COMENTARIU | Sinucigaşa de la Brăneşti ar merita s-o păţească la fel ca papa Formosus

“Astăzi o mamă s-a sinucis împreună cu cei trei copii ai ei. Corectez: AZI O MAMĂ ŞI-A UCIS COPIII, APOI S-A SINUCIS.

Trebuie să reţinem că omul nu este proprietar al vieţii sale, deci nu poate renunţa la ea când vrea el. Cu alte cuvinte, NU EXISTĂ DREPTUL DE SINUCIDERE. Cu atât mai mult nimeni nu are dreptul de a lua viaţa altor fiinţe umane. COPIII NU SUNT PROPRIETATEA PĂRINŢILOR, ca urmare părinţii nu pot să facă ce vor ei cu micuţii!

Dar, pe noi nu ne preocupă lucrurile astea. Unii cred că #educaţiajuridică nu e importantă ca nu cumva să îi învăţăm pe copii de drepturi au şi pe părinţi şi restul societăţii ce îndatoriri au faţă de aceştia. Trăim cu senzaţia că încă îi mai putem prosti pe micuţi, spunând că ei nu contează şi că părinţii au drepturi absolute asupra copiilor. Pentru noi, azi pare mai important să cerem statului să intervină în viaţa adulţilor să le spună pe cine au voie să bage în pat...”

Romgleza a adaptat de la americani o expresie utilă: un om cu un ciocan în mână vede peste tot numai cuie. Aşa face judecătorul Dănileţ, care, lipsit de orice îndoială despre vinovăţia gravidei care s-a aruncat la Brăneşti în faţa trenului împreună cu cei trei copii ai ei, o judecă şi o şi condamnă prin prisma încadrării juridice a faptei. Dănileţ nu doar e convins că astfel face educaţie juridică poporului, dar se şi însufleţeşte dându-şi seama că poate să folosească sinuciderea de la Brăneşti drept muniţie pentru cauza pe care o susţine acum, respectiv împiedicarea referendumului contra mariajelor gay. Ceea ce nu înţelege omul legii este că, deşi declarativ se situează contra Coaliţiei pentru Familie (acei “bigoţi” care în numele religiei vor să-i oprească pe gay să se căsătorească şi să adopte copii), în realitate are aceleaşi poziţii cu “bigoţii” când se raportează la sinuciderea femeii. Pentru “bigoţi”, un sinucigaş este un criminal: nu poate avea înmormântare cu preot, iar sufletul lui e condamnat să ardă în iad. Pentru aceiaşi “bigoţi” e fie de neînţeles, fie de necrezut, fie de neiertat că o femeie cu probleme psihice ar putea să-şi dorească să scape de o sarcină nedorită sau să ajungă la sinucidere din cauza unei sarcini nedorite (în caz că se întreabă cineva dacă există aşa ceva, e bine de aflat că până şi Irlanda, ţară cu legislaţie faimos de strictă în domeniu, a legalizat în 2013 avortul în cazurile care pun în pericol viaţa femeii gravide, incluzând explicit riscul de suicid atunci când acest risc apare din cauza sarcinii).

Atât susţinătorii lui Dănileţ, cât şi susţinătorii ideilor Coaliţiei sunt majoritar oameni sănătoşi psihic şi fizic, bine situaţi social şi economic şi fără experienţa unor relaţii abuzive de familie din care să nu fie capabili să scape. Aceasta explică de ce ambele categorii sunt tentate natural să aplice singura perspectivă pe care o cunosc, cea morală (şi corolarul ei la nivel social, cea justiţiară, penală) inclusiv când se referă la persoane care nu fac parte din lumea lor, nu sunt nici sănătoase psihic sau fizic, nici bine situate social şi economic, nici scutite de experienţa abuzurilor în familie. Dar ceea ce face ca tentaţia asta să se transforme aşa de repede în sentinţe de condamnare nu e apartenenţa lor la aceste categorii, ci incultura. Lumea Vestului la care râvnesc toţi aceşti stâlpi ai moralităţii şi ai legalităţii a înţeles de mult, graţie cercetărilor medicale devenite bun cultural de masă, că a acuza cu argumente juridice şi morale o pacientă cu istoric de internări pentru depresie că şi-a luat viaţa împreună cu cea a copiilor săi este absurd. La noi, în schimb, incultura şi efectul ei, impulsul de a găsi imediat un vinovat atunci când se întâmplă orice fel de nenorocire, au făcut ca majoritatea comentariilor din media apărute imediat după incident să nu depăşească stadiul spumelor la gură.

Nici pentru şeful unei agenţii de presă nu încape îndoiala: “Cum să te sinucizi şi să iţi omori şi cei trei copii? Poţi să te sinucizi, chiar şi însărcinată, dar copiii de ce? Poate îşi făceau un drum în viaţă. Părerea mea e că oricât de greu ţi-ar fi eşti dezaxată dacă faci aşa ceva. Nu există nicio justificare!” Un blogger cu trafic încă mare o înfierează pe o bloggeriţă care a îndrăznit să privească incidentul din unghi medical: “Ai scris un post arogant in care spui ca nu avem dreptul sa o judecam pe nemernica aia care si-a aruncat copiii in fata trenului? da-ti singura unfriend, ca sa nu iti dau eu block, dupa ce iti fac o analiza pe text a IQ-ului tau subunitar”. Un tabloid publică un articol cu alte cazuri asemănătoare, intitulat “Crime care au şocat România: există Rai pentru mamele care şi-au ucis copiii?”.

Exprimarea cu raiul şi iadul nu e metaforică pentru membrii mai religioşi ai comunităţii de comentatori online (“cei patru prunci sunt acum patru îngeri, dar ea se zbuciuma în iad”, scrie o indignată), dar dorinţa ca sinucigaşa să fie pedepsită post-mortem nu e mai prejos nici la cei nereligioşi (tot bloggerul citat mai sus scria: “imi doresc sa existe un iad unde vita asta imputita sa arda etern”). Un altul visează: “daca medicina ar putea sa repare complet un corp distrus... as face o lege prin care respectiva sa fie tinuta in viata doar ca sa isi plateasca crima ... ani si ani de zile tinuta in dureri si neputinta”, tânjind fără să ştie la modelul medieval al procesului papei Formosus, ai cărui inamici politici au fost atât de setoşi de răzbunare, încât i-au dezgropat cadavrul, i-au intentat postum proces, l-au găsit vinovat, i-au tăiat trei degete şi l-au aruncat în Tibru.

Evident, impulsul de a blama n-o vizează numai pe sinucigaşă. Pe un site de ştiri, deja primul comentariu de la cititori incrimina PSD; altele afuriseau clasa politică; altul cerea acuzarea de abuz în serviciu a asistenţilor sociali şi a medicilor. Ca de obicei, cazul a fost tratat ca şi când ar fi unic, din seria celor care fac din România ruşinea Europei sau a lumii întregi. Un editorialist scrie că e vorba de “o moarte pentru care suntem şi noi vinovaţi”, o societate sălbăticită, indiferentă la suferinţele altora, până acolo încât am ajuns pe primul loc în Europa ca număr de sinucideri. Nu contează că astfel de incidente tragice, în care taţi sau mame îşi ucid copiii, uneori şi partenerul sau partenera, şi apoi se sinucid şi ei sunt cazuri clasice întâlnite în toate ţările, fie ele cu economii dezvoltate sau ruinate, sau că în 2015, România figura în statistica OMS cu o rată de mortalitate prin sinucidere de 11,7 la 100.000 de locuitori, sub media europeană de 14,1, medie depăşită de Lituania, Polonia, Letonia, Ungaria, Slovenia, Belgia, Estonia, Croaţia, Franţa, Austria, Finlanda, Bulgaria, Suedia şi Elveţia.

Aşa departe a ajuns curentul spumelor la gură, încât a influenţat până şi discursul specialiştilor: un psihiatru simţea nevoia să precizeze că “nu scuză fapta” şi să acuze “ţara care nu face nimic pentru sănătatea mintală a celor nevoiaşi”, altul decreta că “răzbunarea este laşitatea omului”, în cazul de faţă a sinucigaşei. Laşitatea a fost pomenită de curând într-un alt articol de înfierare a unui sinucigaş, publicat de un site de ştiri: “Un DROGAT şi un LAŞ mai puţin: A murit Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park”. Atunci, fanii români ai trupei au sărit cu sutele să-i ia apărarea lui Bennington şi să catalogheze corect articolul drept o mizerie. Acum, în cazul femeii din Ferentari, reacţiile normale nu s-au mai înghesuit aşa.

Există însă şi o rază de speranţă. Acum fix şase ani, un blogger devenit consilier al ministrului al muncii, Sebastian Lăzăroiu, călătorise cu un tren în faţa căruia s-a aruncat un sinucigaş şi, furios că nefericitul i-a stricat dispoziţia în concediu, comentase pe blog: “Daca vrei sa te sinucizi, du-te-n pa ma-tii si fa-o pe pustii, nu intr-un loc public (...) Salvarea unor asemenea personaje nu e o miza (...) Sinucigasii publici ar trebui amendati, arestati si batuti. Asa cum nu te caci in public, n-ar trebui nici sa te sinucizi in public”. Fiind epoca de glorie a dispreţului băsist pentru oricine nu se descurca în viaţă la fel de bine ca membrii PDL, comentariile bloggerului şi-au găsit atunci destui susţinători, în timp ce criticile, câte au fost, au părut mai curând motivate de antipatii politice decât de repulsie faţă de un asemenea gen de gândire. Acum însă, singurele comentarii cu asemenea idei, exprimate la cald de vreo doi utilizatori Facebook mai teribilişti, au fost izolate şi înecate într-o mare de puneri la punct destul de improbabile în 2011 – inclusiv pentru că niciuna nu conţinea argumente politice.

Citeşte şi: UPDATE | MAE actualizează bilanţul: Trei cetăţeni români au fost răniţi în atentatul de la Barcelona, dintre care doi bărbaţi de 33 şi 42 de ani/ Reprezentant al românilor din Europa: Starea turiştilor ar fi stabilă

Citeşte şi: GALERIE FOTO, VIDEO | TRAGEDIA de pe calea ferată. Cum trăia femeia care s-a aruncat în faţa trenului împreună cu cele trei fetiţe

Citeşte şi: Fetiţele femeii din Iaşi acuzate de răpire internaţională de fostul iubit spaniol, consiliate psihologic. Mama: „Nu au dormit toată noaptea, au plâns"

Citeşte şi: Încă o tragedie pe calea ferată: Un bărbat a murit după ce a fost lovit de tren, în Vaslui. Anchetatorii iau în calcul sinuciderea

Citeşte şi: POZA femeii care s-a aruncat cu cei trei copii ai săi în faţa trenului. Aceasta era gravidă şi suferea de depresie. "Nu voia să mai aibă un copil"/ Aceasta ar fi fost de două ori internată la Spitalul de Psihiatrie