Jurnal de adolescentă în vremea coronavirus - Anisia Căpitanu Reisler

Reporter: Care a fost pentru tine momentul adevărului? Momentul zero pentru epidemia de COVID-19 şi pe urmă când s-a transformat în pandemie. Ce-ai gândit?

Anisia Căpitanu Reisler: Când am aflat pentru prima dată despre apariţia unui nou virus în China, mă aflam în alergătura zilnică a dimineţii în drum spre liceu, ascultând superficial matinalul de la radio. Însă această ştire mi-a atras atenţia. Numărul fabulos de persoane deja infectate şi primele decese apărute m-a făcut să gândesc că ceva avea să izbească puternic echilibrul lumii. Îmi imaginam cum una din cele mai mari puteri ale planetei, adică China, este cuprinsă de boala. De o boală ca pânza de păianjen. Nu-mi închipuiam nici măcar o secundă că de la nivelul unei epidemii vom ajunge să vorbim despre o pandemie. Iar momentul în care Italia a explodat am conştientizat faptul că este mult mai aproape decât se spune, decât se crede . Şi iată cum pânza de păianjen avea să ne cuprindă pe toţi, ţinându-ne legaţi prin frică, teroare, groază şi ideea morţii.

Reporter: De ce crezi că ni se întâmplă asta? De ce crezi că se întâmplă asta?

Anisia Căpitanu Reisler:  Îmi imaginez mâinile universului, pe care eu îl numesc Dumnezeu, întorcându-ne cu faţa către ceea ce contează cu adevărat. Spre frumos,  familie, spre noi înşine.

Reporter: Ce ai observat în momentul când a început să vină valul de ştiri, valul de îngrijorare? Ce ai observat în jurul tău în ceea ce priveşte relaţiile interumane?

Anisia Căpitanu Reisler: Pot să vă spun că am remarcat o antiteza perfectă. Cumva greul ne-a adus pe toţi în pragul egalităţii. Toate lucrurile care făceau diferenţa până acum câteva săptămâni, şi anume statut social, financiar şi aşa mai departe, au dispărut. Nu că au dispărut. Pur şi simplu au devenit neimportante. Aşa că, cumva, am devenit parte din aceeaşi familie. Suntem de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu acest virus. Dar pe de alta parte, suspiciunea este la toate colţurile. Daca cineva strănută sau tuşeşte toată lumea se uita urat, îl priveşte cu judecată şi se întoarce rapid în bârlogul de siguranţă în care s-a transformat casa..

Reporter: Care este starea ta sufletească? Care sunt sentimentele pe care le trăieşti?

Anisia Căpitanu Reisler: Până acum câteva săptămâni puteam să spun exact cum cred că arată viaţa mea, cum va arăta de fapt viaţa mea. Urma să am BAC-ul, să termin liceul, să am balul de absolvire, să iau la facultate. Ştiam punctual care sunt etapele, ce urma să mi se întâmple. Însă acum ştim că totul este neclar. Nici drumul pe care eu mergeam nu îmi era în totalitate cunoscut. Imaginează-ţi că acum cineva a stins şi lumina care îmi deschidea cumva fiecare pas pe care îl făceam. Dar cu toate astea să ştii că nu mi-e frică pentru că sunt conştiente de nişte lucruri. Sunt conştientă de faptul că Dumnezeu e sus şi că are grija de mine şi de noi. Sunt conştientă de faptul că nimic pe lumea asta nu este întâmplător şi nu vom conştientiza cu adevărat motivul în momentele astea de agonie, ci atunci când ne vom linişti. Şi sunt conştientă de faptul că lumina ce ne deschide drumul este de fapt în interiorul nostru. Nu este nevoie de un factor exterior care să ne lumineze drumul. Noi singuri putem face acest lucru şi noi singuri putem fi propria noastră linişte.

Reporter: Ai în familie persoane care se află în categoria de risc? Ce simţi faţă de ele în aceste momente?

Anisia Căpitanu Reisler: Am două persoane care sunt foarte importante pentru mine şi se afla în categoria de risc. Este vorba de străbunicul meu de 94 de ani pe care îl respect enorm de mult şi am o conexiune specială cu el. Îmi este frică pentru viaţa lui. Ştiu că este un om puternic, ştiu că este un om conştient care realizează pericolele şi încearcă pe cât posibil să se protejeze şi să iasă cu bine din aceasta situaţie. Dar mai presus de toate este bunica mea care pentru mine înseamnă absolut tot. Este sufletul meu. Este un model adevărat pentru mine. Şi sunt convinsă că în felul ei de a fi şi prin inteligenţa pe care o are o să reuşească să se păzească şi să aibă grija de ea. Pentru că acum cumva suntem pe cont propriu. Nu putem să o ajutăm atât de mult cum o făceam înainte. Dar sunt convinsă că vă fi foarte bine.

Reporter: O iubeşti?

Anisia Căpitanu Reisler: Enorm de mult. Enorm de mult. Este cea mai bună prietenă a mea. De multe ori prefer să ies cu ea la o cafea sau să ne plimbam prin parc decât, habar n-am, să fac alte activităţi de adolescent. Adică mă regăsesc foarte mult în discuţiile mature pe care le avem, în ceea ce mă învaţă, în ceea ce îmi spune.

Reporter: Te pregăteai pentru medicină.

Anisia Căpitanu Reisler: Da.

Reporter: Te pregăteşti în continuare?

Anisia Căpitanu Reisler: Bineînţeles. N-am să renunţ niciodată în a mă pregăti pentru medicina. Este cel mai mare vis al meu şi vă rămâne aşa indiferent de ce s-ar putea întâmplă în lumea asta. Îi spuneam mamei când mai vorbeam despre emoţiile pe care le am legate de admitere că indiferent dacă lumea s-ar dărâma în jurul meu în acea zi în care vă urma să am examenul îmi găsesc să găsesc puterea interioară încât să nu mă mai las afectată de absolut nimic şi să îmi pot vedea visul cu ochii. Să muncesc în continuare cu toată iubirea şi cu tot sufletul pentru a-l putea realiza.

Reporter: De ce vrei să te faci medic?

Anisia Căpitanu Reisler: Visez să mă fac medic pentru a ajuta oamenii. Îmi doresc de la viaţă asta să fac oamenii să zâmbească. Să fie o speranţă, căldură si profesionalism  în faţa responsabilităţii de a salva viaţa unui om. Îmi doresc să ştiu că las în urma mea poveşti de viaţă în care măcar 1% am contribuit la armonie, şi la iubire, şi la fericire şi la tot ce e frumos în viaţă.

Reporter: Ce gânduri ai faţă de personalul medical care este acum în prima linie?

Anisia Căpitanu Reisler: Din punctul meu de vedere, luând bineînţeles în considerare contextul actual, medicii sunt oameni aleşi, sunt oameni care dincolo de binele propriu reuşesc să îşi sacrifice dorinţele, nevoile pentru a salva alte vieţi. Sunt ca super eroii din poveştile cu copii care sunt neobosiţi, mereu pe punctul de a lupta pentru mine, pentru tine şi pentru noi toţi. Sunt un model, sunt nişte oameni pe care îi respect din toate punctele de vedere.

Reporter: Crezi că în acest moment autorităţile, pentru că ai 18 ani, ai drept de vot, autorităţile fac ceea ce trebuie? Ce părere ai?

Anisia Căpitanu Reisler: Sinceră să fiu, din toate discursurile pe care le-am ascultat m-a amuzat faptul că noi, că şi populaţie, am primit până acum doar nişte recomandări. Cred că aceste măsuri pe care autorităţile le-au adoptat în aceste momente nu vor face altceva decât poate să îmbunătăţească foarte puţin starea care este deja în România. Nicidecum de a duce la stoparea răspândirii epidemiei.

Reporter: La ce te aştepţi? Cum crezi că vor decurge următoarele săptămâni?

Anisia Căpitanu Reisler: Următoarele săptămâni sincer mă aştept să fie mai rău, să fie din ce în ce mai multe cazuri mai multe decese să alunecăm din ce în ce mai mult din cauza noastră până la urmă. Am rămas profund dezamăgită să văd cum zi de zi străzile sunt pline de oameni care ar trebui să aibă totuşi o îndrumare dacă nu o conştiinţa. Cred că sunt mofturi. Nu pot să stau numai în casă. Dar de ce nu poţi să stai numai în casă? Dacă trebuie să stai numai încasa , stai numai în casă. Putem salva omenirea stand acasă alţii au salvat omenirea în război pe câmpul de lupta noi trebuie doar să stăm acasă. Din punct de vedere economic unde vom fi după această epidemie? Mai jos decât eram deja. Citeam zilele trecute cum Austria o ţară dezvoltată încerca pe cât posibil să nu ajungă la prăbuşirea economiei au făcut în aşa fel încât activitatea să poată continuă de acasă din locuri cât de cât sigure dar orice că economia lor să nu se prăbuşească. Sunt convinsă că toţi vor lupta pentru a salva ţară. Numai că noi luptăm şi înainte dar mi-se pare că nu reuşeam pentru că mi-se pare că problema este foarte adâncă.

Reporter: Îţi este teamă de acest moment?

Anisia Căpitanu Reisler: Îmi este teamă de acest moment în primul rând pentru părinţii mei, pentru munca lor, pentru că sunt nişte oameni muncitori şi mi-se pare nedrept că trebuie să suporte aceste consecinţe, şi da pentru ei îmi este frică, implicit şi pentru mine că dacă lor le este bine şi mie îmi este bine nu? În ceea ce mă priveşte pe mine, îmi doresc din tot sufletul să pot emigra să am o viaţă nu dintre cele mai luxoase dar decentă pentru că aici nu am şanse.

Reporter: Care este foaia ta de parcurs pentru viitor?

Anisia Căpitanu Reisler: Mi-am propus ca în aceste luni de izolare, mi-am propus să nu treacă o zi fără de care să nu fac ceva productiv, am parte de linişte de odihnă de multe lucruri pe care nu le puteam face.  Sunt acasă de 2 săptămâni şi în fiecare zi încerc să fac ceva pentru mine am descoperit din nou pasiunea de a stă ore în şir cu o carte de anatomie în faţă, o reacţie la chimie fără să fiu pe graba că îmi încep meditaţiile, să fiu pe fugă, plăcerea de a savura o ceaşcă de cafea dimineaţă în balcon. Pentru că mi-am dat seama că cel mai greu este să trăiesc simplu. Mi-am propus că atunci când ies din casă să fiu mai bună decât cea care a intrat.

Reporter: Cum se desfăşoară ziua ?

Anisia Căpitanu Reisler:  Îmi place, m-am obişnuit de când am început clasa a 12-a să mă trezesc foarte devreme, în continuare mi-am păstrat programul iau micul dejun şi la treaba învăţ lucrez în funcţie de zilele în care am meditaţii ştiu ce am de făcut, de repeta, trebuie să fiu pregătită trebuie să fiu cea mai bună şi asta fac lucrez în continuare cu drag şi spor. Despre aranjat, nu se pot spală vasele nearanjata, păi dacă urmează să stau trei luni în casă stau nearanjata? În cealaltă parte a zilei vreau să îmi păstrez atât condiţia intelectuală şi cea fizică. Fac sport acasă în fiecare zi. Mă prinde groază când mă gândesc la ideea de a pierde timpul. Fiecare zi trebuie exploatată la maxim.

Reporter: Cum faci meditaţii?

Anisia Căpitanu Reisler: Meditaţiile le fac on-line atât profesorii particulari cât şi cei de la scoală s-au mobilizat surprinzător, mi-a fost drag de toţi când am văzut cât de mult şi-au dorit să îşi continue cursurile cu noi, ne vedem de 2-3 ori pe săptămâna on-line.

Reporter: Toată experienţă pe care o trăieşti acum ce crezi că a schimbat la tine?

Anisia Căpitanu Reisler: Toată experienţa asta nu pot să spun că a schimbat ceva în mine, dar mi-au fost confirmate nişte idei pe care le aveam deja întipărite în minte şi anume despre importanţa oamenilor speciali din viaţa mea, mi-am dat seama cât de norocoasă sunt să am oamenii pe care îi am lângă mine. Am conştientizat acum stând acasă şi fiindu-mi dor de ei că sunt cei mai buni din lume şi că mă susţin şi îmi pare rău pentru fiecare ceartă şi cuvânt urat pe care l-am spus vreo dată, am conştientizat faptul că este esenţial în viată să fii împăcat cu tine. Mă simt bine că mă pot bucura de prezenţa mea. Am conştientizat şi beneficiile pe care o viaţă simplă le poate avea asupra noastră şi anume dacă reuşeşti să te bucuri de un apus de soare sau de mirosul de cafea de dimineaţă, de vocea părinţilor, iubitului, prietenilor eşti un om realizat şi eşti un om mare. Goana asta după mai mult şi mai mult nu ne mai lasă să ne bucurăm de frumuseţea vieţii.

Reporter: Te bucuri acum de frumuseţea vieţii?

Anisia Căpitanu Reisler: Da, acum mă bucur de frumuseţea vieţii, mă bucur de fiecare colţ al casei, mă bucur de fiecare lucru care mă înconjoară.

Reporter: Cum intenţionezi să fii martor al unui eveniment care este istoric pentru toată omenirea?

Anisia Căpitanu Reisler : Mi-aş dori să pot face mai mult, întotdeauna mi-aş fi dorit să fiu mai implicată dar momentan am vorbit cu tine, consider că mi-am făcut datoria prin a vă împărtăşi punctul de vedere al unui om, nici copil, nici adult de 18 ani în ceea ce priveşte acest subiect. Îmi doresc ca pe viitor, prin munca pe care o depun şi locul în care voi ajunge să pot face mai mult şi să fiu un martor implicat, nu un simplu privitor.