REPORTAJ: Drumul până la şcoală - 10 kilometri pe câmp şi prin pădure. Copiii sunt decişi să nu renunţe - FOTO

La Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară din comuna ieşeană Ţibana, cu clase I - XII, învaţă 242 de copii, cei mai mulţi fiind elevi în clasele IX-XII, iar 200 dintre ei sunt nevoiţi să facă naveta în fiecare zi pentru a merge la cursuri.

Pentru 150 de elevi situaţia este şi mai dificilă, întrucât, pentru a ajunge la şcoală, trebuie să meargă pe jos, zilnic, cel puţin opt kilometri, dar există cazuri în care distanţa este aproape dublă - un drum dus-întors până la unitatea de învăţământ durând peste trei ore, pe marginea şoselei, prin câmp şi prin pădure.

Copiii pornesc dis-de-dimineaţă spre şcoală şi mai ajung acasă târziu, la amiază. Iarna drumul este şi mai anevoios, uneori zăpada ajungându-le până la genunchi. În astfel de momente, mulţi dintre ei se gândesc să renunţe la cursuri. Unii au făcut-o, alţii însă îşi doresc să înveţe în continuare.

Este o dimineaţă geroasă. La liceul din Ţibana, într-o sală de clasă modernizată, cu bănci din lemn lucioase şi cu o tablă neagră pe care zgârieturile cretei încă nu se disting, patru elevi îşi suflă-n pumni, încălzindu-şi obrajii înroşiţi de vântul aspru. Tocmai au ajuns la şcoală, mergând nouă-zece kilometri pe jos - cam 90 de minute - din Vadu Vejii, cel mai îndepărtat sat al comunei. La sfârşitul orelor, ei vor parcurge acelaşi drum înapoi, tot pe jos, prin frig.

"Până la urmă, părinţii ne înţeleg dacă alegem să renunţăm la şcoală", spune Mirela Onofrei, în vârstă de 16 ani, elevă în clasa a XI-a.

Fata îşi aduce aminte de o iarnă grea, din urmă cu câţiva ani, când ea şi alţi patru copii care învăţau dimineaţa au fost nevoiţi să îşi croiască drum prin zăpada care le ajungea până la genunchi şi acoperea uniform drumul.

"A fost iarna aceea în care a nins atât de tare încât nici căruţele nu mai mergeau spre noi, ca să facă urme prin care să păşim. Am făcut noi până la urmă cărare, unul în spatele altuia", povesteşte fata.

De la Vadu Vejii la Ţibana, copiii trebuie să meargă pe marginea şoselei, să străbată un sat, Runca, să parcurgă o cărare îngustă prin câmp, pentru a mai scurta drumul, apoi prin pădure.

Programul Mirelei începe dimineaţa, înainte de ora 6.00. Se trezeşte, mănâncă, iar la 6.30 îşi ia ghiozdanul pregătit cu o seară înainte şi pleacă pentru a putea ajunge la şcoală până la 8.00, când încep orele.

Fata mai povesteşte că în unele dimineţi de iarnă a ajuns atât de îngheţată, după ce a străbătut cei nouă kilometri de acasă până la şcoală, încât la prânz, când trebuia să se întoarcă, picioarele încă îi erau amorţite.

"Atunci când plouă ne luăm cizme, dar uneori nici alea nu ne ajută fiindcă este noroi până la genunchi, trece de cizme, ne murdărim şi ne udăm toţi", mai spune fata.

Lavinia Livadaru, elevă în clasa a IX-a, se consideră norocoasă pentru că învaţă după-amiază şi nu trebuie să se trezească de dimineaţă, însă se plânge că la întoarcerea acasă, mai ales toamna sau iarna, soarele a apus demult şi întunericul e aşezat deja peste câmpul şi pădurea pe care trebuie să le străbată. Mai vine uneori cu câţiva colegi din sat, dar dacă se întâmplă ca aceştia să chiulească, Lavinia se întoarce singură.

Fata povesteşte că, uneori, ea şi alţi colegi sunt duşi până la asfalt de câte o căruţă care mai pleacă din sat.

"La început era mai greu pentru că nu cunoşteam pe nimeni, nu aveam cu cine să vin, acum mai am prieteni, colegi. Aşa le-a fost şi mai uşor părinţilor ştiind că nu mai vin singură, pentru că la început venea fratele meu cu mine", povesteşte fata. Fratele ei este mai mare şi învaţă acum dimineaţa, cei doi întâlnindu-se de multe ori pe drumul spre casă.

Pentru trei elevi de la liceul din Ţibana situaţia este şi mai grea - ei trebuie să străbată pe jos, până la şcoală, aproximativ zece de kilometri. Nici părinţii şi nici profesorii nu pot explica "de unde îşi trag ambiţia" aceşti copii să vină la şcoală.

Cei trei locuiesc la capătul satului Vadu Vejii, mai departe decât Lavinia sau Mirela, care au casele aproape de lizieră. Printre ei se află şi Andrei Preda, un băiat scund, cu obrajii îmbujoraţi.

Andrei întârzie mai mereu la şcoală, dar spune că profesorii îl înţeleg. Acum, în clasa a X-a, băiatului îi este mai greu decât anul trecut, când avea un grup de copii cu care pleca spre şcoală. Anul trecut, mergea şi cu fratele său, de-o vârstă cu el, dar acesta a renunţat la şcoală.

"Prin câmp nu e nicio casă, nimic, doar câmp cât vezi cu ochii. E foarte mult de mers şi foarte rar ne mai duce câte o căruţă. Ce să zică părinţii când s-a lăsat fratele meu de şcoală? L-au lăsat în pace, dacă el n-a mai vrut... Sunt cel puţin 30 de băieţi în sat care veneau, dar au renunţat la şcoală", spune băiatul.

Rata abandonului la liceul din Ţibana creşte în funcţie de numărul de kilometri pe care copiii trebuie să îi străbată. Reprezentanţii şcolii spun însă că numărul de abandonuri s-a mai redus, că iarna profesorii nu le cer copiilor imposibilul şi le mai motivează din absenţe, existând elevi care ar vrea să vină la cursuri, dar nu mai pot ajunge din cauza condiţiilor meteo.

La rândul lor, părinţii îi împing de la spate pe copii, dar nu îi pot obliga să meargă la şcoală.

Cristina Nicolae Creţu are o fată în clasa a X-a pe care o trimite la şcoală în fiecare zi. Fiica ei trebuie să meargă pe jos opt kilometri, din Palanca până la liceul din Ţibana.

Femeia spune că este îngrijorată din cauza distanţei, dar şi din cauză că fata se întoarce pe întuneric, pe jos, acasă.

"Aşa e tot timpul la noi. Cum plouă, cum începe jalea. Când noroiul e foarte mare, adică de fiecare dată când plouă un pic mai tare, copiii iau cizmele de cauciuc până la intrarea în Ţibana şi le lasă acolo la cineva în sat, apoi îşi iau pantofi de schimb şi adidaşi. Anul trecut a fost zăpadă până mai sus de genunchi, dar tot se ducea. Am un băiat care a terminat doar zece clase şi unul care e în clasa a V-a. Pe ei îi mai trimit cu căruţa până aproape de pădure şi mai merg şi câteva fete din sat, ca să aibă grijă unul de altul. Aţi văzut ce grozăvii sunt prin alte părţi unde pe fete le urmăresc băieţii. E cumplit noaptea prin pădure", spune femeia.

Lidia Ivan, din Vadu Vejii, care are doi băieţi în clasa a IX-a, spune că sunt ierni în care trebuie să le cumpere şi câte patru-cinci perechi de ghete băieţilor, din bursa pe care aceştia o primesc de la şcoală.

"Trec prin ele de parcă ar fi din carton. Ne temem uneori şi când e vreme bună când pleacă de acasă, că dacă ziua se strică s-ar putea să nu se întoarcă. Avem doi băieţi, e greu, drumul este lung, dar nu vrem să renunţăm la şcoală. Nici noi, nici ei. Sunt ani în care trebuie să le cumpărăm la amândoi patru-cinci perechi de ghete. La cât merg pe jos le rup pe toate", explică Lidia Ivan.

Femeia spune însă, hotărâtă, că nu va renunţa să îşi trimită copiii la şcoală, atât timp cât vor vrea şi ei să meargă, aceasta fiind singura lor şansă de a ieşi din sat şi de a-şi face un viitor: "Ne-am luptat să nu se ajungă la aşa ceva. Nu se ştie niciodată în viaţă, poate, avâd carte, ai şi o şansă. Nu vrem să dăm în spate, sperăm mereu la mai bine şi nu vrem să fim din nou analfabeţi".

Şi părinţii din Domniţa, un sat lung care se întinde de-a lungul şoselei, spun că îşi fac griji pentru copii, pentru că pot fi loviţi de maşini.

"E un sac sărac în general. E lung, deci pot să meargă copiii fie patru fie opt kilometri, dar trebuie să vină pe marginea drumului, nu sunt trotuare, nu sunt cărări, vin pe asfalt. Mă mir că nu s-a întâmplat nicio grozăvie până acum, pentru că maşini nu se poate spune că nu circulă şi drumul e, pe porţiuni, îngust", a explicat Petrică Dieaconu, fost director al şcolii, actual lider de sindicat.

Cel mai puţin până la Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară din Ţibana merg copiii din satele mai aproapiate - Poiana Mânăstirii şi Poiana de Jos. Până la şcoală fac cel mult trei kilometri. Cei mai mulţi dintre copiii din cele două sate sunt elevi în clasele I-IV.

Conform datelor şcolii, patru copii din clasa a IV-a vin pe jos trei kilometri din cele două sate mai apropiate, iar 12 elevi din clasa I sunt aduşi de părinţi.

La Ţibana vin elevi de la Palanca, de la opt kilometri depărtare, Alexeni, cinci kilometri, Runcu, şase kilometri, Gârbeşti, patru kilometri şi Vadu Vejii, între opt şi zece kilometri.

Directorul liceului, Roxana Popa, spune că în comună nu există niciun microbuz pentru transportul elevilor, în pofida cererilor repetate pe care conducerea unităţii de învăţământ le-a trimis Inspectoratului Şcolar Judeţean şi, împreună cu această instituţie, către Ministerul Educaţiei.

Reprezentanţii liceului afirmă că ar fi suficientă şi o maşină, pentru că satele, împrăştiate pe culmea unui deal, sunt apropiate între ele, distanţa către comuna Ţibana fiind mai mare.

"Ne-ar fi suficient şi unul singur, chiar dacă avem copii mulţi, ajustăm programul. Însă, în 2012, ultima dată când existau câteva microbuze care puteau ajunge şi la noi, au primit cei de la Miroslava şi de la Dagâţa. Noi am făcut tot ce era necesar. Momentan suntem cotaţi de Inspectoratul Şcolar Judeţean ca fiind prima şcoală care va primi în momentul în care ele vor fi disponibile. Aşteptăm, cu sprijinul ISJ, dar nu depinde doar de ei. Din ianuarie am început să trimitem din nou adrese la minister, pentru că, dacă nu le trimiţi, ajung să creadă că ţi-ai rezolvat problema. Şi noi suntem departe de a o rezolva", a explicat Roxana Popa, directorul liceului.

Potrivit reprezentanţilor Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, pentru şcolile din judeţ sunt necesare, în total, 57 de microbuze şi este imposibil ca toate solicitările să fie onorate, mai ales că unele maşini care sunt deja împărţite au diverse probleme şi trebuie înlocuite.

"Evident că este nerealist să ne imaginăm că toate solicitările vor fi onorate. Oricum, într-o comună mare, un singur microbuz cu 16 locuri este insuficient pentru navetă. Iar într-un judeţ care are 140.000 de elevi şi preşcolari trebuie să existe atenţie suplimentară pentru această problemă", afirmă Carmen Gavrilă, inspector şcolar general.