopia socialistă, la eşecul comunismului şi destrămarea Pactului Varşovia (II)