EXCLUSIV | Arhitectul Mario Kuibuş: "Crisparea" trebuie să lipsească în parcursul dezvoltării unui oraş. "Spontaneitatea" îl face "vivace" şi un loc în care vrei să trăieşti | VIDEO

Prezentăm un rezumat al principalelor declaraţii:

-“Noi românii avem o fire care nu prea ne ajută să fim sistemici. Altfel spus, suntem emotivi, irascibili, exuberanţi. Dar raţionalitatea, gândirea raţională, logica nu e punctul nostru tare şi, din contextul ăsta, nu reuşim să fim coerenţi în a duce sisteme şi strategii corecte pentru oraş”. (Despre ce îi lipseşte Bucureştiului ca să fie contemporan şi “acasă”).

- “…Personal, mă deranjează cel mai tare: să ştiu că sunt într-un fel de societate second hand. O societate care imită altă societate. Sunt acel "fake", o copie a ceva, în loc să fiu eu: liber, profund, simplu, ce sunt, apreciind valorile universale şi încercând să-mi înţeleg nevoile şi atu-urile locale. Şi atunci, dacă încercăm să ne promovăm cu "micul «ceva»" deja suntem greşit complet. Nu reuşim şi nu o să reuşim niciodată să producem valori originale, corecte şi nu este benefic la orice nivel”. (Despre stereotipul “Bucureştiul, micul Paris).

-“P.I.D.U. e o strategie la scară mică, care încearcă o acupunctură la nivelul străzii, să rezolve nişte disfuncţii pe care noi le avem. Încearcă să nu fie o strategie complicată, care să nu se auto-blocheze în a da soluţii spectaculoase (…)Proiectul ăsta putea de mult să fie înfăptuit, să beneficiem de el.(…) E un proiect simplu ca abordare. Vrem să dăm mai mult spaţiu pietonului. Vrem să reuşim, într-un fel sau altul, ca Bucureştiul «la picior» să fie mai frumos, mai atractiv.” (Despre Planul Integrat de Dezvoltare Urbană).

-“… a fost un exerciţiu pentu o companie care a fost foarte receptivă la «hai să vedem ce ar fi» o tipologie de birou, unde nu ştii că eşti la birou, acasă, într-un spaţiu public şi ai, într-un fel sau altul, o zonă mixtă de plăceri, de acţiune, de repere vizuale, tocmai spre a veni cu plăcere la birou şi de a pleca mai greu”. (Despre conceptul “occupy office”).

-“ Cred că foarte mult spaţiile verzi ţin de povestea unui discurs urbanistic. Şi normal că ar trebui să te loveşti de ele peste tot. Şi ar trebui să poţi să integrezi verdele, naturalul. Zona urbană e ca la «occupy office». E într-un fel «occupy center» sau «urban place», spaţiu real-urbanistic într-un mod relaxat, lejer, fără a intra într-o zonă de şabloane, zone foarte dure, de «aşa trebuie să fie».”(Despre ponderea spaţiilor verzi în peisajul oraşului).

-“E neprolific, nu te ajută din punct de vedere al unei strategii la scară mare să ai primari nominal aleşi, şase la număr, în capul lor să mai fie un măiastru primar general. Practic, intri dintr-un sector în altul şi ai pancarte cu «te salută primarul nu ştiu care» şi mai că nu apare poza electorală, şi în care zici :«acum am intrat în Elveţia», cred că o să fie aerul foarte curat şi o să pot să vorbesc altă limbă.” (Despre relaţia cu autorităţile locale).

-“Pe undeva, trebuie să nu te vezi pe tine ca demiurg. Tu, ca arhitect. De fapt, tu eşti, aşa mă văd eu ca arhitect, un fel de mix de psiholog, stilist cultural, dirijor tehnic al unor cunoştiinţe. Totul pe un mare scanner al unei situaţii, al unei persoane, al unei societăţi, comunităţi.” (Despre ce îi trebuie unui arhitect).

-“Ce au vienezii foarte bun şi spaţiul germanic: e zona asta de ordine, coerenţă şi logică a gândirii, cu apropiere către detaliu. Cele două aspecte au fost foarte bune şi benefice pentru experienţa pe care am avut-o. Sigur, acolo exista un fel de crispare la nivel conceptual. Mergea totul într-o zonă mai pe relanti. E şi o vorbă «încet, dar sigur»". (Despre experienţa profesională vieneză).

Prezentăm textul integral al ediţiei MEDIAFAX Live:

Indira Crasnea: Domnule arhitect, prin ce excese păcătuieşte Bucureştiul, din punct de vedere arhitectural?

Mario Kuibuş: Excesul de inacţiune ar fi unul dintre excese. Excese de multe păreri, care încearcă să-şi aloce un fel de câmp de importanţă. Un posibil exces de necolaborare profesională, necooperare între diverse specialităţi, profesii. Altfel, sunt multe excese, dar excese în minus, faţă de ce ar trebui să fie.

I.C.: Ce-i lipseşte Capitalei în acest moment ca să fie totuşi contemporană şi locuitorii săi să o simtă "acasă"?

M.K.: Probabil că ar trebui, într-un fel, să avem o zonă iniţiatică, de început, ca la izvoare. Să ne identificăm în primul rând izvorul şi să reuşim, într-un fel sau altul, să vedem că nu sunt în alte părţi lucruri produse, realizate întâmplător. Că există o coerenţă a unei strategii, a unui sistem.

Cred că aici discuţia este destul de complicată, pentru că, în principiu, noi românii avem o fire care nu prea ne ajută să fim sistemici. Altfel spus, suntem emotivi, irascibili, exuberanţi. Dar raţionalitatea, gândirea raţională, logica nu e punctul nostru tare şi, din contextul ăsta, nu reuşim să fim coerenţi în a duce sisteme şi strategii corecte pentru oraş.

Din cauza modului nostru de a fi, care are un fel de foc de paie tot timpul, "ori la bal -ori la spital" şi datorită acestor tipologii de caractere cu care ne înconjurăm e dificil să creezi acele strategii.

Chiar dacă ai nişte sclipiri de idei la un moment dat într-un grup de oameni, ei nu sunt susţinuţi de background, de restul sistemului, societăţii, de toate acele zone de acţiune, care ar putea să ducă la bun sfârşit ceea ce ar trebui să fie pentru un oraş de nivelul Bucureştiului, ca şi masă critică în care ne aflăm şi la nivelul unei capitale europene, ca aspiraţie.

I.C.: Deci, din păcate, angoasele astea se văd destul de pregnant în arhitectura oraşului

M.K.: Se văd.

Aici şi profesional sunt păreri foarte radicale pe alocuri şi nu ar trebui să existe, dacă ar fi acea zonă raţională de care vorbeam.

Emoţiile duc într-o zonă în care te identifici ca şi cu o religie - la un moment dat - cu o părere, neîncercând să găseşti acel discurs al "gri"-urilor, al unor "gri" frumoase, pozitive, în contextul în care nu trebuie să fie alb, nu trebuie să fie negru - ca să fie corect - ci trebuie să fie acel mix adaptat corect la situaţii, loc, istorie, poveste, aspiraţie.

Tot timpul ar trebui ca acel "gri" să nu fie o copie a "ceva", ca să fie iarăşi un fel de ştampilă a calităţii.

Dar, ţine de încredere şi încrederea vine dintr-o conştiinţă corectă asupra a ce eşti tu, în context profesional, european, mondial, într-un context în care îţi ştii foarte bine valoarea, poziţia şi ştii de unde pleci şi unde ai putea să ajungi.

I.C.: Ce credeţi că putem opune - ca şi concepte, acţiune - stereotipului "Bucureştiul, micul Paris"? Tot ducem, în timp, după noi acest stereotip...

M.K.: Asta, personal, mă deranjează cel mai tare: să ştiu că sunt într-un fel de societate second hand. O societate care imită altă societate. Sunt acel "fake", o copie a ceva, în loc să fiu eu: liber, profund, simplu, ce sunt, apreciind valorile universale şi încercând să-mi înţeleg nevoile şi atuu-rile locale.

Şi atunci, dacă încercăm să ne promovăm cu "micul «ceva»" deja suntem greşit complet. Nu reuşim şi nu o să reuşim niciodată să producem valori originale, corecte şi nu este benefic la orice nivel.

Nu vorbesc de arhitectură, vorbesc inclusiv economic, cultural. Pentru că aştepţi tot timpul să-ţi spună cineva ce să faci, cum să faci, pentru ca tu să acţionezi. Să vină multinaţionala "nu ştiu care" ca să aducă banii şi să te organizeze aici, pentru că tu nu eşti în stare. Să vină nu ştiu ce orator, curator cultural ca să ne spună care este trend-ul şi noi să-l copiem.

În arhitectură, la fel.

Practic acest "mic «ceva»" este cel mai pagubos, cel mai bolnăvicios concept care ar putea să ni se întâmple.

I.C.: Aţi fost foarte implicat în ceea ce se numeşte Planul Integrat de Dezvoltare Urbană. Mai pe româneşte, reamenajarea centrului Capitalei. A fost o soluţie bună, un succes?

M.K: Încă nu este "a fost". P.I.D.U. e o strategie la scară mică, care încearcă o acupunctură la nivelul străzii, să rezolve nişte disfuncţii pe care noi le avem.

Încearcă să nu fie o strategie complicată, care să nu se auto-blocheze în a da soluţii spectaculoase. Practic, P.I.D.U. urmăreşte asumarea de fonduri europene la un final de exerciţiu al execuţiei. Se referă la spaţii publice şi la modul în care ele se pot schimba şi rearanja.

Au trecut mulţi ani de când am câştigat acest concurs, într-un consorţiu de firme destul de multe adunate, 13 firme. Mulţi au fost sceptici: cum o să poată un consorţiu cu atât de multe firme să ducă, să fie coerent şi să fie coordonabil, în primul rând? Dar, uite că este. Şi acum suntem într-o zonă de proiect tehnic, de execuţie, în faza în care avem acele dosare de autorizări, avizări.

Ce îi lipseşte? Îi lipseşte acel cadru de care vorbeam. Un cadru coerent, instituţional, profesional, în care lumea să poată să vadă sisteme alternative la propriile sisteme mentale şi care să poată să aprecieze fără emoţii, bârfe, fără alte acţiuni care produc folclor urban gratuit, cu un nonsens.

Într-un context de asumare politică coerentă, nu ar trebui să fie alegeri care să strice un proiect de la un an la altul, să îl înfrâneze, să fie acea perioadă de acomodare cu noua echipă până să prindă din urmă care sunt avantajele unui proiect sau altuia.

Toate lucrurile astea s-au întâmplat în istoria P.I.D.U-ului şi în relaţia cu primăria şi e frustrant pe undeva. Proiectul ăsta putea de mult să fie înfăptuit, să beneficiem de el. E un proiect simplu ca abordare. Vrem să dăm mai mult spaţiu pietonului. Vrem să reuşim, într-un fel sau altul, ca Bucureştiul "la picior" să fie mai frumos, mai atractiv. Să vrei să faci poze cât mai multe şi să le trimiţi pe orice reţea de socializare sau să ţi le ţii pe propriul telefon, ca amintire.

Dar atât timp cât lumea acţionează ori la o comandă spontană venită de la o reacţie agresivă din exterior, ori blocheză proiecte- în contextul în care vine şi îşi dă cu părerea nu ştiu ce organizaţie şi atunci politicul se sperie că "aoleu, o să pierd alegători"- e o situaţie reală că politicul nu ştie sau nu are experienţă.

În acele metropole de care vorbim, e o situaţie din anii '60, '70 şi până în anii '80 , în care centrele oraşelor sunt date peste cap, blocate complet.

Noi nu vrem să facem aşa ceva.

Dar sunt incursiuni celebre. Că e Londra, că e Viena. În care vedeai că e decopertat pământul pe nu ştiu câte nivele. Vedeai noi şantiere de metrou, cu noi infrastructuri. Toate făcute deodată. În zone cât se poate de istorice, cu poduri de lemn pe care lăsau să treacă provizoriu tramavaie la suprafaţă. Spectaculos ! Sau căi celebre, care erau cu artere celebre de maşini, bulevarde care s-au transformat în bulevarde pietonale. Acum sunt de neînchipuit altfel. Să le ştii în altă situaţie. Numai poze din anii '50, ţi se par caraghioase: cum pe acolo au existat vreodată maşină, sau autobuze? Da. Dar e numai istorie. Poze alb-negru.

Ei, şi aici este problema generală. În a reuşi să creem forţe, grupuri, acţiuni, care să reuşească să înţeleagă că opera asta aşa comună, pe care încercăm să o facem, nu poate să funcţioneze decât atunci când suntem rotiţe ale acestui sistem şi reuşim cu toţi, într-o direcţie comună, să facem un compromis general şi să vedem frumuseţea "gri"-urilor de care vorbeam.

Iar zona asta extremă, de alb şi negru, e cea mai păguboasă în care ne punem.

Ştiu că, sigur, e un discurs în care mulţi au nevoie de identitate personală. Şi se regăsesc într-un fel de discurs sectant, în care personajul, oricare ar fi el, de care vorbesc, se simte bine că este vertical dintr-o poziţie oarecare relaţionată cu o problemă oarecare.

Dar, dacă se pierde ansamblul şi se pierde sistemul şi care este bunul comun, o valoare comună - cum au costruit alţii valorile astea comune- ar vedea că, de fapt, că acea verticalitate nu e decât o frână, un blocaj care se întâmplă în cadrul uuui sistem. În care noi ce ar trebui să fim? Să fim o medie a unei comunităţi şi nu să fim o extremă a unei mari comunităţi, care vrea să călărească pe majoritari şi să zicem : asta e noua religie, alta nu vrem să ştim că e corectă, nu este vertical să gândim altfel!

I.C: Deci e nevoie de continuitate şi efort comun, că altfel Bucureştiul acum arată ca în acele poze alb-negru de care vorbeaţi...dacă ne uităm pe geam sunt nişte similitudini nu prea plăcute

M.K.: Da. într-adevăr suntem în zona anilor '50. În care am descoperit maşina, după Revoluţie, au trecut douăzeci şi ceva de ani şi încă suntem foarte pătrunşi de ea.

Nu spun că sunt acel pieton şi acel biciclist înrăit. Tocmai, sunt unul dintre şoferii înrăiţi, sunt numai în maşină.

Dar, trebuie cumva să vedem că viitorul nu stă în a înmulţi maşinile la infinit pe o zonă în care, de fapt, spaţiile sunt restrânse. Frumuseţea spaţiilor oraşului nu se împlineşte printr-o mobilare excesivă cu maşini. Cu atât mai mult, cu cât în centru sunt nereglementate: peste 50 la sută din spaţii, dacă nu pe alocuri 70 la sută e gratuit. Nu există asta în nicio capitală europeană, o abordare atât de relaxată la nivelul imaginii, la nivelul a ceea ce vrei să fi, vrei să arăţi, vrei să te promovezi.

Normal că atunci avem de două ori mai multe maşini faţă de Viena, care are aceeaşi populaţie ca noi, dar este mai mare ca suprafaţă. Concret, are 700 de mii de maşini înmatriculate faţă de un milion şi jumătate cât ar fi la noi.

E trist. Pentru că sunt cifre pe care poţi să le iei direct şi să spui, stai puţin: dacă la mine nu funcţionează ceva, este din ceva şi e verificabil imediat. Ca sunt 20 la sută şoferi şi 80 la sută care pătimesc nu e ok. Adică toată lumea are două-trei maşini pe cap de familie, pentru că nu costă. E perfect, este paradisul maşinilor. Poţi să strângi câte maşini vrei în faţa blocului, cu roţile desumflate, cu rugină, că sunt funcţionale, că nu sunt. Ele există, nu le ridică nimeni, nu le impozitează nimeni şi, de fapt, ne afectează pe noi, la nivel urban.

Sigur că trebuie în paralel transportul în comun. Bicicliştii trebuie şi ei în zona alternativă de mobilitate, şi pietonii. Astea sunt cele trei coordonate pe care Europa şi metropolele noi le promovează.

Se promovează un urbanism dens, de densificare. Ca să fi economic, să fi într-un spirit pentru mediu la final şi pentu o reducere a risipei. Dacă noi facem multe case în Pipera sau eu ştiu pe unde le dezvoltăm, asta înseamnă că toate famiile au să aibă două-trei maşini obligatoriu, că trebuie să ai o risipă de infrastructură. Transportul în comun nu o să poţi să-l duci, să îl împrăştii pe jumătate de ţară ca să rezolvi toate zonele suburbane.

Din cauza asta, sunt vreo 30 de ani de când în urbanismul european se vorbeşte de densificare, de recucerirea acelor spaţii moarte, reinterpretarea lor, cum faci ca oraşul să fie mai economic şi mai vibrant totodată.

IC: Asta ne dorim, poate...

M.K. : Asta ne dorim. În principiu. Sperăm.

I.C.: Întorcându-ne de pe stradă în clădiri. Ce este conceptul "occupy office"? Că trăim mult la birou...

M.K.: "Ocuppy office" a fost un proiect realizat de mine, de biroul meu, într-un context în care se doreşte "altceva", să ocupi acel discurs de birou trist, depresiv, unde nu poţi să te regăseşti cu altceva decât cu o masă, un scaun, acel gri de jur-împrejur, cu o lumină care este uniformă, o baie, un duş de lumină albă.

Practic, a fost un exerciţiu pentu o companie care a fost foarte receptivă la "hai să vedem ce ar fi" o tipologie de birou, unde nu ştii că eşti la birou, acasă, într-un spaţiu public şi ai, într-un fel sau altul, o zonă mixtă de plăceri, de acţiune, de repere vizuale, tocmai spre a veni cu plăcere la birou şi de a pleca mai greu.

I.C.: Mergem din nou afară. Ce pondere, cum ar trebui distribuite spaţiile verzi în peisajul oraşului?

M.K.: Ar trebui să le regăseşti peste tot unde ai putea să le regăseşti. Sunt de părere că spaţiul verde nu ar trebui să fie dintr-o zonă de "neapărat într-un fel".

Cred că foarte mult spaţiile verzi ţin de povestea unui discurs urbanistic. Şi normal că ar trebui să te loveşti de ele peste tot. Şi ar trebui să poţi să integrezi verdele, naturalul. Zona urbană e ca la "occupy office". E într-un fel "occupy center" sau "urban place", spaţiu real-urbanistic într-un mod relaxat, lejer, fără a intra într-o zonă de şabloane, zone de foarte dure, de "aşa trebuie să fie".

Nu mai suntem în discursul renascentist, în care ne uitam de sus la un pergament şi începeam să desenăm, să creionăm oraşe-stea sau alte forme perfecte. Ca să zicem: aşa trebuie să fie forma oraşului , aici trebuie să fie, acolo trebuie să fie. Nu. Tocmai surpriza şi spontanietatea într-un oraş dau energie. Dau suculenţă. Dau acel memorabil. Faptul că tu te-ai duce într-un discurs ingineresc aproape, de rezolvare a spaţiilor urbane, te-ar trimite în fad şi e complet greşit.

Aici, din păcate, suntem, sunt foarte mulţi profesionişti în ţară, care au rămas într-un discurs urbanistic ori foarte strict, pe istorie, într-o dorinţă de a relaţiona fiecare loc - chiar şi dacă istoria e de dată relativ mică la noi, în Bucureşti.

Bucureştiul e, într-un fel sau altul, ca New York-ul , dacă ar fi -culmea- să ne gândim. Noi pe la 1870 ne dezvoltam cu acel eclectism de tip francez, în timp ce în New York se construiau zgârie-norii, la vremea respectivă. Era ditamai oraşul, iar noi ieşeam din zona de case de târgoveţi, cu paiantă.

Dar, e cum spuneam. Discursul unui oraş, care este ori dus pe zonă istorică, ori e dus pe o zonă nouă, placativă, care este pur estetică e greşit. Niciuna din cele două variante nu le văd corecte. Ci, tocmai negocierea, spontaneitatea, relaxarea, deşteptăciunea profesională, în care să-ţi permiţi să ai gesturi care sunt culturale, sunt funcţionale. Avem exemple celebre. Paris cu Tour Eiffel, Londra cu London Eye. Sunt oraşe cu o puternică cultură, dar care au făcut gesturi extarordinar de relaxate. Bâlci, ai putea să spui, nu? Dar sunt deja embleme.

Adică nu ai voie să fi crispat, nu ai voie să fi în decursul dezvoltării tale de oraş. Din contră. Trebuie să şă fi glumeţ, să fi spontan, să accepţi momentul, să accepţi comuniunea cu trecutul, cu viitorul. Şi atunci, oraşul este suculent, este un oraş vivace, în care vrei să trăieşte, care atrage multă lume.

I.C.: Spuneaţi cândva că primarii de sectoare sunt nişte mici Dumnezei pe tarlalele lor. Acum mulţi ani. Mai aveţi aceeaşi părere? În general, cum priviţi, apreciaţi comunicarea şi colaborarea cu autorităţile locale?

M.K.: Asta e una din marile probleme pe care le are Bucureştiul: organizarea administrativă.

I.C.: ...şi arhitecţii, în special...

M.K.: Da, da. E neprolific, nu te ajută din punct de vedere al unei strategii la scară mare să ai primari nominal aleşi, şase la număr, în capul lor să mai fie un măiastru primar general.

Practic, intri dintr-un sector în altul şi ai pancarte cu "te salută primarul nu ştiu care" şi mai că nu apare poza electorală, şi în care zici :"acum am intrat în Elveţia", cred că o să fie aerul foarte curat şi o să pot să vorbesc altă limbă. Dacă am trecut acum de totemul ăla, asta ar trebui să fie, pe undeva.

Şi tot circul ăsta de a arăta că "am idei". Nu, nu e ok.

Ar trebui să existe un sistem, că e Paris, că e Viena, Londra. E un sistem coerent la nivel metropolitan, cu o instituţie puternică pe zona de strategie, de transport, de investiţii, cele trei mari direcţii dau într-un fel, la scară macro, tonul.

Dau un exemplu: Londra. Primarul Londrei, la sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000 era Livingstone, crease o instituţie "Design for London", care unea cele trei departamente de care vorbeam: transporturile, investiţiile şi urbanismul. Şi, practic i-a dat temă şefului "Design for London", Peter Bishop: o sută de noi spaţii publice în Londra. Pur şi simplu ca un fel de reper matriceal. Acea chestie a fost făcută la scara macro a Londrei.

Discursul a fost foarte interesant în a vedea cum acele o sută de spaţii au fost găsite în tot felul de contexte. În care se ştia că un ONG a vrut să dezvolte ceva într-o zonă, dat totodată cu un potenţial de nod intermodal la nivelul local. Păi, haideţi să vedem cum se poate comunica. Nu ştiu ce investitor, în altă...

Bineînţeles, totul dus pe o strategie de specialişti adunaţi nu din Londra, ci din diverse ţări, ca să dea acea oportunitate la care politicul apelase, sau chiar o iniţiase.

I.C.: La noi, ca de obicei, mai e mult până departe, apropo de această relaţie cu autorităţile....

M.K.: Din păcate. Pe deoparte e problema administrativă de care vorbeam. Că sunt şapte, în loc să fie 20-30 de sectoare mici, cu administratori locali. În Viena, se alege din cele 23 de cartiere Consiliul Local de către cei locali, iar consiliul local îşi alege singur preşedintele. Deci, nu te duci tu să-ţi alegi nominal preşedintele. Normal că atunci, la scară generală, primăria e unică şi restul sunt doar puncte de administrare.

Doi: avem mari probleme în a reuşi ca sistemele să fie coerente în derularea proiectelor multianuale şi în a avea oameni care să poată, tehnicieni care să comunice politicului nou-ales care sunt strategiile şi importanţa lor, ca să şi le poată asuma.

De fiecare dată, noii candidaţi încearcă să culeagă din piaţă idei noi, proiecte noi, ca să iasă cu proiectul lui şi să zică: eu am un proiect mai tare ca al celuilat, care nu a făcut nimic până acum. Nu, greşit. Ar trebui să fie o mândrie ca tu să te identifici cu coerenţa a ce s-a făcut până acum şi să duci în continuare. Eventual cu idei noi - o sută de spaţii publice sau alte idei de tipul ăsta -

Nu mereu să fim ăia care trebuie să o ia mereu de la zero, să reinventeze acea roată, care de fapt e inutilă şi ne mănâncă nu numai bani, dar şi energii şi alimentează cu frustrări zilnice.

I.C.: Ce îi trebuie unui arhitect ca să se remarce, să rămână în circuit şi mai ales să rămână în mintea celui care priveşte sau care locuieşte în spaţiile pe care el le proiectează?

M.K: Pe undeva, trebuie să nu te vezi pe tine ca demiurg. Tu, ca arhitect. De fapt, tu eşti, aşa mă văd eu ca arhitect, un fel de mix de psiholog, stilist cultural, dirijor tehnic al unor cunoştiinţe. Totul pe un mare scanner al unei situaţii, al unei persoane, al unei societăţi, comunităţi.

Trebuie să fi pe undeva perspicace în a reuşi să sintetizezi diversele aspecte, să fi într-un fel de mare feedback pe toate aceste planuri, ca să încerci să te detaşezi şi să îţi creezi imagini de ansamblu, încercând să-ţi răspunzi unor întrebări primordiale, relaţionate cu subiectul respectiv.

Nu trebuie să fie un gest gratuit niciodată ceea ce faci şi tot timpul trebuie să fie relaţionat pe utilizator şi la comunitate.

Şi dacă tu eşti stăpân pe tine, pe cunoştiinţele tale, trebuie să fi şi up to date cu tot ce am spus acum, ca background uman, profesional.

Tu eşti sigur pe tine, pentru că ai argumente logice, pertinente. Tu eşti acel doctor care de fapt vine şi spune: la boala respectivă văd ce ai putea să faci şi cum să reuşeşti să rezolvi problema. Şi atunci, cumva, siguranţa de sine e foarte importantă şi nu e uşor să fi dat deoparte din ideile tale.

Este esenţial: să reuşeşti să fi foarte hotărât în ceea ce propui.

I.C.: Aţi practicat această profesie cam un deceniu la Viena. Cum se reflectă experienţa profesională vieneză ân activitatea şi proiectele de aici? Se regăseăte cumva, pe undeva?

M.K: Experienţa vieneză a fost foarte bună pentru că am văzut plusurile şi minusurile care există într-o societate aşa-zis occidentală. Pe undeva realizezi că nu eşti mai jos decât alţii, ba din contră mai sus şi totul depinde de modul în care reuşeşti să abordezi discursul.

Ce au vienezii foarte bun şi spaţiul germanic: e zona asta de ordine, coerenţă şi logică a gândirii, cu apropiere către detaliu. Cele două aspecte au fost foarte bune şi benefice pentru experienţa pe care am avut-o.

Sigur, acolo exista un fel de crispare la nivel conceptual. Mergea totul într-o zonă mai pe relanti. E şi o vorbă "încet, dar sigur". Nu prea merge la noi, de asta nici nu poţi aplica o tipologie culturală, profesională cum este în zona spaţiului germanic la noi.

I.C.: Ce oraş din România vă încântă arhitectonic? Spre ce oraş vă uitaţi cu plăcere, vă inspiră?

M.K.: Dificil de spus. E senzaţia, un gust amar cumva, când vezi că ar fi zone, părţi ale unor oraşe, care au un potenţial şi arată chiar bine, sunt ok. Dar pe ansamblu, vorbeam de detaliu, de sisteme care să le facă să fie cu adevărat plăcute şi să ai acea satisfacţie de plenitudine. Este ca şi cum eşti la un restaurant, îţi vine o farfurie cu mâncare şi vezi că acolo, ori la gust, ori la aranjament nu e ceva. Şi se rupe într-un fel plăcerea şi filmul.

E zonă de gust şi ţine foarte mult de contextul instituţional.

Dacă am avea un context instituţional care să se ducă pe baza concursului de urbanism şi arhitectură, proiecte valoroase, în care nu am mai avea licitaţii posibil pe preţul cel mai mic şi - ca să cităm zona germană - "sunt prea sărac ca să iau lucruri iefitne - să vedem (...) că nu poţi să oferi o calitate a vieţii fără o calitate a execuţiei, a strategiei, a proiectării...totul se înlănţuie.

Viena, nu întâmplător, în ultimii zece ani cam majoritar a fost pe locul întâi a fi mondial aleasă capitala, oraşul cu calitatea cea mai ridicată a nivelului de trai. Tocmai pentru că s-a investit mult în calitate. Sunt exemple pe care nu ai cum să le negi, să le dai deoparte.

De asta e greu de spus. Sigur, la nivel local, punctual sunt diverşi primari care încearcă în felul lor, dar fiind într-un sistem fără concursuri, doar pe o zonă de licitaţie publică, de întâmplare a unei acţiuni sau alteia, care a ieşit binişor... dar nu o să vezi în reviste de specialitate dus proiectul sau oraşul respectiv din România şi arătat peste tot în lume.

Şi asta e de fapt cea mai bună dovadă. Că nu suntem încă , nici nu văd sistemul care s-a declanşat sau care s-ar putea declanşa...

Trebuie o revoluţie instituţională. Asta este problema de fond.

I.C.: În concluzie, rămâne totuşi ca pe viitor să sperăm că ne va încânta Bucureştiul. Ca oraş viu şi deştept.

M.K.: Să sperăm. Hazardul ne-a salvat de foarte multe ori . Sperăm că o să ne salveze şi în continuare.

I.C.: Vă mulţumesc. Vă mai aşteptăm.

M.K.: Şi eu mulţumesc. Vin cu cea mai mare plăcere.".

(Ediţia MEDIAFAX Live a fost moderată de Indira Crasnea.).

.