Video INTERVIU | Florina Rogalski, profesoară cu 40 de ani de carieră: Informaţia pe care o vezi, nu o deţii. Fără reţea, ea a pierit

“Pentru mine a rămas şi astăzi fascinant a citi şi a mă pregăti… Generaţia voastră are calculatorul în faţă, a căzut reţeaua, ori s-a stins lumina, informaţia a pierit! Eu am computerul în minte, atâta timp cât trăiesc lumina din mine nu se închide niciodată! ”

Cât despre condiţia profesorului în societate, Florina Rogalski spune: “Oamenii care au stat la cârma învăţământului, aproape tot atâţia câţi ani au trecut de la Revoluţie - au fost vreo 27-28 de miniştri în timp, ceea ce este inadmisibil - n-au avut curajul să schimbe fundamental învăţământul… Triste zile pentru noi când a trebuit să manifestăm… pentru că nu se mai putea trăi în învăţământ… M-a durut sufletul să văd imagini cu lacăte puse la porţile şcolilor, nu e o imagine firească, şcoala trebuie să aibă porţile deschise.”

“Copiii te privesc cu atenţie, te judecă… dar ei au o loialitate, şi au o inocenţă, şi au şi dorinţa de a învăţa. Dacă tu le oferi certitudinea că îi inviţi pe drumul cunoaşterii, te urmează!.. Foarte mulţi dintre elevii mei au plecat din România dar totuşi îmi scriu, mă sună, şi uneori vin să mă vadă. Eu le-am spus aşa: studiaţi unde vreţi, stabiliţi-vă unde doriţi, iubiţi România şi respectaţi-o. Eu sigur fac aceste două lucruri.”

Redăm intergral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de Florina Rogalski.

Reporter: Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat făcând meseria de profesor, de aproape 40 de ani?

Florina Rogalski: E o întrebare “provocare”, ca să spun aşa, îmi place (zâmbeşte)! Nu cred că am pierdut nimic. Pentru că mi-am dorit această meserie de când eram copil. Vin dintr-o familie cu o tradiţie didactică: bunicul meu patern, Victor Rogalski, a fost profesor universitar, în prima generaţie de profesori universitari în anii ’30, la Academia de Studii Economice. Şi alţi membri ai familiei mele au fost tot profesori. Deci, am ştiut că doresc acest lucru de la o vârstă fragedă şi mi-am păstrat această dorinţă. Pot să vă spun, că după aproape 40 de ani de meserie, nu am obosit! Îmi face plăcere să predau, îmi este dor de copii în vacanţe - unele vacanţe mi se par prea lungi - şi cred că a forma oameni este chiar un miracol ţinând cont de personalitatea fiecăruia dintre copiii mei! Şi gândind în urmă, ţinând cont de faptul că în aceste aproape 4 decenii am format câteva mii de oameni, mă gândesc uneori că unii părinţi vin şi-mi spun: “Doamna profesoară, nu pot să-mi stăpânesc copilul!” sau “Nu ştiu ce să mai fac cu al meu copil!”. Şi uneori am dat această replică: “Dumneavoastră aveţi un copil şi-mi spuneţi că nu ştiţi ce să faceţi cu el, eu am avut mii de copii şi am ştiut ce să fac cu ei!”. Deci cred că am câştigat un sens al vieţii mele, cum spunea Mircea Eliade, e bine în viaţă să fii un om cu un destin, cred că acesta a fost destinul meu şi nu cred că nu am pierdut nimic!

Reporter: În ce stă sau constă puterea dumneavoastră?

Florina Rogalski: Puterea unui profesor cred că stă în mai multe lucruri. Dar cred că două sunt esenţiale. În primul rând profesionalismul. Şi acesta se câştigă în permanenţă! Dacă eu aş preda astăzi generaţiilor de elevi numai din ce-am învăţat în facultate - şi facultatea am terminat-o acum 40 de ani- n-ar fi fost deloc bine. Aşadar, pregătirea profesională în meseria didactică se împrospătează mereu. Pentru mine a rămas şi astăzi fascinant a citi şi a mă pregăti, mai ales că, spre deosebire de alte şcoli şi de ceea ce se spune în general, copiii noştri chiar citesc! Şi vin copii cu câte o carte în mână să mă întrebe dacă am citit cartea respectivă şi ce părere am despre ea. Deci, eu trebuie să mă pregătesc şi să citesc şi să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă în literatură, în limba, în istoria literară, în critica literară dar şi în domeniile conexe.

Iubesc foarte mult istoria, artele şi nu cred că le-aş putea preda foarte bine, vorbind despre cultură, dacă nu le-aş corela cu limba şi literatura română. O dată, pregătirea profesională! Şi în al doilea rând, cred, o dragoste faţă de copii şi o capacitate de a lucra cu ei şi de a-i face să te urmeze. Copiii te privesc cu atenţie, te judecă, te plac sau nu - este important să te placă - dar ei au o loialitate, şi au o inocenţă, şi au şi dorinţa de a învăţa. Dacă tu le oferi certitudinea că îi inviţi pe drumul cunoaşterii, te urmează! Dar trebuie să fii şi om cu ei. Deci să fii bine pregătit, să fii om şi să mergi cu ei pe un drum care să-i ducă mai departe, dacă se poate, la reuşita în viaţă!

Reporter: În ce stă sau constă libertatea dumneavoastră?

Florina Rogalski: Am spus adesea, ca profesor, cred că sunt liberă să spun ceea ce gândesc, ca un judecător! Sunt inamovibilă ca un judecător! Şi, cum vă spuneam într-o discuţie a noastră anterioară, nu ştiu cât de multe lucruri am câştigat în aceşti ani de la Revoluţie - am câştigat, evident, poate am şi pierdut - dar libertatea de exprimare o avem! Este pentru mine foarte important! Toată acea personalitate disimulativă, tot acel efort de a gândi una şi de a spune alta, cum se întâmpla în comunism, spaima aceea care te însoţea, totuşi, în legatură cu ceea ce spuneai sau scriai, pentru mine aceste lucruri au dispărut.

Şi cred că, într-o formă civilizată , urbană, argumentată, cu simţ de răspundere, poţi să spui ceea ce gândeşti. Eu spun ceea ce gândesc! Şi am învăţat, dar nu de la început, aşa, cam în ultimii 10-15 ani de profesorat, am învăţat că nu e suficient să fac o lecţie foarte bună sau să realizez o evaluare corectă a elevilor mei. Am învăţat că e foarte important să-i ascult şi să dialoghez cu ei. Să le respect şi lor această libertate de a se exprima, de a-mi spune un gând, o părere, eventual de a protesta faţă de o anumită decizie a mea sau faţă de o anumită argumentare cu care ei nu sunt de acord. Libertatea aceasta este de mai multe feluri dar libertatea de a gândi şi libertatea de a te exprima mi se par fundamentale pentru calitatea noastră umană. Altfel, cred că ne-am îmbolnăvi şi ne-am crea o cu totul altă personalitate.

Reporter: Dacă v-aţi întâlni cu dumneavoastră însevă, cea de la 20 de ani, EA ar fi mulţumită de dumneavoastră? I-aţi împlinit toate visele, îi mai sunteţi datoare cu ceva? Ceva ce nu aţi făcut şi ea şi-ar dori?

Florina Rogalski: (cu zâmbet) Eeeei…Asta e o întrebare foarte interesantă. Asta presupune să mă dedublez, să fiu capabilă de obiectivitate în ceea ce mă priveşte… În mare parte reuşesc acest lucru! Vă spun cum! Am încercat să nu uit cum eram eu însămi elevă. Astfel încât să pot să fiu aproape sufleteşte de copiii mei, în condiţiile în care, de pildă, suntem într-o clasă în care elevii mei au 17 ani şi eu am 63 de ani şi ca să nu se simtă această diferenţă temporală care este mare, cum o pot micşora?!, o pot micşora printr-o anumită prospeţime sufletească, prin disponibilitatea de a fi alături de ei şi intelectual, şi uman şi părintesc câteodată.

Ce i-aş datora Florinei Rogalski la 20 de ani - la 22 de ani mi-am început, la 22 spre 23 de ani, mi-am început cariera şi practic eu nu am părăsit şcoala niciodată de la 7 ani de când am intrat în şcoală - da, probabil că îi datorez ceva! O anumită încredere pe care o avea ea atunci că şcoala românească s-ar putea schimba fundamental. Nu s-a schimbat fundamental. Oamenii care au stat la cârma învăţământului, aproape tot atâţia câţi ani au trecut de la Revoluţie - au fost vreo 27-28 de miniştri în timp, ceea ce este inadmisibil - n-au avut curajul să schimbe fundamental învăţământul. Eu ştiam atunci - pentru că am prins şi 10 ani de activitate didactică în comunism - ştiam atunci ce este greşit. Da, toată ideologia aceea care între timp a dispărut dar şi un mod anume de a face şcoală cu manuale unice, la care, iată, ar fi vrut domnul Pop să revină, cu uniformizare a activitaţii copiilor şi a activităţii dascălilor, cu măsuri luate peste capul nostru şi fără a fi consultaţi, cu o finanţare care - îndrăznesc să spun - cred că era mai bună înainte de ’89, a învăţământului decât este astăzi, că tot într-o subfinanţare ne chinuim şi-n acest moment, da, tânara profesoară de atunci a crezut că printr-o revoluţie lucrurile bune vor deveni mai clare şi unele chiar se vor schimba, ceea ce nu s-a întâmplat! Asta în mod limpede! S-au schimbat şi copiii, eu pot să vă spun acest lucru, dar nu fundamental. Adică relaţia dintre ei şi noi rămâne aceeaşi, ca o relaţie de la un copil sau de la un tânăr către un adult, care a venit să-i înveţe câte ceva despre disciplina lui dar şi despre viaţa şi despre neliniştile şi întrebările lui.

Deci relaţia aceasta umană care există între mine şi copiii mei după ce am închis uşa la clasă, aceasta rămâne, în esenţă, fundamental aceeaşi. Da. Spune o frază, un slogan : “învăţământul este centrat pe elev”. De parcă învăţământul altădată ar fi fost centrat asupra altcuiva. Dar învăţământul nu este făcut nici numai din elev nici numai din profesor, trebuie neapărat să fim amândoi pentru a obţine rezultatele scontate.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi pe care aţi trăit-o în carieră?

Florina Rogalski: Au fost mai multe zile foarte frumoase pe care le-am trăit în carieră dar cred că, cu adevărat, am fost impresionată de fiecare dată, nu foarte des, (zâmbeşte) când elevii mei mi-au spus aşa: “Doamnă profesoară, la sfârşit de liceu, nu mai suntem oamenii care am intrat în această şcoală! Cu ajutorul dumneavoastră noi ne-am schimbat, am evoluat suntem alţi oameni!”. În clipa în care ei mi-au mărturisit acest lucru, pentru mine a fost o satisfacţie deosebită, deosebită! Sau sunt zile foarte frumoase de început de an şcolar când unii elevi îmi spun “Ştiţi că ne-a fost dor de dumneavoastră?! Abia aşteptam să înceapă şcoala!”.

De câte ori spun copiii acest lucru?! Copiii abia aşteaptă să plece de la şcoală! (râde) Şi tocmai de aceea am încercat, în această sală de clasă unde ne aflăm acum, o clasă în care eu predau şi sunt diriginte de 21 de ani - pentru că mi s-a permis să am aceeaşi sală de clasă unde vin elevii mei - mă simt aici ca acasă şi încerc să-i fac şi pe copiii mei să se simtă tot ca acasă, da’ fără să sune ca un clişeu. Realmente sa-i fac să se simtă bine aici. Dacă le este dor de şcoală şi, printre alţi profesori, şi de mine, este o satisfacţie deosebită. Când fac o lecţie deschisă, când dau un interviu şi persoanele care mă intervievează apreciază copiii, imaginea şcolii, când obţinem rezultate deosebite la olimpiade - şi am rezultate multe şi chiar rezultate pe ţară foarte bune - când simt că un copil vine şi îmi spune lucruri pe care nu le spune acasă, şi la şedintele cu părinţii un părinte sau altul îmi confirmă că acel copil mi-a spus nişte lucruri pe care nu le-a mărturisit părinţilor - deci a avut mai multă încredere în mine şi o dorinţă fără explicaţii de a comunica cu mine, toate acestea sunt momente deosebite. Şi acum, imediat, am un flash back în minte, la o serbare de sfârşit de an, copii de-ai mei mi-au pus şi mie o coroniţă de premiantă pe frunte - şi am o imagine, am o fotografie cu mine - şi mi-au zis : “Doamnă dirigintă, sunteţi premianta noastră întâi!”, iată momente deosebite.

Reporter: Care a fost cea mai tristă zi pe care aţi trăit-o în carieră?

Florina Rogalski: Şi acestea n-au fost puţine! De data aceasta n-am să mă mai refer la mine ca persoană individuală, ci ca mine în colectivitatea de profesori. Triste zile pentru noi când a trebuit să manifestăm sau când a trebuit să închidem şcolile pentru că nu se mai putea trăi în învăţământ, când a trebuit să strigăm, la propriu, pentru drepturile noastre, ceea ce nu era normal. M-a durut sufletul să văd imagini cu lacăte puse la porţile şcolilor, nu e o imagine firească, şcoala trebuie să aibă porţile deschise. Când am înţeles că societatea nu ne respectă suficient şi societatea nu înţelege că există câteva categorii sociale şi profesionale, printre care şi noi, fără de care ea nu poate să existe.

Aş îndrăzni să spun, m-am bucurat pentru salariile mărite ale medicilor, pentru întâietatea momentană care li s-a dat, dar aş spune aşa, pe medici cine i-a format? Tot profesorii i-au format şi pe medici! Sunt atâţia oameni care se formează în sistemul de învăţământ românesc, atât cât este el în acest moment, şi apoi se duc în altă parte să profeseze. Nu este normal! Societatea însăşi, societatea românească ar trebui să-şi respecte dascălii chiar dacă nu suntem perfecţi, chiar dacă au fost nişte situaţii, unele aberante - puţine dar au fost - şi sigur că ne-au mânjit imaginea în faţa societăţii, dar, să nu se uite, suntem aproape 300.000 de profesori în învăţământul preuniversitar şi cam 150.000 în învăţământul universitar. Suntem aproape jumatate de milion de cadre didactice. Pădure fără uscături nu există! Ai găsit câteva situaţii care n-aveau ce să caute dar societatea trebuie să gândească în funcţie de aceste sute de mii de profesori care ţin pe umerii lor, ca Atlas pământul în mitologie, ţin pe umerii lor învăţământul românesc.

Reporter: Cât din cea care sunteţi acum înseamnă greşelile pe care le-aţi făcut?

Florina Rogalski: Am făcut şi greşeli. Şi, ca să fiu sinceră, deşi mi-a plăcut întotdeauna performanţa, am învăţat foarte bine, am dorit excelenţa şi de cele mai multe ori am obţinut-o, dar, în sutele de mii de ore pe care le-am făcut de-a lungul a 40 de ani, nu pot să spun că am fost întotdeauna un profesor de nota 10, dar n-am fost niciodată un profesor mai jos de nota 8. Mă refer la actul predării. Pentru că nu suntem roboţi, sunt un om. S-a întâmplat să nu mă simt bine, s-a întâmplat clasa să nu fie ce mi-am dorit în acel moment, există mulţi factori perturbatori în actul didactic. Profesorul nu este un robinet care dă drumul la informaţii, este un om care dialoghează cu oameni în ochii cărora se uită. Deci nu întotdeauna am putut să fac o lecţie foarte bună şi mi-am reproşat asta când a depins de mine.

Pot fi şi alte greşeli, uneori am fost mai nervoasă şi poate am folosit un ton ceva mai ridicat faţă de elevii mei. Uneori am fost mai aspră faţă de ei şi n-am căutat întâi înţelegerea şi această captatio benevolentiae pe care trebuie mereu s-o realizezi în relaţia cu cei foarte tineri care, de regulă, greşesc fără voie, nu trebuie să uităm aceste lucruri. M-am străduit însă să greşesc cât mai puţin. Însă, este foarte adevărat, suntem rezultatul firesc şi al greşelilor noastre. Am o idee întotdeauna în minte, îmi spun mie însemi : ”poţi să greşeşti dar nu repeţi aceeaşi greşeală”! Deci dacă am făcut o greşeală, a doua oară n-am mai facut-o tot pe aceea, am conştientizat-o şi am făcut ceea ce trebuia.

Reporter: Ce consideraţi că este extraordinar în viaţa dumneavoastră?

Florina Rogalski: Niciodată această meserie, care este şi o artă, nu poate presupune rutina în ceea ce mă priveşte. Chiar dacă am, de exemplu în acest moment, două clase a -12- a, nu sunt perfectă la aceeaşi lecţie şi chiar dacă sunt la acelaşi autor şi am nişte texte importante, majore, pe care trebuie să le pun în faţa lor şi să le discutăm, niciodată la fel! Sunt ideile de bază, care nu pot lipsi, dar lecţia la mine este o construcţie care ţine foarte mult şi de spontaneitate. Pot interveni şi elevii cu câte o idee faţă de mine şi ideea aceea să mă stimuleze şi să purtăm discuţia într-un sens sau în altul şi este de dorit să fie aşa, să fie cu adevărat un dialog. Deci, este o meserie din care rutina trebuie să lipsească. În al doilea rând, am în faţă nişte tineri, chiar acum sunt cu un ochi asupra lor, îi ştiu pe toţi! Pot vorbi despre fiecare în parte, le cunosc personalitatea, ştiu mereu ce trebuie să adaug şi ce trebuie să corijez.

Deci atunci când construieşti un om este într-adevăr un miracol! Dar trebuie să mergi în profunzimea personalităţii acelui om şi să ştii cine este. Să intri într-o clasă şi să nu ştii cum îi cheamă pe copii, să-i confunzi, să nu-i cunoşti mi se pare o mare tristeţe. Deci în această apropiere sufletească, mintală, o apropiere intelectuală, emoţională, profund emoţională cu elevii, asta e marea deosebire, zic eu, între învăţământul preuniversitar şi învăţămîntul universitar! Că nu ţii o lecţie ex catedra şi atât, şi ai plecat! Deci în această relaţie complexă, evident că niciodată lucrurile nu pot fi la fel. Deci nicio zi nu seamănă cu alta, şi nicio oră cu alta, şi nicio clasă cu alta!

Reporter: Care sunt cele mai mari şanse pe care le-aţi primit în viaţă?

Florina Rogalski: Prima şansă este că m-am născut într-o familie de intelectuali cu o anumită tradiţie şi pe linie maternă şi pe linie paternă, cum vă spuneam la început, cu o anumită dedicaţie pentru unii dintre ei faţă de profesiunea didactică. Am primit o bună educaţie morală, creştină, în familie o parte erau catolici, o parte erau ortodocşi, am putut cunoaşte ambele forme de religie creştină şi asta a fost foarte, foarte bine. Am mai învăţat de la părinţii mei să evit fenomenul veleitar şi arivistic. Niciodată n-am dat dovadă de veleitarism, adica nu mi-am închipuit că pot mai mult decât pot, dacă am dorit să fac ceva am muncit ca să ajung la punctul acela iar fenomenul de arivism n-a existat în familie şi deci nu mi-am dorit să parvin material şi social altfel decât prin forţele proprii. În familie. Şcoala românească pe care eu am făcut-o - eu am făcut-o în comunism - am făcut o şcoală foarte bună. Profesorii mei, de o anumită vârstă cei mai mulţi, erau oameni care se şcoliseră înainte de război, făcuseră vechea şcoală românească şi erau temeinici în ceea ce realizau.

Am făcut, am urmat o facultate de litere foarte bună, cu mari profesori din anul întâi până în anul al -4- lea, căci atunci se făceau 4 ani şi era cu mult mai bine. Mă gândesc la profesori ca domnul academician Eugen Simion, cel care mi-a condus şi teza de doctorat dedicată prozei lui Mircea Eliade, profesorului Alexandru Piru, care era o bibliotecă vie, slavistului Dan Horia Mazilu, şi domnia sa o personalitate, doamnei academician Gabriela Pană Dindelegan, una dintre autoarele noii Gramatici a Academiei, cea mai importantă voce în lingvistica românească şi sigur că exemplele pot fi nenumarate. Dacă m-aţi intreba dacă am în memorie profesori pe care nu i-am respectat v-aş spune că n-a existat aşa ceva. Şi să ştiţi un lucru: ca un copil să ajungă la maturitate şi să devină un adult e nevoie cam de 70 de profesori pornind de la învăţător şi terminând cu facultatea, acum cu masteratele, eventual cu doctorat, deci, vă daţi seama, aproape 70 de oameni aplecaţi asupra unei singure personalităţi pentru a o forma. Deci eu am avut modele! Cine spune că n-are nevoie de modele înseamnă că n-are rădăcini intelectuale. N-are ancore în ceea ce şi-a propus să facă în viaţă. Eu am avut aceste modele! Profesori foarte buni, autori de cărţi, cu discurs foarte bun şi oameni serioşi în activitatea didactică. Cine am fi fără dascălii noştri?! Nu am exista! Nu am exista! Pentru că fără învăţătură, fără cultură, fără religie, fără morală nu eşti! Poţi să vieţuieşti, dar nu eşti. Adică nu te constitui într-o individualitate cu o anumită conştiinţă.

Reporter: Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Cum comentaţi aceşti 30 de ani de libertate, personal dar şi profesional?

Florina Rogalski: Am învăţat multe lucruri de la magiştrii mei, printre care unul care mi s-a părut foarte important. Politica ocupă un rol prea mare în viaţa oamenilor, îşi neglijează profesiunile, viaţa personală, pe ei înşişi. Eu n-am făcut acest lucru. Aceşti 30 de ani, de fapt cu excepţia primilor 10 ani, înseamnă trei sferturi din cariera mea didactică. Vă mărturisesc că aş fi putut şi mi s-a propus în timp să fiu inspector de specialitate, să fiu inspector general la nivelul ministerului educaţiei în disciplina mea şi mi s-au mai propus şi alte funcţii. Le-am respins. Nu sunt apolitică deloc. Sunt foarte atentă la ce se întâmplă în jurul nostru pentru că în primul rând sunt educator şi educatorul nu trebuie să fie apolitic. Pentru că atunci când se întamplă evenimente importante, dincolo de ore şi de limba şi literatura română, cel puţin cu elevii foarte mari eu le discut, discut aceste lucruri.

Mă gândesc că şi ei trebuie să fie ancoraţi în lumea în care trăiesc. Nu, un cadru didactic nu trebuie să fie apolitic. Da, nu trebuie să facă politică în şcoală dar asta nu înseamnă că nu trebuie să trăiască viaţa socială a cetăţii, ca să spunem aşa. Dar în primul rând pentru mine importantă a fost profesiunea. Ăsta a fost lucrul cel mai important. Şi să fiu la catedră. Ideea de a avea o funcţie publică nu m-a atras, nu m-a atras! Şi am constatat la mulţi oameni că după un număr de ani de absenţă de la catedră, îmi pare rău, dar s-au deprofesionalizat iar întoarcerea la catedră ori a fost foarte dificilă ori a fost chiar imposibilă. Este o muncă frumoasă dar grea şi această doamnă, care este învăţământul românesc, această doamnă venerabilă, dacă o părăseşti, uneori nu te mai primeşte înapoi. Deci pentru mine şcoala - catedra, relaţia directă cu elevii mei - n-a putut fi înlocuită de nimic dar am fost o voce în cetate! Sunt o voce în cetate! Adică îmi exprim punctul de vedere faţă de condiţia noastră, faţă de ce ni se întâmplă, îmi asum responsabilităţi pentru ceea ce spun. Am certat nu puţini ministri pentru greşelile pe care le-au făcut sau am certat, între ghilimele, societatea românească pentru felul în care ne-a privit sau în care ne tratează. Dar profesiunea este pe locul întâi!

Reporter: Generaţiile cu o gândire de tip Gutenberg au făcut loc generaţiilor cu o gândire de tip Zuckerberg. Cum credeţi că ar trebui să se reinventeze sistemul de învăţământ în aşa fel încât să nu pierdem conceptul de educaţie a spiritului uman, paidea?

Florina Rogalski: Da, aceasta este evident o întrebare subtilă şi o întrebare de cultură folosind dumneavoastră termenul grecesc consacrat pentru educaţie, paidea (zâmbeşte). Vă răspund în felul următor! Generaţia Gutenberg eu cred că nu va dispărea niciodată. Pentru că depinde foarte mult de profesori dar eu zic că în primul rând de profesorul de limba şi literatura română cum face să fie cartea în continuare dorită. Şi vă spun un mic truc intelectual, ideea e aşa: să porţi o discuţie atât de interesantă şi să dezvălui aspecte negândite ale unei cărţi în faţa copiilor până la un punct, ca să-i determine s-o citească şi apoi să vină ei către tine cu o viziune proprie. Când o carte este parţial înţeleasă să le-o explici. Întotdeauna mi-a fost foarte frică de lectura eşuată, copilul nu trebuie să plece cu această lectură eşuată din clasă. I-am făcut, cel puţin pe copiii mei, să înţeleagă de ce este nevoie ca informaţia să fie asumată spunându-le aşa: “Generaţia voastră are calculatorul în faţă, a căzut reţeaua, ori s-a stins lumina, informaţia a pierit! Eu am computerul în minte, atâta timp cât trăiesc lumina din mine nu se închide niciodată! Eu vin în faţa voastră cu lucruri citite, gândite, la care am meditat şi care sunt pentru mine achiziţii pe viaţă.” Când au deschis cartea şi-au redeschis-o, ei pot gândi şi regândi ce-au găsit acolo între paginile ei.

E cu totul altceva decât lectura rapidă şi stereotipă de pe ecranul computerului. Şi le-am spus aşa: “Informaţia pe care o vezi nu o deţii, nu o deţii! Ea, în câteva minute, poate să dispară din mintea unui copil. Întotdeauna cartea te invită la judecată, la meditaţie, la o problematizare, îţi poate plăcea sau nu un erou, te gândeşti la faptele pe care le-ai descoperit acolo, le raportezi la tine, întotdeauna ai de câştigat. Cartea este un interlocutor, nu şi ecranul computerului. Acela este doar un spaţiu de privit.” Şi atunci cred că, chiar dacă noi suntem generaţia Gutenberg, cred că şi ei pot fi generatia Gutenberg, depinde de tine cum să-i convingi, nu să-i constrângi să facă un anumit lucru. Şi, de pildă, la clasele unde predau literatura universală, în afară de texte consacrate pe care le discutăm şi care am observat că le plac foarte mult, îi invit mereu pe copii să citească, să se ducă la carte nu numai la film, că filmul de multe ori modifică conţinutul unei carti, le spun copiilor mei “Vă rog frumos, aţi citit o carte, da, vă rog să mi-o rezumaţi pe aceea şi să mi-o prezentaţi, discutăm cartea respectivă”, să vină şi ei cu o lectură a lor. Le dau dreptul - vorbeam de libertate, de libertate spirituală - să vină şi cu ceea ce ei au citit, de ce. Se poate şi aşa. Fără paidea nu există lume. Deci noi spunem “cogito ergo sum” - cuget, gândesc, deci exist- eu spun “lego ergo sum”- citesc, aşadar exist. Rămân, cred că până la capatul vieţii, un om al cărţii.

Reporter: În ultimii ani asistăm, nu numai la noi în ţară sau în UE ci şi în lume, la o escaladare a intoleranţei. Cum comentaţi intoleranţa ca profesor, când, unde şi cum se învaţă?

Florina Rogalski: Cred că tot în şcoală se învaţă toleranţa şi vă spun cum. Şcoala Centrală este un liceu foarte vechi, întotdeauna aici s-au învăţat franceza şi germana cu mademoiselle, madame şi fraulein, germana din păcate n-o mai facem , facem engleza, latina universală de astăzi, dar facem franceza, deci este un, e un liceu francez, cu predare intensivă a limbii franceze. Motiv pentru care în şcoala noastră atât de mare cred că n-am ratat nicio etnie din lume. Fie din spaţiul francofon, fie dintr-un alt spaţiu universal şi am avut elevi din toata Europa, din Africa, din Asia, fie copii de diplomaţi, fie că ei sunt în arealul francez şi-au venit aici să studieze, interni, audienţi, indiferent cum şi acum am o fetiţă care este elevă din spaţiul francofon, ea fiind mulatră, nu contează asta pentru mine, nu contează! Şi mi-am făcut în chip spontan, firesc, nu fac niciun efort în acest sens, pentru că aceşti copii sunt egali în faţa mea.

Prin ce se deosebesc ei?! Prin pregătirea intelectuală, prin comportament şi prin modul în care interrelaţionează cu mine. Mai mult decât atât, i-am pus în evidenţă, rugându-i să le vorbească uneori celorlalţi copii despre experienţa lor de viaţă sau despre tradiţiile lor, sau despre obiceiuri, sau despre modul cum se desfăşoară existenţa lor în alte civilizaţii şi în alte spaţii culturale. Nu ne naştem toleranţi sau intoleranţi, nu! Asta evident se formează în sensul educativ. Poate fi o intoleranţă învăţată în familie sau poate fi o intoleranţă ca o reacţie la viaţa socială şi la anumite grupuri sociale, cred că este şi acesta destinul şcolii de a-l învăţa pe elev să fie cu adevarat tolerant. Dar eu mai cred ceva. Cu cât suntem mai cultivaţi, cu cât gândim mai mult cu mintea proprie, cu cât ne putem raporta la ceea ce trăim şi la ceea ce este în lume, toleranţa se instalează în spiritul nostru în mod firesc, deci nu într-un sens al obligativităţii. Iar acum, cum observaţi că totuşi graniţele acestea culturale, uneori juridice, economice nu mai discutăm, încep să se deterioreze sau încep să fie cât mai puţin vizibile, cu atât mai mult trebuie să manifestăm toleranţă. Şi nu am ratat în clasele mele cred ca niciun fel de condiţie etnică şi, de pildă, le spuneam elevilor mei români - că am avut foarte mulţi elevi din Basarabia - şi le spuneam că basarabenii vorbesc mult mai frumos şi mai curat limba română decât ai noştri. Deci, atunci când limba română a fost o formă de luptă şi de supravieţuire au păstrat-o, au conservat-o, au îngrijit-o mai mult decât o facem noi.

Reporter: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Florina Rogalski: România, pentru mine, este ţara în care m-am născut, este ţara în care a venit familia mea paternă de aproape 200 de ani şi a fost bine primită, am un nume polonez dar eu sunt profesoară de limba şi literatura română, aici, aici are sens existenţa mea! Puteam să mă duc în lectorate de limba română în străinătate, nu m-am dus! De altfel, disciplina mea este intim legată de România, aici mă simt bine, mă simt respectată şi în mod sigur aici voi trăi până la capăt chiar dacă îmi place să văd, chiar dacă îmi place să ştiu, chiar dacă receptez ceea ce este deosebit în cultura europeană, în cultura universală. România are un potenţial pe care încă îl poate oferi şi cred că eu pot juca un rol important în conştientizarea acestui potenţial în minţile elevilor mei. Foarte mulţi dintre elevii mei au plecat din România dar totuşi îmi scriu, mă sună, şi uneori vin să mă vadă. Eu le-am spus aşa: studiaţi unde vreţi, stabiliţi-vă unde doriţi, iubiţi România şi respectaţi-o. Eu sigur fac aceste două lucruri.

Reporter: Unde vă vedeţi peste 10 ani?

Florina Rogalski: Tot aici! Evident! În primul rând sunt bucuroasă că ni s-a permis să stăm peste vârsta de pensionare şi am optat să rămân, cu atât mai mult cu cât clasa pe care o conduc ca dirigintă în acest moment este a-10-a şi îmi doream nespus să-i duc până la capat. Îmi plac lucrurile pe care le încep şi le închei, aşa cum cred eu de cuviinţă şi dacă Dumnezeu îmi dă sănătate, mi-aş dori să pot să mai stau încă până la 68 de ani şi, prin urmare, observaţi că nu mă gândesc la pensie, încă doresc să-mi prelungesc activitatea didactică.(zâmbeste) Dar peste 10 ani în mod sigur voi fi pensionară, vreau să şi scriu, deci o să îmi încerc calităţile şi poate şi un har şi în acest sens, dar peste 10 ani sau peste cât va fi să fie până la capătul vieţii mele rămân doamna profesoara de limba şi literatura română. (zâmbeşte)

Reporter: Şi, o ultimă întrebare, ce v-ar face atât de fericită încât să spuneţi “Clipă, opreşte-te!”?

Florina Rogalski: Aş spune ”Clipă, opreşte-te!”, dacă România noastră, a mea, ar ajunge respectată în lume, ar şti să câştige acest respect în lume, şi dacă noi, copiii noştri, ducându-ne, ducându-se în spaţiul din afara României ar fi cu adevarat respectaţi şi n-ar mai trezi rezerva, suspiciunea, şi uneori chiar injuria din partea celor cu care intră în contact. Aşa cum, în calitate de profesoară, n-am să obţin niciodată rezultate fără efort continuu, România în ansamblu trebuie să înţeleagă că nu poate câştiga respectul lumii decât prin acelaşi efort. Din acest punct de vedere am o frustrare şi într-adevar acest lucru m-ar face fericită şi aş spune “Clipă, opreşte-te!”. Şi aş mai spune ”Clipă, opreşte-te!” atunci când văd foştii elevi că se îndreaptă către mine, pe unii recunoscându-i, pe alţii nerecunoscându-i după foarte mulţi ani de zile, sigur s-au maturizat şi ei, şi îmi spun ”Ce mai faceţi doamna profesoară, sau ce mai faceţi doamna dirigintă?”, atunci clipa se opreşte pentru mine.