Istoria tranziţiei de la "lagărele de copii" la problemele de astăzi - GALERIE FOTO

În iunie 1997, în Prahova, se înfiinţa prima direcţie pentru protecţia copilului. Un an mai târziu, fiecare judeţ al ţării şi fiecare sector al Capitalei aveau o astfel de instituţie, creată să vegheze interesele copiilor în general, vieţile celor instituţionalizaţi în mod special.

GALERIE FOTO

Imediat după căderea comunismului, România a devenit celebră în întrega lume pentru felul în care îşi trata copiii. Imagini cu "lagărele de copii" au circulat cu repeziciune şi au atras atenţia întregii lumi asupra condiţiilor inumane în care cei mici, rămaşi în grija statului, erau lăsaţi să moară.

"Orfanii români, copiii de care nu îi pasă nimănui", "Copii instruiţi să cerşească şi trimişi în Italia şi Spania, prostituate minore oferite turiştilor în moteluri, nou-născuţi vînduţi în Ocident", "Copii raşi în cap, care fac baie în urină şi se leagănă ore întregi pentru a adormi", sunt doar câteva dintre aprecierile făcute la vremea respectivă în presa internaţională.

Protecţia copilului a devenit în scurt timp condiţie pentru integrarea în UE, iar măsurile nu au mai putut fi întârziate. Înfiinţarea unor instituţii care să "guverneze" acest domeniu a fost un prim pas în ceea ce a însemnat schimbarea condiţiilor de viaţă a celor mici şi a mentalităţii adulţilor care îi îngrijeau.

Direcţia pentru Protecţia Copilului din Ministerul Muncii precizează că în iunie 1997, când a început reforma în domeniul protecţiei drepturilor copilului, existau 287 de instituţii, dintre care 207 case de copii, 22 de case de copii cu alte servicii şi 58 de leagăne.

În perioada 2000 - 2001, au fost preluate în sistemul de protecţie a copilului 250 de instituţii (29 de protecţie specială a copiilor cu handicap, 39 de unităţi sau secţii de spital şi 182 de unităţi care îngrijesc copii în regim rezidenţial şi care funcţionează în cadrul unităţilor de învăţământ special), toate fiind reorganizate în cadrul serviciilor publice specializate.

"Urmare aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial, s-a ajuns în prezent la 1.201 servicii de tip rezidenţial, din care numai 183 centre de plasament. Într-un deceniu şi jumătate, sistemul protecţiei copilului s-a transformat dintr-un sistem închis şi ignorant faţă de nevoile reale ale copiilor într-unul flexibil, modern şi în concordanţă cu normele şi principiile statuate pe plan internaţional, România fiind astăzi în poziţia de a reprezenta un exemplu de bună practică pentru alte state europene", precizează direcţia de specialitate din cadrul MMFPS.

După 15 ani de la începerea reformei în protecţia copilului, Gabriela Coman, fost secretar de stat la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, îşi aminteşte că adevăratul început al reformei a fost în 1997, până în acel moment neexistând o organizare instituţională.

"Ministerele îşi puneau amprenta în îngrijirea copilului educaţional sau medicalizat. La nivel de teritoriu nu exista niciun serviciu specializat. Din 1995 au existat ONG-uri, precum Sera România, care au pus bazele primelor servicii specializate la nivel de judeţe. Pe scheletul acestora, în 1997 a venit Ordonanţa care a pus bazele unui sistem instituţional, printre care direcţiile erau cele mai importante. Ele s-au dezvoltat ca singura instituţie cu aceste atribuţii şi ca singurul şi cel mai mare furnizor de servicii destinate copilului şi familiei", spune fostul secretar de stat.

Gabriela Coman recunoaşte că de-a lungul celor 15 ani "au fost urcuşuri şi coborâşuri", din cauza faptului că transferul de atribuţii nu a fost completat şi de transfer financiar.

În opinia sa, Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) s-au dezvoltat beneficiind de aportul organizaţiilor neguvernamentale care le-au fost partenere în crearea de centre de plasament sau pentru copii cu handicap.

"Direcţiile şi-au făcut treaba de-a lungul timpului. A venit momentul 2001 - 2004, când protecţia copilului a constituit punct de interes pentru UE şi a fost un puseu de interes către aceste direcţii, puseu de fonduri UE pentru direcţii, proiecte importante ca bani pentru închiderea instituţiilor mari şi crearea de servicii alternative. Este adevărat că presiunea interesului privind închiderea de instituţii nu a fost întotdeaua rezultatul cel mai bun pentru cazuri concrete de copii. Viteza şi interesul de închidere a instituţiilor nu a coincis cu o evaluare corectă în fiecare caz în parte", spune fostul secretar de stat.

Din punctul său de vedere, în prezent, rămâne problema personalului, care a fost fluctuant, sistemul confruntându-se acum cu un deficit numeric dar şi de competenţă.

"E greu de făcut comparaţie cu ce era atunci. Atunci nu aveam nici măcar o construcţie instituţională. Acum sunt actori instituţionali bine definiţi, prestatori de servicii (DGASPC) şi o mulţime de servicii alternative pentru copil", mai spune Gabriela Coman.

Bogdan Panait, secretar de stat la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului în perioada 2005 - 2007, spune că reforma din protecţia copilului a fost prima în domeniul instituţiilor publice şi a adus elemente de inspiraţie pentru toate celelalte instituţii. În opinia sa, ele au apărut din necesitatea ca serviciile oferite să se apropie cât mai mult de copii şi să se găsească soluţii unitare şi servicii multiple pentru nevoile lor, direcţiile oferind în prezent o protecţie multidisciplinară.

"Nu a fost uşor, pentru că au fost multe judeţe reticente şi, deşi a început în 1997, reforma a fost finalizată abia în anul 2000, la cererea Uniunii Europene, deci putem spune că această reformă a durat foarte mult, comparativ cu alte ţări în care acest lucru s-a realizat în câteva zile, cum ar fi Ungaria. Cred că direcţiile şi-au arătat calităţile prin serviciile mult mai diversificate pe care le oferă. În perioada 1997 - 2004 au fost înfiinţate foarte multe servicii, iar progresele au fost vizibile şi recunoscute şi pe plan internaţional", precizează Panait.

Din punctul său de vedere, există şi aspecte negative, în sensul că reforma sistemului nu a inclus şi o reformă privind pregătirea personalului, şi acest lucru s-a văzut de-a lungul timpului.

Un alt aspect negativ semnalat de Bogdan Panait se referă la numărul de copii din sistem, care, în ciuda tuturor schimbărilor, a rămas aproape acelaşi.

"Din acest punct de vedere, nu a fost foarte eficient. Şi perioada de şedere în sistem este încă foarte lungă, în medie de vreo şase ani. Se pierde legătura cu familia", adaugă Panait, amintind şi de dificultăţile care apar inclusiv în momentul în care copilul a ajuns la maturitate şi trebuie să părăsească sistemul.

Importanţa funcţionării DGASPC-urilor este recunoscută şi de către organizaţiile neguvernamentale din domeniu.

"Activitatea Asociaţiei Telefonul Copilului este strâns legată de cea a Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului încă din anul 2001. Am gestionat împreună 37.810 cazuri de încălcare a drepturilor copilului, cu precădere în ultimii ani, afectaţi de fenomenul crizei financiare şi apreciem eficienţa intervenţiei, cu atât mai mult cu cât această instituţie a suferit restructurări majore tocmai atunci când aveam mai mult ca oricând nevoie de ea", declară directorul executiv de la Telefonul Copilului, Cătălina Florea.

În opinia sa, DGASPC este instituţia care a avut şi are multe de spus în asistenţa socială, apreciind că extinderea capacităţii umane şi logistice a acesteia este vitală atât în mediul urban, cât şi în rural.

"Existenţa asistenţilor sociali, nu a lucrătorilor sociali, în mediul rural ar reprezenta un sprijin real nu numai pentru comunitate, ci şi pentru personalul DGASPC", spune Cătălina Florea.

Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera România dar şi al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, a explicat că direcţiile au fost create ca organisme specializate ale Consiliilor Judeţene cu scopul de a reforma şi dezvolta domeniul protecţiei copilului.

"Mulţi ani, direcţiile au fost cele mai ofensive servicii specializate ale statului în reforma sistemului de protecţie a copilului, contribuind astfel, alături de ONG-uri, la îndeplinirea criteriului politic impus de Uniunea Europeană referitor la rezolvarea situaţiei copiilor instituţionalizaţi. Create ca şi servicii tehnice, profesioniste, apolitice, dedicate copilului şi familiei, au suferit prima «politizare» la începutul anilor 2000, când au fost trecute în subordinea preşedinţilor de Consilii Judeţene, considerându-se că influenţa acestor aleşi va fi benefică sistemului", spune Bogdan Simion.

În opinia sa, influenţa CJ a fost benefică doar în unele cazuri, de cele mai multe ori direcţiile au fost considerate de prioritate secundară, beneficiind de resurse din ce în ce mai mici.

"Criza economică începută în 2008, lipsa de perspectivă a problematicii sociale a Guvernului în aceeaşi perioadă, precum şi lipsa înţelegerii şi a strategiei unui minister învechit - Ministerul Muncii - au făcut ca, pe fondul unui dezinteres politic general, constituit după aderarea la Uniunea Europeană, sistemul de protecţie a copilului să regreseze vizibil în ultimii patru ani. În 2012, la 15 ani de la creare, Direcţiile de Protecţia Copilului încep să se destructureze, au o lipsă acută de personal (cel puţin 1/3 din posturile necesare sunt neocupate sau defiinţate), sunt reactive faţă de orice fel de probleme ale copiilor, nu mai au niciun fel de coordonare naţională, sunt neadecvate faţă de problematică şi, din cauza măsurilor haotice luate de Ministerul Muncii, în unele cazuri au devenit nocive chiar pentru copiii pe care ar trebui să îi protejeze", consideră preşedintele FONPC.

Bogdan Simion atrage însă atenţia că DGASPC-urile beneficiază de o experienţă inestimabilă în domeniu, reprezintă comunitatea locală din care provin copiii şi ar trebui revigorate şi utilizate pentru a continua ce s-a început în urmă cu 15 ani.

Despre o regresie a sistemului de protecţie a copilului în ultimii ani vorbeşte şi directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, Dănuţ Fleacă.

"Ultimii trei ani au însemnat o prăbuşire a sistemului. (...) Oamenii care lucrează în sistem sunt desconsideraţi. Cel mai mare regret al meu este că pentru personal nu s-a făcut nimic", spune Dănuţ Fleacă, care coordonează de zece DGASPC Sector 1.

El precizează însă că a fost nevoie de DGASPC-uri, pentru că fostele case de copii din subordinea Ministerului Educaţiei şi leagănele din subordinea Ministerului Sănătăţii trebuiau restructurate.

"Ce se întâmpla acolo a fost la nivel de «valea plângerii». Numai la leagănul «Sfânta Ecaterina» erau 450 de copii. Sistemul rezidenţial cu sute de copii a fost o tragdie. Clar a fost nevoie de o astfel de organizare şi, în primii şase, şapte ani, toţi colegii şi-au făcut temele", consideră Dănuţ Fleacă.

Din punctul său de vedere, demedicalizarea sistemului şi faptul că au oferit alternative viabile, de tip familial, pentru copii şi un anumit tip de afectivitate sunt principalele reuşite ale reformei.

"Chiar dacă nu era afectivitatea părinţilor, era altceva. A fost o altă calitate a serviciilor. În mod clar au fost alte standarde de calitate. Putem spune că sistemul de asistenţă socială este singurul sistem cu descentralizare reală. (...) Evoluţia este colosală. Nu ştiu dacă la nivel european există vreun stat care să fi făcut eforturile României. Sunt probleme pentru că niciodată nu ai bani destui. Dar realizarea la nivel naţional cred că este unică în Europa", mai spune directorul DGASPC Sector 1.

Deşi diferenţele sunt uriaşe, imaginile fostelor case de copii nu pot fi şterse nici măcar după un deceniu de normalitate. Deşi au trecut 15 ani de când direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului funcţionează, deşi lucrurile s-au schimbat radical în acest timp, încă este greu chiar şi pentru oamenii din sistem să îşi amintească de condiţiile trecute, de teama de a nu redeschide un subiect care pare să nu se mai termine.

(Material realizat de Aurelia Alexa, aurelia.alexa@mediafax.ro)