INTERVIU: Victor Alistar: Suntem în lumea a treia a UE, iar corupţia este la o cotă intolerabilă

R.: Spuneaţi că aţi avut şi probleme, că iniţiative, propuneri de-ale organizaţiei dumneavoastră au fost refuzate până la urmă de administraţia de la Bucureşti. Care sunt acestea?

V.A.: Vă dau câteva exemple. În domeniul magistraturii am venit cu nişte propuneri pentru a rezerva dreptul CSM de a fi singurul regulator în sistem. Când au apărut cele trei legi ale justiţiei, la care şi TI a lucrat, unul dintre aspectele de filosofie a fost că nu Executivul, adică Ministerul Justiţiei, sau Legislativul face curat în sistemul judiciar, ci chiar cei din sistemul judiciar, şi a fost creat acest CSM. El nu trebuia să fie un mecanism de sindicalizare, el trebuia să fie un mecanism prin care dădeai garanţia asupra justiţiei că există un mecanism intern de corecţie şi de autoreglare, şi de curăţenie dacă este nevoie. Acele recomandări au fost respinse.

O altă problemă: când s-au creat programele de guvernare în 2008 şi în decembrie 2009, le-am dat o listă de aspecte pe care în mod global trebuia să le pună în aplicare. Ţintele de care vorbeam. Nu le-au introdus în programul de guvernare decât parţial şi, dacă mă uit la execuţie, deşi e program de guvernare, nici pe alea introduse n-au făcut progrese. Era vorba de schimbarea calităţii guvernării. Prin standardizare, transparenţă, responsabilitate, parteneriat. Nişte aspecte care reduc puterea discreţionară. Nicio soluţie anti-corupţie nu este panaceu, dar poate să-ţi ducă lucrurile la un nivel respirabil, torelabil.

În România este o situaţie a corupţiei intolerabilă! Nu au luat acele propuneri...

Sunt două exemple de zone în care nu au acţionat. Şi nu a fost decât o chestie de pură voinţă politică.

R.: Numele dumneavoastră a fost vehiculat şi în legătură cu tot felul de poziţii publice la nivel înalt. Nicio variantă vehiculată nu s-a şi materializat. Îmi amintesc că aţi fost în cărţi la un moment dat pentru Ministerul Justiţiei, apoi aţi intenţionat să daţi un examen pentru o funcţie la vârf în Agenţia Naţională de Integritate (ANI). V-aţi fi dorit o poziţie publică la un asemenea nivel?

V.A.: Eu cred că da, numai că, probabil, nu a fost momentul. Am şi experienţă de zece ani în învăţământul universitar, şi acolo am învăţat o rigoare a abordării conceptelor, măsurilor, ideilor, într-un mod riguros, clar, aşezat. Probabil că nu a fost momentul. Îmi amintesc, legat de Agenţia Naţională de Integritate, că mi s-a spus politic: "N-avem nici un motiv să spunem nu", şi-atunci au căutat un argument. Argumentul era copia buletinului meu - care dovedea că eu sunt candidatul şi că nu vine cineva în locul meu la concurs - care nu era copie legalizată, ci era doar copie xerox. Ăla a fost argumentul. În acel moment am înţeles mesajul politic din spate.

Când a fost vorba de Ministerul Justiţiei, îmi amintesc că propunerea a fost unanimă de la mai multe partide politice, după ce s-au bătut care să-şi pună independentu', şi cineva a venit cu o idee curajoasă. "Păi, chiar vrem? Hai să punem un independent!".

R.: Cine v-a propus?

V.A.: N-am să dau nume. Am avut sprijin, la acel moment, din partea unui om pe care îl respect foarte mult şi care se află în conducerea Partidului Democrat Liberal şi, de asemenea, am avut acordul Partidului Social Democrat. Care a fost un acord al lor, nu a fost o iniţiativă a lor, dar a fost un acord binevenit. Decizia finală a fost alta, şi anume de continuitate. S-a înlocuit independenţa cu neutralitatea. Probabil că este mai bine aşa. Văzând ce s-a întâmplat, cred că orice fel de soluţie tehnică aş fi propus-o, orice fel de elemente de voinţă ar fi sfârşit ori prin remanierea mea din Guvern, ori prin refuzul de bugetare. Sunt două tactici care închid orice fel de reformă.

Mai era un altfel de obstacol. Este foarte cunoscut - şi spun public - că rolul ministrului nu este să facă deal-uri pe dosare. Ministrul n-are de-a face nici cu dosarele şi nici cu conducerea din magistratură. El trebuie să fie un foarte bun administrator. Să-şi pună întrebarea dacă am nevoie de judecătorii, în condiţiile în care orice IRTA te duce din orice comună în reşedinţa de judeţ. Poate am nevoie să scurtez procedurile, nu să fac o mie de trepte de jurisdicţie. Poate n-am nevoie să plătesc mai multe sisteme informatice la mai multe clădiri, poate am nevoie să reaşez nişte elemente pe taxa de timbru, nu? Chestiuni de administrare şi de transparenţă.

Ei bine, nu a fost momentul! Şi o accept cu mare seninătate. Asta a fost. Cred, însă, că era un alt mod de a pune problema, un mod în care se simţea şi experienţa mea de la Transparency, unde am lucrat foarte mult cu colegii noştri de la Secretariatul Internaţional, cu cei de la alte chaptere ale mişcării Transparency. Cred, cred că aş fi avut capacitatea să mişc lucrurile, dar sunt absolut sigur că nu aveam capacitatea să rezolv tot. Pentru că o reformă nu începe cu un om şi se încheie cu un om. O dezvoltare sănătoasă a unui sistem nu poate fi cuprinsă în durata unui ministeriat, dar cred că primul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi fost să gestionez un pact între forţele politice asupra ţintelor. Şi ăla era un punct de la care puteam pleca. Nu cred că aş fi pornit cu ideea că trebuie să fie codurile lui Alistar sau că trebuie să-şi pună Alistar şefi pe la parchete. Nu, nu asta trebuia făcut. Pentru România, pentru dezvoltarea sustenabilă, funcţia e efemeră, e pe un mandat. Nu eşti acolo de carieră, ci eşti de moment. Trebuie să laşi ancore de viitor în ceea ce faci.

R. În contextul acestor vehiculate numiri în funcţii, dar nu numai cu acele ocazii, aţi fost ţinta unor atacuri, unor reproşuri legate de integritatea, de corectitudinea dumneavoastră. Aş vrea să ştiu cum s-au încheiat acele scandaluri şi dacă vă reproşaţi ceva.

V.A.: E bine că puneţi în aşa fel problema, pentru că aşa am încercat şi eu să decodez. Şi am înţeles un lucru: când cineva vorbeşte şi deranjează, trebuie să aplici tactica "Uite cine vorbeşte!". Şi s-a aplicat o tactică de decredibilizare.

R.: Au fost acuzaţii întemeiate?

V.A.: Tentativa de decredibilizare a funcţionat până la proba contrarie, proba adevărului. În ceea ce priveşte casa de la Primărie, niciodată nu am locuit în acea casă. S-a spus că am avut avantajul că, lucrând la primărie, mi-am luat casa cu pricina. Dacă aveam avantajul îmi luam o casă în care să mă pot muta, nu o casă care era ocupată abuziv, o casă care nu era liberă. Mai mult decât atât, niciodată nu m-am mutat acolo şi niciodată n-am stat acolo, pentru că repartiţia, în condiţiile astea, nu s-a putut pune în aplicare. Deci de bine ce am beneficiat de sprijinul colegilor mei, în loc să-mi dea o casă viabilă, mi-au dat o casă neviabilă.

R.: Asta înseamnă că a existat o repartiţie...

V.A.: A existat o repartiţie pentru o casă de la Primărie, ca tânăr căsătorit. Când m-am căsătorit, am cerut o garsonieră, am primit o garsonieră, dar nu în blocurile noi, construite pe cheiul Dâmboviţei sau la piaţa Alba Iulia sau în noile blocuri, ci o casă veche, care însă era ocupată abuziv, după decesul fostului chiriaş, de către cei care stăteau la etaj şi care au ocupat şi acea garsonieră. Deci niciodată nu am avut beneficiile acelei case, ca să lămurim lucrurile!

Mai mult decât atât, prin propria mea cerere am solicitat Parchetului să elucideze dacă declaraţia mea - cum se dă la notar, că nu am deţinut nicio locuinţă, nu am fost proprietar şi nu am mai primit nicio altă locuinţă după 1990 în Bucureşti sau pe teritoriul României, declaraţie tip cerută - este sau nu este corectă. Parchetul a spus că este corectă, deci mă încadram perfect în punctajele cu pricina. Dar asta a fost mai degrabă o practică de decredibilizare. Dovada finală a fost limpede. Eu am dat o declaraţie reală, nu o declaraţie ca în cazul Mihăileanu.

R.: Aţi avut vreun privilegiu în urma existenţei acelei repartiţii?

V.A.: Nu, niciodată, niciun privilegiu.

R.: Aveţi vreo problemă de moralitate având în vedere faptul că eraţi angajat al Primăriei şi aţi primit o repartiţie într-o locuinţă de la Primărie? Am înţeles că este o chestiune legală, dar aveţi vreo problemă de moralitate?

V.A.: Nu. Nu am probleme nici din acest punct de vedere, şi am să vă spun şi de ce. Lucram, la acel moment, într-un departament care nu avea niciun fel de competenţă pe acest aspect. Nu aveam cum să am vreo influenţă asupra deciziei respective, sub nicio formă, Mai mult, departamentele care trebuia să aibă decizia, din motive de opinii ale mele, foarte clare - de multe ori le-am respins solicitările - atunci când a fost vorba să răspundă la o cerere legitimă şi legală şi-au bătut joc, dându-mi ceva neutilizabil. Deci cu atât mai mult nu simt c-aş fi fost în vreun fel avantajat din chestia asta, ba dimpotrivă, clinciurile interne m-au dezavantajat. Probabil că dacă eram din afară şi dădeam o şpagă aveam o casă în care stăteam şi acum, nu una cumpărată de pe piaţa liberă câţiva ani mai târziu, cu credit de la bancă.

R.: Repartiţia aceea mai operează astăzi? Există vreun act care să ateste că acea casă este a dumneavoastră?

V.A.: Nu. Am deschis, la un moment dat, o acţiune de evacuare a locatarului ilegal şi rezultatul a fost că, până la urmă, nu am putut să-l evacuez. Şi atunci (repartiţia, n.r.) a rămas neoperabilă. Nu mai ştiu dacă acel ocupant al imobilului mai stă acolo, dacă stă ilegal sau nu, dacă şi-a făcut sau nu repartiţia, habar n-am ce a făcut persoana respectivă. Ce pot să vă spun este că niciodată hârtia aia amărâtă pe care am avut-o în mână nu am putut s-o pun în practică, pentru că mi-au dat o non-soluţie.

În plus, în condiţile în care lucrând acolo, colegii mei, pentru că am fost foarte vertical cu toate documentele pe care mi le-au dat şi le-am refuzat, mi-au dat o bătaie de joc, o non-soluţie, nu mai am nicio aşteptare în acest moment, plus că în acest moment nu consider că mai sunt un caz social. La acel moment eram absolvent de facultate, eram căsătorit, nu aveam locuinţă, la mama mea nu puteam să stăm noi, cei doi tineri căsătoriţi, deci este limpede că am cerut o chestie firească. Punctajul în acel moment era: studii superioare amândoi, până în 35 de ani, funcţionar public şi salarii. Pe toate punctajele eram la maxim. Asta a fost, de fapt şi de drept. Faptul că am primit o non soluţie pe care nu am putut s-o pun niciodată în practică nu înseamnă că am avut vreun avantaj. Deci aici răspund la ce m-aţi întrebat dumneavoastră, nu numai legal, ci şi moral simt că nu am putut să am vreun beneficiu din chestia asta.

Doi. Legat de povestea de la ANI. ANI a venit şi a făcut aşa un joc legislativ, spunând că faptul că eram suspendat de la ANFP nu-mi permitea să fiu activist la Transparency International România. Fals. Tocmai pentru acest motiv m-am suspendat, pentru a nu cumula cele două funcţii. Cum să fii în incompatibilitate dacă te suspenzi pentru a nu cumula funcţiile?

A mai venit ANI şi a mai spus un lucru: "Da, dar suspendarea îţi rezervă nişte drepturi!". Din nou fals, şi vă voi explica şi chestiunea asta. Cartea mea de muncă este la facultate, vechimea în muncă şi în specialitate îmi curge la Facultatea de Administraţie Publică, care este în specialitate oricum ar fi, pentru că este învăţământ universitar de profil. Nu la ANFP am avut baza. Din 2002, baza mea a fost la facultate, deci nu avea nici acest motiv. Ce s-a întâmplat din punct de vedere juridic? Dosarul de la Parchet este limpede, că (procurorul, n.r.) nu a dispus începerea urmăririi penale. În instanţă am câştigat primul proces cu ANI, instanţa spunând limpede că procedura aplicată a fost nelegală.

De unde a pornit însă atacul ANI? În luna iunie anul trecut, (şefii instituţiei, n.r.) au reacţionat la o cerere a mea publică, făcută în cadrul şedinţei Consiliului Naţional de Integritate, de a lua în discuţie plângerea unor avertizori de integritate. Reacţia lor nu a fost să dea socoteală, reacţia lor a fost să atace ONG-ul care solicita sprijin pentru avertizori şi clarificarea unor lucruri. Poate nu erau reale, dar ieşi cu argumente rezonabile ca tu, conducerea acestei instituţii, să fii mai presus de orice bănuială şi să dai credibilitate. Ele (plângerile avertizorilor de integritate, foşti angajaţi ai ANI, n.r.) trebuia soluţionate, nu mascate, şi nu cu reacţie de atac în contră.

Aşadar, ce s-a întâmplat cu aceste acuzaţii? Eu spun că, din punct de vedere juridic, din punctul de vedere al tuturor structurilor din ţara asta, cel puţin până la acest moment, nimic din aceste atacuri de presă - că au fost nişte atacuri de presă de fapt, manevrate de o instituţie a statului care e în afara oricărui control al aplicării şi respectării legii - nu s-a dovedit a fi real. Deci, din acest punct de vedere, dacă discutăm despre credibilitatea unei organizaţii care se bazează pe aceste valori, lucrurile sunt clare. Pentru foarte multă lume au fost clare de când au apărut, că bat la ochi, dar era nevoie de hotărâri judecătoreşti, era nevoie de proceduri care să clarifice, conform legii, lucrurile.

Însă poţi să te joci cu aşa-zise poveşti pentru a ajunge la ce spuneam la începutul răspunsului meu: "Uite cine vorbeşte, ca nu cumva să mai vorbească!" N-am să accept asemenea şantaje mizerabile. Nu mi se face frică. La mine nu cad schelete din dulapuri. Să scrie ce-or vrea, or să plătească.

R.: Acest conflict al dumneavoastră cu şefii ANI a părut că se transformă, la un moment dat, în ceva mai mult mai complicat. A devenit aproape un război. Ce s-a întâmplat acolo? De la ce s-a ajuns la asta?

V.A.: Hai să clarificăm lucrurile. Care sunt poziţiile părţilor? Transparency Internaţional România este o organizaţie neguvernamentală, principal stakeholder pentru toate instituţiile anticorupţie şi iniţiator al acestor politici publice încă din 2004. Sub forma iniţială - legea CNI, sub forma ulterioră - legea ANI a doamnei Macovei, trecută în Parlament prin sprijinul nostru când devenise ministru domnul Chiuariu. Poziţia TI asta este. Care este poziţia conducerii ANI? Poziţia conducerii ANI este poziţia conducerii unei instituţii, unei autorităţi publice. Care are obligaţii de rezervă, obligaţii de transparenţă şi obligaţii de responsabilitate publică. Eu, ca cetăţean, ca organizaţie, întreb oricând, orice şi ei au datoria să răspundă. Astea sunt cele două poziţii ale părţilor. Dacă este un conflict între cele două poziţii, întrebaţi-mă cine a depăşit limitele propriului mandat. Al nostru, de watch-dog şi de stakeholder, cerând ca această instituţie să funcţioneze raţional şi nu să eşueze, cum, de altfel, la un an de zile distanţă a şi eşuat, din cauza comportamentului său administrativ şi politic unori, sau mandatul conducerii, care a înţeles să facă o răfuială, o vendetta, utilizând mecanismele instituţionale, ceea ce este abuz în serviciu? Este o întrebare la care nu vreau să dau eu soluţia.

R.: TI-România a observat atent activitatea ANI. Mai mult, unul dintre membrii board-ului TI România este membru al Consiliului Naţional de Integritate (CNI), forul care veghează la independenţa operaţională a ANI. Cum vedeţi dumneavoastră funcţionarea ANI în aceşti doi ani de activitate?

V.A.: ANI este un pilon instituţional în politicile de combatere a corupţiei. ANI, ca rol instituţional, trebuia să fie un mecanism de supraveghere şi securizare a deciziei publice, nu un instrument contra persoanei. Pe mine mă interesează dacă o decizie publică este adoptată în conflict de interese, pe mine mă interesează dacă exercitarea unei funcţii publice de decizie se face în condiţii de incompatibilitate sau mă interesează dacă de pe urma competenţei legale de monopol decizional, de prerogative de exercitare a puterii statului se creează avantaje nelegitime. Bun? Asta trebuia să facă ANI şi sub legea veche şi va trebui să o facă şi sub cea nouă.

R.: Şi a reuşit?

V.A.: Nu, pentru că ANI s-a axat foarte mult pe vânătoare de persoane, pentru că asta i-a creat un avantaj simplu pentru media, pe piaţă. Când vorbeşti despre nişte lucruri trebuie să vorbeşti cu subiect şi predicat. În primul an, ANI s-a axat pe subiect. A uitat de valenţa instituţională a predicatului acţiunii sale, şi atunci nu s-a mai dus pe ce avea de făcut - care e tot un predicat, "a face" - ci s-a dus pe "cine". A vrut să intre într-o competiţie de imagine cu DGA şi DNA, ceea ce nu era rolul lor. Uitaţi-vă de pildă la rezultatele instituţionale pe vechea lege. Câte decizii publice au fost anulate de instanţă pentru că au fost adoptate în conflict de interese? Câte acte de gestiune au fost puse în discuţie ca urmare a unei incompatibilităţi? Câte elemente de control al averilor au venit ca pornind de la decizii care ar fi putut să creeze beneficiu, şi nu ca urmare a unor dosare deja deschise de DNA? Nici ăla definitiv... Sau de DGA, poliţiştii de la Piteşti. Despre ce vorbim aici?

Astea sunt elementele de indicator de impact al politicii publice care se numeşte instituţia ANI. Nu şi-a atins scopul şi nu putea să şi-l atingă atât timp cât cultura instituţională internă este de dictat, de autoritarism, de spirit nedemocratic, netransparent.

Cum să poată ANI să aibă rezultate sustenabile în instanţă, cu excepţia situaţiei în care se joacă cu judecătorii c-au uitat să-şi depună ei declaraţii de avere? Câte din hotărârile sau procesele ANI au ajuns să fie viabile şi câte vor fi după CEDO, în condiţiile în care procedura judiciar-administrativă este secretă? E contra a ceea ce spune CEDO. Deci e nesustenabil.

R.: Dacă pe vechea lege, declarată parţial neconstituţională, spuneţi că ANI nu a putut să-şi facă treaba, ce credeţi că se va întâmpla pe noua lege?

V.A.: Noua lege a ANI este o cârpeală, o tentativă de a salva legea iniţială a ANI în raport cu decizia Curţii Constituţionale. O politică publică, dacă eşuează, se redefineşte pe fond, nu se cârpeşte. ANI poate fi încă o structură viabilă dacă se introduce auditul legislativ de vulnerabilitate, cum este, de pildă, în Moldova. Moldova are aşa ceva. Dacă se duce pe securizarea deciziei publice, dacă face analize de vulnerabilitate la instituţiile publice, poate reuşi. ANI nu e Parchet, ANI nu e Comisie de disciplină! Asta a vrut să spună Curtea Constituţională, şi a fost mult hulită.

ANI, ca rol instituţional, nu este nici instanţă, nici Parchet, nici Comisie de disciplină, pentru că ea, fiind autoritate autonomă, nu are voie să interfereze cu autonomia de voinţă a niciuneia dintre cele trei puteri.

R.: Dar ANI are rolul de a găsi oameni cu averi nejustificate şi a aduna câte probe poate pentru ca dosarul din instanţă să stea în picioare.

V.A.: O să vă surprind, acesta este rolul secundar al Agenţiei Naţionale de Integritate! Rolul principal al Agenţiei Naţionale de Integritate este să verifice conflictele de interese, să verifice incompatibilităţile. Relaţiile politic-economic, relaţiile administrativ-economic duc la conflicte de interese, duc la incompatibilităţi sau duc la decizii cu beneficii. Averea nejustificată este doar beneficiul final, este un scop marginal. ANI trebuie să pună în discuţie dacă acele venituri sunt sau nu sunt în acord cu ce trebuia să primească omul, în regim fiscal, ca în Statele Unite, dar aia este o altă chestiune, este cooperare interinstituţională. ANI trebuie să lucreze în cooperare cu Oficiul de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.

ANI nu este şerif, nu este jandarm public, este un pilon instituţional care lucrează în inter-relaţii cu alţi piloni instituţionali fără să-şi uite menirea. Menirea lui ANI nu este să hăituiască persoana. Menirea lui ANI este să se ducă pe coarda deciziei şi a vulnerabilităţii de integritate în sectorul public, că de aceea este o instituţie administrativă. Câte decizii de alocare a banilor publici pe achiziţii publice pe conflict de interese a mers ANI să facă, de pildă, în scandalul cu sălile de sport? Ăla e rolul lui ANI! Nu să hăituiască un parlamentar PDL sau altă calitate de partid, nu mă interesează, doar pentru că a apărut în mass-media. Nu ăla e rolul lui ANI, pentru că de-aia în instanţă nu ţine dosarul.

Până acum, ANI a avut rezultate statistice, cum face românul. Numără... Dar pe mine nu mă interesează să fac statistici, mă interesează impactul. Din punctul meu de vedere, susţin că nu a avut rezultate. Ca impact al politicii instituţionale n-a avut impact. Dovadă că se fură mai abitir acuma decât se fura înainte. La toate nivelurile: administraţie locală, centrală...

Din punctul meu de vedere, legea, aşa cum ea este acum, este o cârpeală care nu răspunde nici nevoii ANI să-şi continue eronata abordare de vânătoare de persoane publice, nici nevoilor opiniei publice, care aşteaptă "capul lui Moţoc". Dar, ştiţi dumneavoastră, în România merge sistemul "capul lui Moţoc". Foarte bine. Cine greşeşte să plătească, pentru că dacă n-ai exemple nu sperii, nu descurajezi. De acord. Dar nimeni nu se uită la faptul că dacă l-am schimbat pe Moţoc dar n-am schimbat condiţiile în care Moţoc a putut să facă ce a făcut, succesorul lui, mai devreme sau mai târziu, răzpunzând comandamentului cui l-a pus, va face acelaşi lucru, pentru că instrumentele sunt la fel.

Eu, stat, n-am securizat sectorul public, eu nu m-am maturizat politic şi administrativ ca structură instituţională a statului român de pe urma existenţei lui ANI. Asta-i întrebarea la care trebuie să răspundem, când vrem, impactului unei politici publice. Este adevărat că vrem capul lui Moţoc, dar dacă noua politică publică pe ANI rămâne în continuare pe chestia asta, îmi pare rău, ne vom juca în ziare cu cazuri spectaculoase.

Şi îmi amintesc despre jocul politic făcută de această agenţie: s-a spus numele Johannis duminică seară, luni dimineaţă, prin comunicat, autosesizare ANI. Pardon? Despre ce discutăm? Ca să demonstrăm că nu poate să ocupe o funcţie publică. Pe al treilea mandat din urmă câştigat, între timp câştigase de două ori alegerile. Cum să-mi fie mie credibilă o instituţie care a închiriat un sediu secundar fără acord - sediu care nu s-a putut folosi pentru că nu era terminat, ca amenajări - cu 8.000 de euro, un apartament. Cum să-mi fie mie credibilă o conducere care, la momentul numirii ca secretar general interimar nu avea condiţiile îndeplinite, şi mi se spune că, vezi-Doamne, n-a exercitat funcţia, că a fost salarizat diferit. Nu, când detaşarea este cu un salariu mai mic se aplică salariul mai mare, cel de la minister. Asta nu înseamnă că n-a avut prerogativele funcţiei. Mai mult, avem dovezi. Ordine ale preşedintelui instituţiei, care spuneau circuitul documentelor, delegarea de competenţe. Cum să cred într-o instituţie de genul acesta, pentru că, repet, o instituţie în care leadership-ul poate fi şantajabil, poate fi ţinut în şah, poate fi ţinut în căpăstru cu dosar pe la DNA sau prin alte părţi, este o instituţie vulnerabilă, nu este o instituţie cu autonomie de decizie. Că în România "scheleţii din dulap" şi şantajul au viciat orice autonomie decizională a instituţiilor conform misiunilor lor legale.

Aş spune că ANI are o problemă de credibilitate, una de eficacitate şi, în final, una de lege.

Pentru că noua lege, aşa cum am spus, este o cârpeală, nu-mi dă nici o direcţie. Nici cea care trebuia să fie pilon instituţional pe securizarea deciziei publice, nici cea de vânătoare de persoane. Deci n-are nici aia să facă, nici cealaltă. Măcar, în fosta lege, o strategie greşită avea instrumente. Că avea incapacitate e o altă poveste. Dar de principiu le avea, acum nu le mai are. Dar nici condiţiile pentru ceea ce trebuie să fie n-au fost construite în noua lege, pentru că mandatul de la Guvern a fost pentru Ministerul Justiţiei: "puneţi în acord legea cu decizia Curţii Constituţionale". Decizia CC a amputat o direcţie de acţiune, aşa că trebuia redefinită politica publică. De aceea ce a ajuns în Parlament a ajuns cum a ajuns, nici nu contează ce-au tăiat parlamentarii, că nu mai era ce trebuia să fie.

Parlamentul nu a amputat legea ANI, asta este o altă dezinformare. Parlamentul a pus în acord decizia Curţii Constituţionale. Îmi pare foarte rău, dar cred că Parlamentul nu a amputat legea ANI. OK, a pus în acord ceea ce nu apucase să pună Ministerul. Problema este că trebuia să se redefinească politica publică de la Guvern.

R.: În acest context, cum vă aşteptaţi să fie raportul Comisiei Europene, aşteptat în câteva săptămâni?

V.A.: Raportul Comisiei va fi unul slab pe acest aspect, dar nu numai pe ANI. Trebuie să fie unul slab! Însă teama mea este ca nu cumva Comisia să dea din nou monitorizare de presă în care Parlamentul este de vină pentru incapacitatea Guvernului, pentru incapacitatea clasei politice per ansamblu şi pentru lipsă de voinţă, pentru că legea cum a plecat la Parlament era o lege care era o struţo-cămilă. Criticăm Curtea Constituţională, care este suverană - dubitabil din punctul meu de vedere performanţa instituţională a acestei Curţi, e o altă discuţie - şi Parlamentul doar pentru că România nu are capacitate de previziune şi de viziune în domeniul politicilor anticorupţie. Aici îmi este teamă, că iarăşi ne vom duce pe exemple colaterale şi nu vom pune degetul pe rană. Oricum, raportul nu poate fi un raport bun, dar, pe de altă parte, nu are niciun efect.

R.: Ce semnale aveţi la nivelul TI global despre documentul aşteptat în iulie-august?

V.A.: Raportul, în mod general, va fi critic, însă argumentele pentru critică, dacă se întâmplă ca în precedenţii doi ani de zile, nu vor fi cele reale şi bine punctate, nu va fi pus degetul pe rană. Dar, per ansamblu, tonul raportului va fi critic.

Şi ce nu înţeleg autorităţile de la Bucureşti: ele se consolează cu faptul că nu se mai poate aplica nicio sancţiune. Conform Tratatului, cei trei ani au trecut. Numai mecanismul se poate extinde, nu şi sancţiunea. Fals! Un raport neplăcut al Comisiei Europene ne afectează ca şi capacitate de a opera pe pieţele internaţionale, de a atrage investitori. Or, în situaţia asta, pierdem economic. Rating-urile, rapoartele independente de monitorizare şi de apreciere îţi creează o mare problemă de credibilitate, iar credibilitatea reprezintă capital. Ai noştri nu înţeleg; ai noştri se culcă pe o ureche, crezând că nu se poate întâmpla nimic, pe sistemul "ne jucăm în găletuşă, la noi, aici, în graniţele noastre", fără să înţeleagă că, vrând-nevrând, aderarea presupune o obligaţie a ta să fii la standard, ca să fii capabil să iei uzufructul membership-ului. Or, noi suntem atât de departe de a putea să luăm uzufructul, pentru că suntem în lumea a treia în cadrul Uniunii Europene, şi nu înţelegem că noi, dacă facem reforme, le facem pentru noi, nu pentru ei. Ei trăiesc foarte bine cu piaţa de consum care este România, noi trăim prost din lipsă de capacitate de a fi inter-operabili pe această piaţă.

R.: La capătul a zece ani, din care şapte au fost de pregătire pentru aderare la UE şi trei membership cu drepturi depline, concluzia e că rămânem în lumea a treia a Europei. Cum se văd următorii zece ani din punctul de vedere al directorului TI România?

V.A.: Eu sunt un optimist, deşi probabil tonul meu de până acum a fost mai critic. Cred că am ajuns să conştientizăm că avem o problemă cu respectarea principiului meritocraţiei, cred că şi factorul politic a ajuns să înţeleagă că are o problemă cu legitimitatea atunci când nu se consultă, adică transparenţă, cred că presiunea economică ne va face să înţelegem că reformele în justiţie şi afacerile interne presupun capacitate de a fi partener egal, credibil, cu ceilalţi parteneri de pe piaţa internaţională şi cred că vom începe să pricepem că beneficiile integrităţii publice sunt în primul rând beneficii ce ţin de dezvoltare durabilă, sustenabilă, ce ţin de calitatea vieţii, ce ţin de restructurarea statului de drept.

Nimeni n-o să-şi reloce afacerile aici într-o legislaţie a muncii haotică, nici un patron. Care-i beneficiul de funcţionare proastă a justiţiei? E zero! Un dezavantaj!. Şi care-i beneficiul forţei de muncă de aici faţă de Ucraina? Deci uşor, uşor trebuie să începem înţelegem că integritatea publică reprezintă un mijloc de bunăstare şi nu un scop. Şi cred că deja au început să înţeleagă politicienii acest aspect.

Primii zece ani, dacă i-aş caracteriza, pentru TI au fost anii în care am creat instrumente, am făcut lobby pentru un design. Următorii zece ani pentru TI vor fi ani în care vom face advocacy pentru aplicarea lor şi vom încerca să adunăm alături oameni care până acum au stat în turnul de fildeş şi care sunt foarte valoroşi. De aceea, la aniversarea de 10 ani, noi am lansat, şi o vom pune în practică, platforma academică şi civică pentru integritate publică. Sperăm să readucem în discuţie o ierarhie a valorilor. Nu poţi fără oameni şi fără voinţă să mişti nimic. Nici o soluţie nu e viabilă dacă n-ai oameni competenţi şi dacă n-ai voinţă s-o pui în aplicare. O pui pe hârtie, o dai frumos, studii, rapoarte... Nu funcţionează.

Am încrederea că următorii zece ani de zile pot fi mai buni, cu o condiţie care ţine de predictibilitate şi de capacitate strategică: trebuie să ne stabilim ţinte de societate. Trebuie să ştim care ne sunt ţintele pentru următorii 15-20 de ani de zile. Dacă avem ţinte de urmărit pentru următorii 15-20 de ani de zile, vă garantez că în următorii zece ani se pot face lucruri.

Interviu de Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro.