REPORTAJ: Locul în care bucuriile costă opt lei, iar oamenii fără posibilităţi le primesc gratis. Se află chiar în centrul Capitalei - FOTO

Fitoceainăria Santhe, deschisă de câteva luni de Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (DGASMB), a apărut din dorinţa de a asigura locuri de muncă pentru persoane cărora nu li se mai dădeau şanse prea mari pe piaţa muncii. Şi-a atins rapid acest scop, pentru că oricine intră acolo este servit cu amabilitate, exact cum prevăd manualele, de cele două doamne trecute de 45 de ani pe care toţi angajatorii evitau să le angajeze, de femeia care îşi creşte singură cei doi copii mici şi care nu poate lucra decât în prima parte a zilei, de tânărul care şi-a petrecut copilăria într-un centru sau de un altul care are mici dizabilităţi.

Dincolo de faptul că ceainăria poate concura fără probleme cu orice local de profil din Bucureşti, toate produsele achiziţionate au acelaşi preţ, respectiv opt lei, indiferent că vrei să bei un ceai, o cafea sau o limonadă, sau dacă vrei să încerci torturile şi prăjiturile făcute de alte persoane defavorizate, în cadrul unei alte afaceri de economie socială, firma de catering şi de cofetărie 292 Catering, denumită astfel după Legea 292 a asistenţei sociale.

De o săptămână, Fitoceanăria Santhe a preluat conceptul "cafea în aştepare". Ideea i-a venit directorului DGASMB, Cosmina Simiean-Nicolescu, după ce angajaţii din ceainărie s-au confruntat de mai multe ori cu persoane vârstnice sau oameni ai străzii care deschideau uşa şi se opreau în prag, pentru că nu aveau bani să achiziţioneze ceva.

"Programul «Cafea în aşteptare» este un program care a început în România de câţiva ani. El, iniţial, a plecat din Italia, din Napoli, unde a fost inventat un sistem prin care atunci când îţi comanzi într-un local public o cafea, o limonadă, un suc sau o apă, poţi să plăteşti încă un produs de acelaşi fel, menţionând că produsul tău va rămâne în aşteptare. Acest lucru înseamnă că orice persoană care intră în localul respectiv poate să beneficieze gratuit de acel produs pe care tu l-ai plătit. Cel mai probabil, nu vei cunoaşte niciodată persoana care consumă cafeaua pe care tu ai plătit-o, însă este un gest drăguţ pe care îl poţi face pentru seamănul tău. Nu este vorba aici despre faptul că acea cafea poate fi băută de, să zicem, persoane defavorizate. Oricăruia dintre noi ni se poate întâmpla în anumite momente ale existenţei noastre să rămânem fără bani de o cafea. Ea nu este un produs de strictă necesitate, dar totuşi ne face plăcere să o bem şi atunci putem încerca în multe localuri din Bucureşti, inclusiv în ceainăria Santhe, să întrebăm dacă există o cafea în aşteptare, care să fi fost plătită de altcineva şi care îşi aşteaptă băutorul. Noi încercăm să afişăm şi să facem public în fiecare zi numărul de cafele pe care le avem în aşteptare. Cafeaua este termenul generic, fie că este vorba de o limonadă, de o prăjiturică sau de un alt produs de tip cafenea", a explicat directorul DGASMB, încurajând oamenii să intre şi să ceară dacă sunt în imposibilitatea de a-şi achiziţiona singuri.

Ea a precizat că în prima săptămână, cei care s-au bucurat de cafelele în aşteptare, plătite de clienţi, au fost foşti oameni ai străzii din centrele municipalităţii sau persoane care treceau prin zonă şi au intrat să întrebe ce este cafeaua în aşteptare.

Vineri la prânz, atmosfera din ceainărie era întreţinută cu râsete zgomotoase de vreo cinci pensionari. Locuiesc cu toţii în Centrul Social de Urgenţă pentru Persoanele fără Adăpost şi au venit să petreacă ceva timp în afara centrului, neştiind că pot profita şi de câte o "cafea în aşteptare".

Cel mai guraliv dintre ei, Alexandru Bâla, are 68 de ani şi o generozitate de neegalat în a face complimente.

"E un mare gălăgios, afemeiat şi îi place «apa albă»", îl descrie, în glumă, unul dintre colegii cu care îşi servea cafeaua.

Pe acelaşi ton vesel şi zgomotos, Alexandru Bâla începe să povestească că de trei ani locuieşte în adăpostul din strada Pallady, chiar dacă are doi copii, de 46 şi de 49 de ani.

"Am doi copii, care mă iubesc atât de mult că stau la Pallady", spune, cu aceeaşi vervă, bărbatul.

A lucrat ca taximetrist timp de 32 de ani, dar şi ca sudor şi a rămas pe drumuri după ce cea de-a doua soţie a sa a murit într-un accident, iar cei doi copii ai săi, pe care îi are din prima căsătorie, au refuzat să mai audă de el.

"Când am avut, le-am dat foarte mulţi bani, iar acum nu mă caută. Am încercat să dau şi interviuri pe la televiziuni în ideea că mă văd copiii mei şi măcar îmi vor da un telefon să mă întrebe ce fac. Dar să vă spună ei (colegii de la adăpost - n.r.) de câte ori îi sun şi nu îmi răspund niciodată. Mă doare, dar ce să fac? Am un nepot de 18 ani şi o neopoată de 15 ani, dar, din cauza copiilor mei, nici măcar nu pot să îi văd. Eu, dacă mor mâine, nu îmi pare rău. Consider că viaţa e scurtă, dar e plăcută", trage el concluzia.

Cu o forţă a cărei sursă e imposibil de ghicit, omul se îmbărbătează spunându-şi că, în ciuda absenţei familiei, totuşi nu e singur.

"Nu pot spune că am rămas al nimănui, că sunt al doamnei directoare (Cosmina Simiean-Nicolescu - n.r.) şi al celor de la centru. Dacă nu erau ei, dormeam şi acum pe o bancă", spune bărbatul.

Istoria sa aproape că se repetă şi în cazul colegului său, Ion Badescu.

Şi el are doi copii, un băiat şi o fată, din două căsnicii, dar din cauza unor divergenţe nu a mai vorbit cu nici unul dintre ei de 12 ani. Este de un an în afăpostul din Pallady, iar ceilalţi 11 ani care s-au scurs de la întreruperea legăturilor cu copiii săi şi i-a petrecut în "subsoluri, scări de bloc sau pe bănci din parcuri".

"Ultima dată am stat lângă Cimitirul Militar. Eram foarte mulţi în nişte catacombe. Strângeam PET-uri şi doze ca să supravieţuiesc. Hainele noastre erau curate, dar miroseau a fum şi, de fiecare dată când urcam într-un autobuz, oamenii întorceau capetele şi se uitau după noi. Anul trecut am luat hotărârea să pun capăt vieţii pe stradă pentru că nu mai puteam. I-am căutat pe cei de la Pallady, dar credeam că nu o să rezist, pentru că eram mai libertin", povesteşte el.

Ion Bădescu a lucrat ca sudor pe şantier, apoi ca agent de pază, iar de şapte ani este pensionat pe caz de boală.

Drenscko Victorio-Lucius, al treilea beneficiar al "cafelei în aşteptare", are şi el o grămadă de poveşti în spate. Primul lucru pe care ţi-l spune este că are trei naţionalităţi: "român, sârb şi un pic grec". Spune că s-a născut în anul 1950 pe fosta insulă Ada Kaleh, între Turnu Severin şi Iugoslavia şi, dacă ai chef să-l asculţi, îţi povesteşte chiar şi despre bunicul ucis de ruşi sau despre perioada în care a lucrat cu Miron Cozma.

A lucrat în diverse locuri de-a lungul timpului şi a făcut chiar şi Şcoala de pompieri profesionişti angajaţi civil, după absolvirea căreia a lucrat ca salvator la metrou.

A rămas pe drumuri după ce i-a murit soţia şi se judecă cu statul pentru două proprietăţi pe care le deţine. La fel ca ceilalţi, are copii. Trei la număr: o fată care locuieşte în Japonia, un băiat în Spania şi un altul în Portugalia.

Nu vrea să le ceară ajutorul pentru că, spune el, vrea să lupte de unul singur.

"Lupt de unul singur, că dacă lupt singur sunt mereu pe primul loc", explică bărbatul râzând.

Ştie toate locurile din Bucureşti în care se adăpostesc oamenii străzii şi povesteşte despre acest fenomen ca despre ceva fascinant. Nevoile l-au învăţat să se descurce chiar şi în cele mai dificile situaţii şi spune mândru că a avut abilităţile necesare pentru a convinge oamenii că merită o şansă.

"Am o pensie de 585 de lei. Nu poţi să trăieşti cu banii ăştia. Mai muncesc pe la biserici, ajut la pregătit masa pentru pomeniri. Nu bag mâna în buzunar. Mai bine sărac şi curat. Şi acum vreau să muncesc şi de luna viitoare sper să fac cursuri de mediator. Aş vrea să fiu mediator într-un cămin de bătrâni", explică omul, spunând că ştie exact ce trebuie să facă: "Trebuie să vorbeşti cu oamenii, să fii calm şi să le asculţi necazurile, pentru că şi ei au nevoie de un umăr pe care să se plângă. Şi eu am trecut prin lucrurile astea. Trebuie să fii maleabil, iar eu sunt maleabil. Iar cu el (cu Alexandru Bâla - n.r.) sunt maleabil până la Dumnezeu", concluzionează el, stârnind răsul tuturor.

Pe lângă "cafeaua în aşteptare", ei au fost invitaţi să încerce şi "prăjiturica socială", un produs nou pe piaţa românească, importat din Marea Britanie, dezvoltat în România de persoanele defavorizate care lucrează la 292 Catering şi comercializat în cadrul ceainăriei din această săptămână. Practic, reţeta "prăjiturii sociale" a fost dezvoltată de ei, au testat-o şi au pus-o în vânzare. Este un biscuite în trei variante, simplu, cu cacao sau cu migdale şi seminţe, ambalat individual, costă un leu şi toţi banii obţinuţi din vânzarea acestui produs se întorc în afacerea de economie socială pentru a crea şi mai multe locuri de muncă destinate persoanelor defavorizate.

Cei trei bărbaţi din ceainărie nu vor şti niciodată cine sunt oamenii care au plătit pentru ei "cafeaua în aşteptare", dar au savurat din plin ora petrecută în locul cochet din centrul Bucureştiului, depănând amintiri din viaţa lor petrecută pe străzi, sau în familii, ori dezbătând subiecte politice, la fel cum nici cei care au plătit nu vor şti că gestul lor a transformat atât de frumos dimineaţa banală a unor bărbaţi adăpostiţi într-un centru pentru persoane fără locuinţă.

"Cafeaua în aşteptare" este, în final, un transfer de bucurie de la cei care vor să facă un gest frumos către cei pentru care ieşitul la o cafea a devenit un lucru greu de obţinut, fie că sunt oameni ai străzii, bătrâni, oameni fără ocupaţie sau tineri care nu şi-ar permite altfel să îşi invite prietenele la o cafea.