INTERVIU EXCLUSIV Ion Iliescu: Au fost oameni legaţi de interesele clanului Ceauşescu, care s-au simţit datori să îşi îndeplinească misiunea pentru care fuseseră plătiţi

“A fost, aşa cum spuneam, această descătuşare şi eliberare de un regim opresiv. Şi s-a văzut că societatea românească dispune de foarte multe forţe, de foarte multe resorturi de progres şi de dorinţă de înnoire, de progres în societate. Şi că nu mai e factorul acesta opresiv. Ţinea în loc societatea românească şi împiedica oamenii să gândească liber şi să rezolve lucrurile aşa cum simţeau ei că e nevoie şi că e bine să o facă. Din acest punct de vedere, Revoluţia a fost într-adevăr o revoluţie. A fost un moment radical de schimbare a structurilor din societate şi a gândirii oamenilor. Libertatea de a gândi liber şi de a acţiona solidar pentru ceea ce simţeau oamenii că e bine... şi să nu mai fie conduşi, comandaţi, dirijaţi de factorii de putere din societate”, a afirmat fostul preşedinte.

Despre execuţia soţilor Ceauşescu, Ion Iliescu a spus că ar fi fost bine ca aceştia să fie judecaţi în linişte, de un tribunal special constituit şi după un anumit timp de la evenimentele din decembrie 1989.

“E adevărat, din punct de vedere raţional, ar fi fost bine să avem o situaţie normală, să se constituie un tribunal, în condiţii fireşti care să judece în linişte şi cu o anumită distanţă. Numai că situaţia era dramatică în ţară. Nu aveam timp de aşa ceva. De acea acţiunea rapidă şi organizarea judecăţii lui Ceauşescu, în condiţiile de atunci, unde erau ei (la Târgovişte). A fost o necesitate pentru a curma pierderile de vieţi omeneşti, s-a şi văzut că după proces şi execuţie au încetat toate confruntările militare. Decizia a fost corectă. Şi era unica soluţie pentru a ieşi din această dramă şi tragedie pentru toţi”, a explicat fostul şef al statului.

Acesta a spus că singurele sale măsuri la procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu “ţineau doar de condiţiile de improvizaţie în care acţionam. Asta e altceva, dar în acelaşi timp ni s-a impus această situaţie şi s-a dovedit până la urmă calea de ieşire dintr-o situaţie dramatică în care era ţara. Dovadă că imediat după proces au încetat orice fel de confruntări şi am putut să ne organizăm altfel viaţa”.

Întrebat cum a perceput execuţia sumară care a urmat şi cum i s-a părut atunci decizia Curţii, Ion Iliescu a răspuns: “Decizia Curţii era determinată de situaţia dată, de împrejurările, de conjunctura în care se desfăşurau evenimentele. Sigur că se pot emite tot felul de judecăţi în legătură cu graba, cu acţiunea rapidă, era situaţia dramatică a ţării şi s-a văzut că imediat după proces au încetat orice fel de confruntări militare şi am putut să întrăm într-o situaţie normală (...) Deci tot dramatismul acesta era legat de conjunctura dată. Şi era rezultatul reacţiei unei societăţi împotriva unui tiran, care a ţinut ţara într-o situaţie exasperantă. Şi frig şi foamete şi suferinţele oamenilor şi nota această de duritate din societate. Or, toată lumea a răsuflat uşurată în ciuda momentelor dramatice trăite atunci. După proces şi după execuţie, toată lumea a răsuflat uşurată că am scăpat de o povară şi că putem să întrăm într-o situaţie de normalitate. De aceea, pe 27 ne-am putut reuni şi să trecem să ne reorganizăm”.

Ion Iliescu a explicat, totodată, că în zilele de 23-24 decembrie 1989, unul dintre cele mai mari pericole pentru Revoluţia română a fost instalarea anarhiei. “Pericolul de anarhie, că asta şi era în gândirea unora de atunci. Aici a fost meritul esenţial al armatei, care se bucura de sprijin şi de respect din partea oamenilor, a societăţii, a populaţiei. Şi faptul că din partea armatei s-a dat acest semnal şi că toată această judecată şi execuţie a dictatorului s-au produs în condiţiile specifice ale momentului, dar păstrând nişte elemente... asta a dat sentimentul de descătuşare, de ieşire dintr-un vacarm care domina momentul acela, situaţia din ţară şi speranţa omului spre normalizarea situaţiei. Asta ne-a dat şi forţă să acţionăm ca atare şi imediat după execuţie să trecem spre organizarea noastră. Am creat CPUN-ul, am creat structurile care să aşeze situaţia din ţară în condiţii noi”, a afirmat fostul preşedinte.

În opinia sa, ceea ce a provocat confuzie şi focurile fratricide, soldate cu zeci de victime, în zilele Revoluţiei, a fost acţiunea unui grup fidel lui Nicolae Ceauşescu. “Era un grup legat nemijlocit de Ceauşescu şi care erau responsabili până la moarte de viaţa lui Ceauşescu şi ăştia s-au menţinut pe poziţiile lor şi asta a şi creat aceste elemente de ciocniri, în primă fază. Dar până la urmă a predominat poziţia de ansamblu a Armatei şi a ofiţerimii, a corpului de comandă a Armatei, care i-a izolat chiar şi pe cei care rămăseseră în jurul lui Ceauşescu. Şi a fost factorul decisiv. Şi s-a văzut că odată cu judecarea şi execuţia lui Ceauşescu au încetat confruntările militare”, a spus fostul preşedinte.

Întrebat unde au dispărut teroriştii, deşi unii au fost filmaţi prin spitale sau când au fost prinşi, Ion Iliescu a răspuns:  „Asta reflectă situaţia în care ne aflam, lipsa totală de organizare pentru procesul la care asistam. Pentru procesul în care intrase viaţa  în general, viaţa publică din societatea noastră, am putut constata faptul ca atare, dar în ultimă instanţă faptul că, până la urmă, indiferent de unde erau, ce erau, că erau suspiciuni că erau străini, că veniseră nişte arabi care fuseseră implicaţi... nu s-a putut nici asta dovedi, că aceia au acţionat. Deci au fost oamenii legaţi de interesele clanului Ceauşescu, care s-au simţit datori să îşi îndeplinească misiunea lor pentru care fuseseră plătiţi. În momentul în care au văzut că totul se prăbuşeşte, au şi dispărut. Şi e păcat că nu au fost judecaţi ca atare”.

Cum fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, a afirmat că în acea perioadă mai toate serviciile secrete străine au fost prezente în România, Ion Iliescu a fost întrebat dacă au existat pericole externe sau dacă existau interese faţă de ţara noastră, care să vulnerabilizeze.  “Interese există întotdeauna şi dorinţe de a folosi diverse conjuncturi. Eu cred că forţa revoluţiei române a fost că a creat aceste structuri care să afirme demnitatea noastră naţională şi ne-a ajutat să ne apărăm de orice fel de asemenea lucruri. Să ştim să le afirmăm, să ne apăram interesele prin forţa noastră şi să căpătam respectul tuturor”, a susţinut fostul şef al statului.

MEDIAFAX redă interviul integral acordat de fostul preşedinte Ion Iliescu:

Reporter: O să vă rog să facem o incursiune nu numai în istorie, ci şi în sufletul dumneavoastră, care aţi trăit acest moment extraordinar pentru întreaga noastră naţiune, unul din momentele astrale ale istoriei noastre şi aţi fost cel care v-aţi asumat răspunderea într-un moment extrem de greu. Aş vrea să ştiu când şi cum aţi aflat ce se întâmplă la Timişoara în 1989, ce aţi simţit când aţi aflat lucrurile astea?

Ion Iliescu: Lucram la Editura Tehnică. Era în apropiere de sfârşit de an, când pentru o editură înseamnă multe lucruri de făcut, trebuia să încheiem planul de apariţii. Şi aveam şi o carte la Timişoara, un autor timişorean şi tipografia din Timişoara urma să o realizeze. Şi a venit la mine redactorul de carte, asta era pe 17 decembrie, foarte emoţionat, pentru că, contactându-l la telefon pe directorul de editură, să se intereseze de carte, ăla i-a spus:  Domnule, aici e prăpăd, se trage în oameni! Şi aşa am aflat de începutul evenimentelor din Timişoara şi de acţiunea de reprimare. Ăsta a fost momentul care ne-a conectat la acest moment. Apoi lucrurile au evoluat cum bine se ştie. Şi, mă rog, o să discutăm mai departe.

Reporter: Eraţi un om important, în acel moment, pentru mulţi alţii, un model de rezistenţă, eraţi un disident, practic. Cum aţi judecat acest moment "Timişoara"? Ce v-aţi gândit de fapt că se întâmplă?

Momentul crucial în viaţa mea a fost 1971. Până atunci am tot fost promovat, inclusiv Ceauşescu m-a cultivat

Ion Iliescu: Momentul crucial în viaţa mea a fost 1971. Până atunci am tot fost promovat, inclusiv Ceauşescu m-a cultivat. Fusesem la studenţi, apoi ministru pentru problemele tineretului şi în '71 el chiar a vrut să mă promoveze pe line de partid, dar am avut un prim contact, o ciocnire şi l-a deranjat maniera mea de a discuta cu el.

Urmarea a fost o măsură de înlăturare din conducerea de partid şi a şi exprimat-o public, în legătură cu scoaterea mea din conducerea partidului. Şi aşa am ajuns până la urmă la Editura Tehnică.
În decembrie, evenimentele de la Timişoara, aşa cum vă spuneam, le-am receptat printre primii, pentru că întâmplarea a făcut să avem programată o lucrare a unui autor timişorean. Şi redactorul de carte, când a vrut să se intereseze de carte, vorbind cu directorul editurii, ăla i-a spus că la Timişoara începe să se tragă în oameni. Aşa am aflat de debutul acţiunii de reprimare de la Timişoara. După aceea, lucrurile au evoluat precum se ştie.

Reporter: De ce credeţi că a organizat Nicolae Ceauşescu mitingul din 21 decembrie?
Ion Iliescu: El fusese plecat din ţară, fusese în Iran, şi când s-a întors a fost surprins de ceea ce a aflat că se întâmplă la Timişoara. Şi atunci, în nesăbuinţa lui, el a iniţiat mitingul acela de la CC, el voia să arate susţinerea populară şi condamnarea Timişoarei, cu asta a şi început, precum vă amintiţi. El numai a spus câteva vorbe la adresa timişorenilor şi din mulţime a izbucnit un semnal de revoltă împotriva lui Ceauşescu.
Şi aşa a debutat toată această acţiune, care imediat s-a şi soldat cu fuga lui de pe CC. Atunci generalul Stănculescu l-a luat cu un elicopter şi l-a scos în afară, pentru că mulţimea era pornită. A şi dat buzna în sediul CC.

Reporter: Aţi văzut transmisia televizată? Ce impresie v-a făcut?
Ion Iliescu: Nu numai (transmisiunea -n.r.). Pentru că după aceea am plecat chiar eu spre sediul CC. Se crease un fel de tribună şi vorbitori care apăreau. Era Dan Iosif, Caramitru, care m-au recunoscut, m-au invitat, am spus şi eu câteva vorbe. Am fost primit cu căldură de către publicul din faţă. Apoi ne-am retras la etajul trei, ca să începem să ne sfătuim. Ce este de făcut? Că ne aflam în faţa unei situaţii, în faţa căreia trebuia căutată o ieşire. Ne-am adunat cei câţiva care eram acolo, ca să ne sfătuim, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin cunoscuţi. Şi nici nu a debutat dialogul acesta că s-au auzit focuri de armă şi eram direct vizaţi şi atunci am părăsit etajul.
Am ieşit prin spate, prin poarta D. Atunci i-am cunoscut prima dată pe Gelu Voican Voiculescu şi pe Ispas, era un băiat tânăr. Noi trei am ieşit în bulevard am oprit un taximetrist, care ne-a dus la armată, era sediul armatei în Drumul Taberei. Şi aşa ne-am coagulat câţiva şi am început să ne gândim la ce aveam de făcut, ăsta a fost debutul aceste acţiuni.

Reporter: Dar înainte de CC aţi ajuns în televiziune.
Ion Iliescu: Da. M-a chemat cineva, Petre Constantin, el era directorul televiziunii ... şi mergând la televiziune, acolo i-am întâlnit pe Mircea Dinescu şi pe Caramitru. M-am dus şi eu şi am spus câteva vorbe. Era deja pornită acţiunea şi am salutat, am ieşit la televiziune ca să exprim o adeziune la acţiunea care se pornea, de protest popular împotriva dictaturii.

Reporter: Domnule preşedinte, ce v-a făcut să vă asumaţi răspunderea? Pentru că lucrurile erau neclare, nu ştiaţi ce se va întâmpla, , riscaţi foarte mult, v-aţi riscat viaţa... de ce aţi făcut-o?
Ion Iliescu: Sunt momente unice şi în viaţa individului şi în viaţa societăţii. Atunci a fost o răbufnire populară împotriva dictaturii, împotriva dictatorului, împotriva elementului de oprimare, toate frustrările pe care le sufereau oamenii... şi s-a simţit această prezenţă masivă, prezenţa activă a celor care s-au adunat în piaţă şi în general un suport unanim, în această acţiune de răsturnare a dictaturii. Deci a fost debutul acestui proces de răsturnare a unui sistem, regim.

Reporter: Dar personal, ce aţi simţit ?
Ion Iliescu: Am simţit că particip la ceva şi că este o acţiune spontană a unor oameni care voiau să se elibereze. Era atmosfera aceasta de oprimare, de lipsă de posibilitate de a-ţi exprima gândurile, opiniile. Înăbuşirea aceasta, care era resimţită de toţi oamenii din societate, şi-a găsit atunci un loc de revoltă, de protest, de exprimare a unei dorinţe de descătuşare. Ăsta a fost momentul pe care l-am resimţit cu toţii şi l-am trăit cu toţii atunci.

Reporter: V-a fost frică?
Ion Iliescu: Atunci, nu. În asemenea momente fiinţa umană are această aptitudine de a se adapta situaţiilor, în momente de pericol dispare teama de pericol. Şi sentimentul de solidaritate umană care ne lega pe toţi, care ne dădea forţa aceasta a grupului solidar care exprimă ceva, care stătea în sufletul tuturor şi care se dorea exprimat şi concretizat cu ceva.

Reporter: Am văzut imaginile din CC filmate de Adrian Sârbu, în momentul în care s-a născut practic Frontul şi momentul în care v-aţi asumat răspunderea să creaţi ceva nou. Când aţi realizat ce povară vă asumaţi?

Ne-am adunat la etajul trei, după apariţia la balcon, ca să încropim ceva

Ion Iliescu: Ăsta, cum vă spuneam, este un moment specific unor asemenea trăiri, când pur şi simplu dispare sentimentul temerii faţă de celălalt. Tocmai înfruntând ceva, fiinţa umană se mobilizează şi capătă valenţe nebănuite în condiţii obişnuite, normale.
Atunci cu toţii am simţit, în primul rând, elementul de solidaritate, asta ne-a dat tărie, sentimentul că suntem uniţi de ceva: cu toţii suntem solidari într-un proces firesc şi inevitabil. Şi asta ne-a dat tărie ca să trecem prin toate pericolele.

Reporter: Nu exista niciun fel de plan, totul a fost improvizat acolo?
Ion Iliescu: Aşa e.

Reporter: Nu v-a fost teamă de eşec? Ştiaţi cum să faceţi? Mă gândesc că a fost un moment foarte greu să simţi că trebuie să creezi un instrument care să ducă ţara pe un alt drum.
Ion Iliescu: Ceea ce ne-a dat forţă a fost sentimentul acesta de solidaritate pentru că nu simţeam nişte trăiri, nişte sentimente  personale, ci că formăm un tot. Toţi cei care eram acolo simţeam forţa acţiunii comune, conjurate şi inclusiv în pericolele existente, ne-a dat această forţă, pentru că imediat după aceea ne-am adunat la etajul trei, după apariţia la balcon, când am exprimat nişte lucruri, la etajul trei ne-am adunat ca să încropim ceva.
Nici nu apucasem să discutăm despre ce vrem şi a început să se tragă asupra noastră, asupra etajului trei, şi am plecat de acolo, atunci l-am văzut pe Gelu Voican Voiculescu şi pe Ispas. Săracul, el a murit (ulterior -n.r.). Şi am ieşit în bulevard, am oprit un taximetrist, un băiat tânăr, foarte amabil, ne-a întrebat unde... am vrut să ajungem la Ministerul Apărării, în Drumul Taberei.

Reporter: Cine vă gândeaţi că trage? La ce v-aţi gândit când aţi văzut că se trage, părea că totul ar merge spre bine şi dintr-o dată a început să se tragă.
Ion Iliescu: Era clar că erau susţinătorii lui Ceauşescu, aparatul de reprimare creat de Ceauşescu pentru aşa ceva. Dar asta ne-a dat forţă, pentru că am văzut nu suntem izolaţi şi că este o trăire comună, este un sentiment general nevoia de a ne debarasa de acest sistem, care oprimă ţara, oprimă populaţia, oprimă oamenii. Asta ne-a dat forţă ca să trecem peste orice sentiment de teamă. Ceea ce ne-a impresionat este poziţia acestui băiat taximetrist, foarte amabil, când l-am oprit. I-am spus că vrem să ajungem în Drumul Taberei. El ştia unde este sediul Ministerului Apărării şi ne-a dus de bunăvoie până acolo, unde ne-am adunat o echipă, câţiva. Au mai apărut câţiva, a mai apărut şi Petre Roman şi Stănculescu ... şi cu Stănculescu am încropit deja un prim grup de acţiune.

Reporter: Înainte să vorbim de ce s-a întâmplat la MApN, aş vrea să vă întreb: tot în filmarea aceea am văzut că aţi spus că aţi anunţat URSS sau ambasada "cine suntem". De ce era important să anunţăm lucrul ăsta?
Ion Iliescu: Pentru că aveam precedentele istorice: înăbuşirea mişcării din Cehoslovacia, în Polonia... Şi atunci a fost o chestie spontană. Să dăm de ştire şi să nu se amestece nimeni. E treaba noastră, e decizia noastră, este decizia poporului român. Şi cred că a avut efect acest semnal pe care l-am dat.   

Reporter: Aţi avut vreo secundă sentimentul de teamă că ruşii ar putea interveni în vreun fel. V-aţi gândit la asta ?
Ion Iliescu: Era o temere. Pentru că aveam exemplul înăbuşirii Cehoslovaciei, exemplul cu polonezii... Deci erau precedente. Deşi aveam ceva speranţe din semnalele primite de la Gorbaciov pentru noua politică a conducerii sovietice. Dar mă rog, atunci nu stăteam să analizăm chiar toate elementele acestea, dar simţeam nevoia, noi, să dăm un semnal şi să ţină seama de voinţa noastră, voinţa, poporului român. Şi e treaba noastră să ne rezolvăm aceste probleme. Şi nu aveam nevoie de intervenţiile nimănui.

Reporter: Ce s-a întâmplat la MApN şi de ce era important să mergeţi acolo? Era un moment cred că traumatizant pentru experienţa noastră ca popor şi pentru relaţia dintre popor şi armată, pentru că se întâmplaseră nişte lucruri grave. Ce aţi discutat acolo şi cum aţi evaluat starea în care se aflau conducătorii armatei?

În momentul în care am luat decizia să mă implic în ceea ce vedeam că se petrece, un prim gând a fost să îi dau un telefon şi lui Stănculescu

Ion Iliescu: Au fost două elemente esenţiale atunci. În primul rând, sinuciderea lui Milea, generalului Milea. Eu îl cunoscusem pe Milea şi ca om îl apreciasem. Eu lucram la Iaşi, eram la Comitetul Judeţean şi el şi-a depus candidatura pentru a fi ales în Marea Adunare Naţională şi aşa l-am cunoscut. Şi pe urmă am avut o relaţie umană de apreciere. A fost un şoc, apariţia ştirii despre sinuciderea lui Milea. A fost un alt element care a dat o notă aşa, de solidaritate umană şi de solidaritate a celor care îşi asumau riscuri. A fost un moment important pentru evoluţia gândirii noastre.

Reporter: Şi conducătorii de atunci ai armatei, generalii cu care aţi vorbit, Stănculescu... Cum vi s-au părut? Care era starea lor? Ce gândeau atunci?
Ion Iliescu: Eu îl cunoscusem pe Stănculescu la o acţiune cu tineretul, undeva pe un stadion, şi mi-a făcut o impresie de un om echilibrat, un om instruit. Şi era un sentiment de simpatie reciprocă. De aceea, în momentul în care am luat decizia că să mă implic în ceea ce vedeam că se petrece, eram la Editura Tehnică la etajul şapte în Casa Scânteii, şi un prim gând a fost să îi dau un telefon şi lui Stănculescu. Întâi am luat legătura cu un adjunct al ministrului Culturii, care era un om mai apropiat şi apoi i-am dat un semnal lui Stănculescu, să văd care este starea de spirit. Şi el m-a şi invitat să merg la el.
Şi atunci am întâlnit-o şi pe Suzana Gâdea, era preşedinte, ea săraca, speriată toată, nu mai ştia nimic. Ei îmi erau legăturile superioare la Editura Tehnică, Ministerul Culturii.
Şi de ce gândul ăsta să apelez la Stănculescu... Am găsit din partea lui deschidere, înţelegere, aşa încât primul gând a fost să ajung la Stănculescu, la Ministerul Apărării. Şi acolo ne-am întâlnit cu alţi câţiva. Şi s-a şi închegat grupul acela cu Petre Roman, cu alţi câţiva, cu care am constituit nucleul de bază al grupului care şi-a asumat această răspundere.

Reporter: Aş mai vrea să înţeleg... Generalii, Stănculescu, fuseseră implicaţi în represiunea de la Timişoara pentru că primiseră nişte ordine. Aţi citit ce era în sufletul lui (Stănculescu)?
Ion Iliescu: L-am şi apreciat că el s-a retras la timp. Adică nu s-a implicat în acţiunile respective, a rămas Milea, parcă, sau nu ştiu cine, atunci. (Gen. Guşă a rămas la Timişoara, după plecarea lui Stănculescu -n.r.) El cumva a vrut să se detaşeze de această chestiune şi s-a întors la Bucureşti. Din cât îl cunoscusem dintr-un prim contact, l-am simţit că e un om cu care pot să comunic şi am găsit recepţie pozitivă din partea lui.

Gestul generalului Milea  l-am apreciat ca un gest de responsabilitate. A vrut să dea chiar un semnal că Armata nu trebuie să se implice în apărarea regimului

Reporter: Ce credea domnul Stănculescu despre cei care trag? Ei (cei de la Armată) cine credeau că sunt aceste forţe, care după aceea au fost denumite generic ”terorişti”, cine îşi imaginau că sunt? Îşi imaginau că este un plan de readucere a lui Ceauşescu la putere?
Ion Iliescu: Erau structuri ca atare, create pentru apărarea lui Ceauşescu şi oameni ataşaţi trup şi suflet de Ceauşescu şi de ce reprezenta el. Ăştia s-au implicat imediat. Dar eu am apreciat faptul că am simţit că în Armată e o detaşare de această chestiune, iar meritul era al lui Stănculescu, chiar un merit inteligent. Am simţit la el omul care gândeşte şi a fost decisiv din acest punct de vedere, mai ales după sinuciderea lui Milea care era iarăşi un om foarte de treabă. De fapt, el s-a sinucis pentru că a simţit că întră într-un joc periculos şi nu voia să poarte răspunderea acestui lucru. Îl cunoscusem, cum vă spuneam, când şi-a depus candidatura la Iaşi, şi l-am apreciat ca om. Şi gestul lui l-am apreciat ca un gest de responsabilitate. A vrut să dea chiar un semnal că Armata nu trebuie să se implice în apărarea regimului.

Reporter: De ce spuneţi că acţiunile şi atitudinea generalului Stănculescu au fost decisive?
Ion Iliescu: Pentru că el şi-a asumat această răspundere. Dispăruse Milea, iar el era generalul care se bucura de prestigiu, era un om care se situa prin pregătire, prin experienţă, prin cultură la un nivel superior faţă de comandanţii din armată. Şi era stimat, era respectat, de aceea spun că prezenţa sa a fost esenţială din acest punct de vedere, pentru poziţia Armatei.

Reporter: În zilele de 23-24 au fost lupte crâncene. Simţeaţi că poate fi răsturnată situaţia de susţinătorii lui Ceauşescu?
Ion Iliescu: Nu aveam această reprezentare, simţeam că există, dar dacă şi în Armată au apărut elemente de opoziţie, asta era deja un semnal, pentru că armata totuşi este un corp disciplinat, ordonat, care ascultă de comandă, or dacă în Armată s-a produs această ruptură, era clar că ceva se petrece în societate în general şi că ei nu pot, militarii, ofiţerii, să nu fie sensibili la ce se întâmplă în jur. Şi asta s-a şi întâmplat şi a fost o şansă pentru Revoluţia română că Armata a luat poziţie în sprijinul revoluţiei.

Reporter: Din ce vă amintiţi din acele zile, ce credeţi că a provocat focurile fratricide, confuziile care au fost?
Ion Iliescu: Era un grup legat nemijlocit de Ceauşescu şi care erau responsabili până la moarte de viaţa lui Ceauşescu şi ăştia s-au menţinut pe poziţiile lor şi asta a şi creat aceste elemente de ciocniri, în primă fază. Dar până la urmă a predominat poziţia de ansamblu a armatei şi a ofiţerimii, a corpului de comandă a Armatei, care i-a izolat chiar şi pe cei care rămăseseră în jurul lui Ceauşescu. Şi a fost factorul decisiv. Şi s-a văzut că odată cu judecarea şi execuţia lui Ceauşescu au încetat confruntările militare.

Reporter: În ce circumstanţe s-a luat decizia să fie judecat rapid? Care au fost, cum au decurs aceste discuţii, pentru că totuşi era o răspundere mare o judecată rapidă? A fost soluţia dată de execuţie rapidă. Cum au decurs aceste discuţii? Şi care a fost poziţia dumneavoastră? Pentru că ştiu că aţi avut o poziţie diferită faţă de ceilalţi...
Ion Iliescu: E adevărat, din punct de vedere raţional, ar fi fost bine să avem o situaţie normală, să se constituie un tribunal, în condiţii fireşti care să judece în linişte şi cu o anumită distanţă. Numai că situaţia era dramatică în ţară. Nu aveam timp de aşa ceva. De acea acţiunea rapidă şi organizarea judecăţii lui Ceauşescu, în condiţiile de atunci, unde erau ei (la Târgovişte). A fost o necesitate pentru a curma pierderile de vieţi omeneşti, s-a şi văzut că după proces şi execuţie au încetat toate confruntările militare. Decizia a fost corectă. Şi era unica soluţie pentru a ieşi din această dramă şi tragedie pentru toţi.

Reporter: Atunci de ce aţi fost singurul care aţi avut rezerve?
Ion Iliescu: Nu am avut rezerve. Rezervele ţineau doar de condiţiile de improvizaţie în care acţionam. Asta e altceva, dar în acelaşi timp ni s-a impus această situaţie şi s-a dovedit până la urmă calea de ieşire dintr-o situaţie dramatică în care era ţara. Dovadă că imediat după proces au încetat orice fel de confruntări şi am putut să ne organizăm altfel viaţa.

Reporter: Cum aţi perceput execuţia sumară care a urmat? Cum vi s-a părut atunci decizia Curţii?
Ion Iliescu:  Decizia Curţii era determinată de situaţia dată, de împrejurările, de conjunctura în care se desfăşurau evenimentele. Sigur că se pot emite tot felul de judecaţi în legătură cu graba, cu acţiunea rapidă, era situaţia dramatică a ţării şi s-a văzut că imediat după proces au încetat orice fel de confruntări militare şi am putut să întrăm într-o situaţie normală. Pe 25 a fost executat şi pe 27 am putut deja să ne reunim cu reprezentanţii structurilor care se închegau atunci, să trecem spre o viaţă ordonată, civilizată, de reaşezare a societăţii româneşti.
Deci tot dramatismul acesta era legat de conjunctura dată. Şi era rezultatul reacţiei unei societăţi împotriva unui tiran, care a ţinut ţara într-o situaţie exasperantă. Şi frig şi foamete şi suferinţele oamenilor şi nota această de duritate din societate. Or, toată lumea a răsuflat uşurată în ciuda momentelor dramatice trăite atunci. După proces şi după execuţie toată lumea a răsuflat uşurată că am scăpat de o povară şi că putem să întrăm într-o situaţie de normalitate. De aceea, pe 27 ne-am putut reuni şi să trecem să ne reorganizăm.

Cel mai mare pericol care a planat asupra Revoluţiei a fost pericolul anarhiei. Aici a fost meritul esenţial al Armatei

Reporter: În acele zile, 23-24, de când a început să se tragă pe 22, care credeţi că au fost cele mai mari pericole care au planat asupra Revoluţiei?
Ion Iliescu: Pericolul de anarhie, că asta şi era în gândirea unora de atunci. Aici a fost meritul esenţial al Armatei, care se bucura de sprijin şi de respect din partea oamenilor, a societăţii, a populaţiei. Şi faptul că din partea Armatei s-a dat acest semnal şi că toată această judecată şi execuţie a dictatorului s-au produs în condiţiile specifice ale momentului, dar păstrând nişte elemente... asta a dat sentimentul de descătuşare, de ieşire dintr-un vacarm care domina momentul acela, situaţia din ţară şi speranţa omului spre normalizarea situaţiei. Asta ne-a dat şi forţă să acţionăm ca atare şi imediat după execuţie să trecem spre organizarea noastră. Am creat CPUN-ul, am creat structurile care să aşeze situaţia din ţară în condiţii noi.

Reporter: Cum vă explicaţi mecanismul care a făcut că români să aibă încredere în Armata care trăsese în ei  până în 22? Ce credeţi că a făcut să ierte peste noapte ceea ce s-a întâmplat? Cum s-a făcut această recâştigare a încrederii între Armată şi români şi popor?
Ion Iliescu:  Pentru că nu era altă soluţie, decât anarhie. Ori sentimentul acesta că Armata se alătură poporului şi intereselor generale ale societăţii, asta a dat încredere oamenilor în procesul care se desfăşura şi inclusiv eliminarea dictaturii. Eliminarea dictaturii şi că Armata era alături de cei care voiau să normalizeze situaţia din ţară, asta chiar a mărit încrederea în armată, care înainte era factor de reprimare, dar acum devenise factorul esenţial de sprijinire a reaşezării vieţii societăţii în condiţii noi.

Reporter: A existat un plan de luptă împotriva teroriştilor?
Ion Iliescu: Asta a apărut ca o necesitate, s-a văzut că apare acest fenomen şi a devenit obiectivul numărul unu pentru Armată, ea era factorul care putea să acţioneze în această direcţie. A fost un factor nou care a apărut, care a perturbat mersul normal şi a devenit un demers iniţial pentru a putea normaliza situaţia în ţară: eliminarea acestor factori care perturbau procesul firesc pe care îl dorea toată lumea.

Reporter: Am văzut imagini filmate cu terorişti prinşi, cu terorişti în spitale. Unii păreau de origine străină. Cum au dispărut după acea? Ştiţi de ce în final nu a existat nici un terorist prins?
Ion Iliescu: Asta reflectă situaţia în care ne aflam, lipsa totală de organizare pentru procesul la care asistam. Pentru procesul în care intrase viaţa  în general, viaţa publică din societatea noastră, am putut constata faptul ca atare, dar în ultimă instanţă faptul că, până la urmă, indiferent de unde erau, ce erau, că erau suspiciuni că erau străini, că veniseră nişte arabi care fuseseră implicaţi ... nu s-a putut nici asta dovedi, că aceia au acţionat.
Deci au fost oamenii legaţi de interesele clanului Ceauşescu, care s-au simţit datori să îşi îndeplinească misiunea lor pentru care fuseseră plătiţi. În momentul în care au văzut că totul se prăbuşeşte, au şi dispărut. Şi e păcat că nu au fost judecaţi ca atare.

Reporter: În '89 toată lumea aştepta o schimbare de genul perestroika. În orizontul de aşteptare al nostru, al românilor, toată lumea aşteptă o schimbare de genul perestoika. Ăsta era orizontul de aşteptare. Când v-aţi dat seama că românii vor o schimbare totală, că vor democraţie, un drum spre capitalism, spre vest? Când aţi realizat această schimbare de mentalitate senzaţională a românilor?
Ion Iliescu: Da. Asta a apărut imediat în zilele acelea ale Revoluţiei. Că nu este o modificare doar conjuncturală, de adaptare la o situaţie şi că este într-adevăr o schimbare radicală în viaţa societăţii noastre şi în modul de a gândi şi al mentalităţii şi aşa mai departe. Adică caracterul acesta radical al mişcării a rezultat din însuşi procesul la care asistam. Şi cred că a fost achiziţia Revoluţiei române. Că ea n-a venit cu o modificare conjuncturală, ci a fost o schimbare radicală faţă de tot ceea ce trăisem până atunci.

Reporter: Românii fuseseră înfometaţi, controlaţi prin Securitate….
Ion Iliescu: Da...

Reporter: …izolaţi. Cum explicaţi acest miracol, nu numai de curaj şi de atitudine, dar de salt în gândire? Cum îl explicaţi? Pentru că la prima vedere, la un popor ţinut atât de înfrânat, aşa pare, un miracol. Ce credeţi? Care e explicaţia dumneavoastră?
Ion Iliescu: Asta arată cât de artificial era sistemul de reprimare, care se sprijinea numai pe teroare, pe crearea unui sentiment de nesiguranţă pentru toţi. Şi singurul factor care ţinea unitatea erau măsurile de forţă şi structurile, instituţiile de forţă care ţineau sub control întreaga societate românească. Or, în momentul în care s-a produs ruptura, procesul n-a mai putut fi stăvilit. Lumea a vrut să respire cu totul şi să înlăture toţi aceşti factori pentru care erau ţinuţi sub opresiune, din societatea românească.
A fost un moment de descătuşare a tuturor energiilor din societate şi de exprimare liberă pentru înnoire. Asta e ceea ce a impus Revoluţia română atunci.

Revoluţia a fost, într-adevăr, o revoluţie. A fost un moment radical de schimbare a structurilor din societate şi a gândirii oamenilor

Reporter: Care credeţi că au fost valorile cele mai puternice care i-au motivat pe români atunci să-şi dea viaţa?
Ion Iliescu: Dorinţa de libertate, de înlăturare a factorului de oprimare pe care îl reprezenta puterea, toată administraţia lui Ceauşescu şi toate forţele care l-au sprijinit pe Ceauşescu. Şi s-a văzut că oamenii au simţit nevoia de descătuşare. Şi Revoluţia română a fost, din acest punct de vedere, un moment de descătuşare a energiilor, a forţelor, a gândirii oamenilor. Că ne-a îndreptat spre ceva radical nou, nu doar reparaţii pe aici sau pe dincolo sau adaptări din mers, ci o schimbare radicală a modului de a gândi, a relaţiilor umane. Şi factorii de putere, societatea, populaţia şi aşa mai departe. Adică a fost într-adevăr un moment revoluţionar. A fost o revoluţie. N-a fost o schimbare din mers. Că au fost multe alte momente şi zone unde s-au produs înnoiri. Şi noi ne uitam cu interes şi la Polonia, şi la Cehoslovacia şi la alte ţări. Or, la noi a fost o schimbare radicală.
Toată lumea a vrut să se debaraseze de tot ce a însemnat vechiul regim şi factorii de oprimare şi de reprimare a oamenilor. Asta dorea lumea. Să se descotorosim de aşa ceva. Şi asta a fost esenţa Revoluţiei şi modul de gândire al oamenilor şi apoi de adaptare a noilor structuri la aceasta situaţie nouă.

Reporter: Ce au câştigat românii prin Revoluţia din 1989?
Ion Iliescu: A fost, aşa cum spuneam, această descătuşare şi eliberare de un regim opresiv. Şi s-a văzut că societatea românească dispune de foarte multe forţe, de foarte multe resorturi de progres şi de dorinţă de înnoire, de progres în societate. Şi că nu mai e factorul acesta opresiv. Ţinea în loc societatea românească şi împiedica oamenii să gândească liber şi să rezolve lucrurile aşa cum simţeau ei că e nevoie şi că e bine să o facă.
Din acest punct de vedere, Revoluţia a fost într-adevăr o revoluţie. A fost un moment radical de schimbare a structurilor din societate şi a gândirii oamenilor. Libertatea de a gândi liber şi de a acţiona solidar pentru ceea ce simţeau oamenii că e bine ... şi să nu mai fie conduşi, comandaţi, dirijaţi de factorii de putere din societate. Asta a fost esenţa Revoluţiei române şi valoarea ei în viaţa societăţii şi în modul de gândire al oamenilor.
Pentru toţi a fost un moment de primenire a gândirii, de descătuşare, de debarasare de tot ce a însemnat oprimarea şi regimul de oprimare şi de deschidere spre înnoire socială, de sus până jos.

Reporter: Pentru dumneavoastră, personal, ce a însemnat Revoluţia şi care a fost câştigul major pe care l-aţi resimţit, ca om, prin Revoluţie?
Ion Iliescu: Ştiţi, eu eram pregătit pentru aşa ceva, inclusiv de Ceauşescu, care m-a promovat într-o vreme. Eu am fost preşedintele studenţilor. Am lucrat la Praga în Uniunea Internaţională a Studenţilor timp de un an de zile, ca reprezentant al României. Şi pe aici, pe la Mişcarea Studenţească Europeană, am stat aproape o lună în Franţa. Au fost nişte reuniuni cu reprezentanţii studenţilor din plan European.
Am deschis această comunicare în planul mişcării studenţeşti. Pentru mine a fost o mare şcoală mişcarea studenţească şi mai ales anul pe care l-am petrecut la Praga, la Secretariatul Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi comunicarea aceasta cu o altă lume.
Am fost la congresul Uniunii Naţionale pentru francezi. Organizaţiile studenţeşti atunci au jucat un rol foarte interesant şi foarte activ. Şi UNEF-ul era una dintre cele mai puternice. Aveau 50 de ani în spate de experienţă, de mişcare studenţească, pentru că era o noutate toată treaba aceasta. Dar pentru mine a fost o şcoală foarte utilă şi interesantă, pentru formarea mea politică, în acest proces pe care îl cunoştea mişcarea studenţească, care era un factor foarte dinamic în viaţă politică a vremii.
Şi după aceea, sigur, de aici pornind, m-am reîntors şi în ţară am şi încercat să promovez unele lucruri, care şi-au găsit desfăşurarea abia după înlăturarea lui Ceauşescu.

Reporter: Şi prin urmare ce credeţi că aţi câştigat, ca om, prin Revoluţie?
Ion Iliescu: Am câştigat totul. Adică aceste aspiraţii în care credeam, care m-au format ca om, ca tânăr. Şi, din acest punct de vedere, mişcarea asta studenţească de care v-am pomenit, a anilor '50 – '60,  a fost o veritabilă şcoală de formare politică. Deci din acest punct de vedere, eu am văzut în acţiunea de descătuşare, de înlăturare a regimului opresiv al lui Ceauşescu, şi trecerea spre altă viaţă, spre altă conjunctură a vieţii noastre politice, o posibilitate de a ne alinia lumii evoluate, lumii civilizate, şi de a aduce spiritul acesta de înnoire în societatea românească.
Deci Revoluţia română a fost pentru noi un moment de reînoire în viaţa societăţii, în gândirea oamenilor, în modul de raportare a relaţiilor umane. Şi o şansă pe care am avut-o şi pe care trebuie să ştim să o preţuim.

Reporter: Ce ar trebui să ţină minte tinerii de astăzi despre cei de atunci, care au făcut Revoluţia?
Ion Iliescu: Sunt momente în istoria noastră naţională care ne impun respect. Pentru generaţiile respective, pentru oamenii care au făurit istoria şi care au pus cărămidă peste cărămidă ca să construiască societatea românească. Ei bine, Revoluţia română a fost un asemenea moment şi ar trebui cu tot respectul să tratăm aceste momente din viaţa noastră. Şi acest moment crucial, care a schimbat radical situaţia în societatea românească, care a pus capăt unui regim opresiv, care împiedica totul.
Împiedica dezvoltarea, gândirea oamenilor, sentimentul acesta al demnităţii fiecărui individ şi al tuturor ca societate. Adică Revoluţia a deschis calea alinierii noastre la lumea civilizată şi înnoirea societăţii în folosul tuturor şi al celor mulţi.

Reporter: Noi, românii şi România, în raport cu Europa şi lumea întreagă, ce am câştigat noi atunci?
Ion Iliescu:  Cred că am reuşit să ne debarasăm de un regim care ne-a ţinut izolaţi de lume. Şi a fost o şansă să intrăm în rândul lumii şi să ne aliniem la tot ce înseamnă dezvoltare socială, politică, naţională, contemporană. Şi să putem să ne aliniem acestor procese din societatea noastră.

Reporter: Cum ne priveau atunci ceilalţi?
Ion Iliescu: România nu se bucura de mare stimă, iar mai ales regimul Ceauşescu ne-a plasat în umbră şi toţi priveau la situaţia din Romania, la regim şi la români, care suportau aşa ceva. Ori Revoluţia, din acest punct de vedere, a arătat că romanii sunt altfel. Sunt altceva. Eu cred că Revoluţia ne-a ajutat să ne câştigăm un nou statut de demnitate ca naţiune, în ochii altora. Şi trebuie să ştim să stimăm acest lucru, dar să-l şi valorificam, ca să afirmăm această capacitate a românilor de a se alinia la tot ce înseamnă progres contemporan.

Reporter: Am stat de vorbă cu domnul Măgureanu şi dumnealui spunea că în acea perioadă mai toate serviciile au fost prezente aici. Au existat pericole externe asupra României? Au existat interese în acea perioadă, în acel moment de schimbare? A fost România vulnerabilă atunci?
Ion Iliescu: Interese există întotdeauna şi dorinţe de a folosi diverse conjuncturi. Eu cred că forţa Revoluţiei române a fost că a creat aceste structuri care să afirme demnitatea noastră naţională şi ne-a ajutat să ne apărăm de orice fel de asemenea lucruri. Să ştim să le afirmăm, să ne apăram interesele prin forţa noastră şi să căpătam respectul tuturor.
Eu cred că Revoluţia română a dat societăţii româneşti o forţă pe care toţi au apreciat-o. Şi a fost un element de respect faţă de capacitatea românilor de a dovedi că sunt capabili de înnoire. Că sunt capabili să trăiască în ritm cu dezvoltarea în societate. Că altminteri, sigur, avem o moştenire, nu uşoară, din istorie. Diferenţele de nivel de dezvoltare economică, de nivel de viaţă al oamenilor faţă de vestul European, faţă de ţările mai evoluate, rămân.
Dar faptul că am dat dovada de capacitate, ca societate, să înnoim tot ceea ce constituie temelia dezvoltării noastre, asta ne-a asigurat un anumit respect. Sigur, trebuie să ştim să valorificam acest lucru. Să consolidăm acest respect al altora faţă de noi şi să ştim să îl folosim în consolidarea acestui proces de reînnoire a societăţii româneşti.