Monitorul Apărării | Mobilitatea NATO şi infrastructura României

Dar chiar şi cele mai mobile forţe au nevoie de o infrastructură minimă pentru a putea să se disloce, să se regrupeze şi să intre în luptă. Pregătirea teritoriului naţional pentru apărare, în condiţiile apartenenţei la NATO, presupune şi infrastructura necesară ca naţiune gazdă. Cât de pregătiţi suntem pentru a fi sprijiniţi?

Mobilitatea forţelor

Apartenenţa la o alianţă reprezintă o garanţie importantă pentru securitatea oricărui stat. Atunci când reuşeşti să fii acceptat în cea mai importantă alianţă de securitate, responsabilităţile sunt pe măsura garanţiei. Seriozitate, predictibilitate, consecvenţă, implicare, solidaritate sunt câteva principii pe care trebuie să le menţii, nu doar să le prezinţi la aderare.

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească fiecare stat, ca membru al NATO au tot fost discutate şi analizate, majoritatea fiind prevăzute în Tratat. Există obligaţii pe care fiecare stat şi le-a asumat la intrarea în grup, altele pe care şi le poate asuma în procesul de planificare aliat. În afară de misiunile în derulare, de posturile permanente în structurile alianţei, există şi pachete de forţe, respectiv capabilităţi asumate, cu niveluri de reacţie (stări de readiness) diferite. După evenimentele din 11 septembrie 2001, s-a constatat necesitatea unei forţe de răspuns a NATO, iar în 2002 a fost aprobată formarea NRF (NATO Response Forces), care presupune forţe multinaţionale, întrunite, foarte capabile, care pot să reacţioneze în foarte scurt timp. Acestea pot să acopere un spectru larg de ameninţări, de la managementul crizei, la apărare colectivă. La summit-ul din 2018, de la Bruxelles, s-a stabilit triplarea acestei forţe, renumitul „30-30-30”.

După invadarea Crimeei de către Rusia în martie 2014, s-a decis creşterea capacităţii de răspuns prin realizarea unei forţe cu un foarte înalt nivel de reacţie, capabilă să intervină în 48 de ore. Această forţă este cunoscută ca VJTF (Very High Readiness Joint Task Force) şi se bazează pe nuclee de nivelul unei brigăzi, constituite prin rotaţie de către principalele state membre.

Deoarece eram printre statele cele mai îngrijorate de agresivitatea reconfirmată de Rusia, am susţinut această iniţiativă, dar am identificat o problemă privind integrarea acestei forţe în operaţia de apărare, deja în curs de desfăşurare la momentul sosirii în zona statului NATO agresat. Fostul locţiitor al comandantului forţelor aliate din Europa (DSACEUR), generalul sir Adrian Bradshaw a preluat ideea şi a reuşit să obţină acordul pentru constituirea de NFIU (NATO Forces Integrated Unit) în toate statele expuse, noi membre ale alianţei, respectiv, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Rolul acestora, aşa cum a fost gândit atunci, ar trebui să fie cel de a facilita sosirea şi integrarea în dispozitivul de luptă a VJTF.

(Generalul (r) Ştefan Dănilă este fost şef al Statului Major General al Armatei României)

Citeşte continuarea pe www.monitorulapararii.ro