REPORTAJ: La prima misiune în Irak, în 2007, Marius Iovi şi-a pierdut vederea. Acum lucrează la radio

Sergentul major Marius Iovi de la la Brigada 18 Infanterie "Banat" din Timişoara îşi ţine cu demnitate, în mâinile arse, bastonul de nevăzător şi vorbeşte cu mândrie despre Armata Română. În vârstă de 32 de ani, nu s-a gândit nicio clipă să renunţe la visul său de a deveni militar, nici măcar după ce, în urma unui accident în misiune, a rămas fără vedere.

S-a angajat în Armată pentru a ajunge în teatrele de operaţiuni

El a terminat stagiul militar în anul 2000 şi abia în anul 2004, anul aderării României la NATO, s-a angajat în Armată, dorindu-şi să participe la o misiune în teatrele de operaţiuni.

"Am avut parte doar de o singură misiune, în vara anului 2007, în teatrul de operaţii din Irak. Eu am terminat Armata în anul 2000, iar atunci am dorit să rămân militar angajat în acea unitate. Nu s-a putut la momentul respectiv deoarece nu erau locuri alocate unităţii. Am făcut parte din societatea civilă până în anul 2004. Atunci am aflat că se fac angajări în sistemul militar. Nu am stat pe gânduri, mi-am depus dosarul şi am fost acceptat. După un an, am fost hotărât să plec în misiune. În vara anului 2005 am aplicat pentru misiunea din Afganistan cu militarii Batalionului din Craiova, «Scorpionii Roşii». La vremea respectivă, nu aveam un an de când eram angajat şi din acest motiv nu am putut fi acceptat", povesteşte Marius Iovi.

Chiar dacă nu a fost selectat pentru misiunea în Afganistan, sergentul major de acum a fost, totuşi, trimis la un stagiu de pregătire alături de militarii americani, la Babadag. De la aceştia, spune că a avut "numai de învăţat".

"În acea vară am avut parte de o experienţă care m-a făcut să văd altfel lucrurile. A fost un schimb de experienţă, un exerciţiu la Babadag, cu militarii americani, timp de două săptămâni. În această perioadă efectiv am făcut schimb de experienţă. După acest moment m-am simţit pregătit să plec în misiune", îşi aminteşte Iovi.

La prima misiune în Irak şi-a pierdut vederea şi are arsuri pe ambele braţe

Anul 2007 a fost cel în care Marius Iovi a aflat că visul său se va îndeplini şi că va pleca în misiune, spre nemulţumirea familiei şi a prietenilor. Nu a ţinut însă cont de părerea nimănui şi a pornit la drum.

"În anul 2007, aveam 26 de ani. Atunci a venit ordinul de plecare în Irak a Batalionului 32 Infanterie «Mircea» din Timişoara, unde eram încadrat. Nu am mai stat pe gânduri şi mi-am zis că vreau să plec. Bineînţeles că familia şi prietenii nu prea au fost de acord, dar până la urmă au înţeles că aceasta este dorinţa mea, de a pleca. În Irak am fost în misiune pentru o lună şi două săptămâni, din păcate", rememorează el.

Acolo, în Irak, în cadrul unei banale patrulări, a avut loc o explozie, iar Iovi a fost grav rănit. Abia după un an şi trei luni a aflat de la colegii săi ce s-a întâmplat atunci.

"Era 21 septembrie 2007. O misiune obişnuită de patrulare, aceeaşi misiune pe care o făceam zi de zi. Atât ştiu, că ne aflam pe un itinerariu stabilit înainte, iar la un moment dat s-a produs o explozie. Eu din ziua respectivă nu îmi amintesc nimic, doar ce mi-au povestit colegii, după un an şi trei luni, când am revenit acasă. După producerea accidentului am fost evacuaţi din zona respectivă, într-un spital militar din Irak. Eram şase militari în autovehicul. Unul a decedat, ceilalţi am fost răniţi, patru dintre noi mai grav", spune el.

Iovi a stat şapte luni în comă, într-un spital din Germania.

"Din Irak am fost transportaţi la un spital militar american din Germania. M-am trezit acolo după şase-şapte luni de comă. Acolo am aflat că nu o să mai pot vedea tot restul vieţii. În urma accidentului am suferit mai multe răni - cea mai importantă a fost o schijă din suflul exploziei care mi-a perforat ochiul drept şi mi-a intrat în cutia craniană. Mi-a tăiat şi nervul optic de la ochiul stâng. Am arsuri pe ambele braţe şi multe intervenţii chirurgicale", povesteşte Marius Iovi.

A urmat recuperarea în Germania, apoi în SUA, unde a învăţat, practic, să îşi ia viaţa de la început. Cu toate acestea, gândul său era acasă şi la modul în care se va întoarce să lucreze în Armata României.

"După şapte luni, după ce mi-am revenit a fost o perioadă foarte grea, în spitalul din Germania, în care am luat-o de la zero. Ajunsesem la 43 de kilograme, de la 93 câte aveam când am plecat în misiune. M-au ajutat şi m-au învăţat să merg, să mănânc. Apoi am fost trimis în SUA, unde am fost integrat într-un program pentru reabilitarea persoanelor cu deficienţe de vedere. Acolo am învăţat, timp de trei luni, să o iau de la început. M-am întors acasă după un an şi trei luni de la accident, în 2009. Aşteptam cu nerăbdare să ajung acasă, să ajung la colegi, la familie şi la prieteni. Dar cel mai important moment pentru mine a fost când m-am întors la unitate", spune Iovi.

Reîntors în ţară, sergentul major a cerut o audienţă la ministrul Apărării de la acea vreme, rugându-l să îl reprimească în Armată. Soluţia găsită a fost angajarea la redacţia radio a Armatei Române.

"Chiar înainte de întoarcerea acasă, am primit un telefon de la cei din spitalul din Germania, care mă anunţau că voi putea rămâne în sistemul militar doar dacă voi dori. Din acel moment mi-am dorit foarte mult să mă întorc acasă. Ajuns în România, am cerut o audienţă la ministrul Apărării pentru că nu am ştiut exact ce se va întâmpla cu mine. Am fost primit, iar ministrul de la vremea respectivă mi-a promis că voi rămâne în sistemul militar. Cineva a venit cu o propunere de a fi reporter la redacţia radio a Armatei. Acest lucru s-a concretizat după aproximativ trei luni, când am fost încadrat la Timişoara, la redacţia radio a Armatei", explică Iovi.

Sergentul major nu s-a gândit nicio secundă să rămână în SUA, după ce s-a recuperat, şi spune că, deşi a învăţat foarte multe lucruri de la partenerii americani, el este cu sufletul alături de cei de acasă şi că este convins că poate face mult mai multe lucruri bune în ţară.

"Mi-a plăcut provocarea şi acesta a fost şi motivul pentru care am vrut să rămân în cadrul Armatei. (...) Sunt foarte mândru că facem parte din această alianţă, din NATO. Am avut contact cu partenerii americani care sunt aliaţi şi de la ei am învăţat foarte multe lucruri. Am avut schimburi de experienţă. Este un lucru bun, având în vedere faptul că fac parte dintr-o unitate militară şi, ca militar, aceste lucruri sunt productive, din punctul meu de vedere. Avem posibilităţi de a cunoaşte anumiţi militari, tactici de luptă, lucruri ce ţin strict de partea profesională. Avem multe de învăţat unii de la alţii şi acesta este un lucru benefic", adaugă Marius Iovi.