REPORTAJ - Mărturia unei ieşence care a stat în tabere de refugiaţi: În ochii lor se vede disperarea - GALERIE FOTO

Mihaela Condac este specialist în intervenţiile de urgenţă şi lucrează de peste zece ani în gestionarea unor astfel de crize peste tot în lume, motiv pentru care reprezentanţii Caritas au apelat la ea când echipa locală din Grecia a cerut ajutor internaţional.

Deşi a mai fost în India, în 2005, după un tsunami, în Liban, în diferite misiuni de monitorizare, şi în Serbia şi în România în urmă cu câţiva ani, după inundaţii cumplite, Mihaela nu a fost complet pregătită pentru bărcile cu familii separate care se scurgeau încet către ţărmurile Greciei.

Ea povesteşte că, atunci când picioarele ude şi înfrigurate ale refugiaţilor atingeau ţărmul grecesc, de pe buzele crăpate ale oamenilor se auzea un singur cuvânt, repetat ca o rugăciune: "Germany?".

"În Atena, chiar dacă e noapte, e plin de oameni, iar cei mai mulţi sunt refugiaţi. Îi vezi peste tot şi îi recunoşti. Femeile e clar că au capul acoperit, iar bărbaţii... nu ştiu să-ţi spun de ce, dar îi recunoşti. Majoritatea par speriaţi, obosiţi, au un rucsac în spate sau un sac de dormit", povesteşte ea.

GALERIE FOTO

În Grecia, rolul Mihaelei a fost să-i pregătească pe voluntarii Caritas International cum să reacţioneze în astfel de situaţii, de la pregătirea pachetelor de prim-ajutor până la gestionarea fluxului de imigranţi care străbat marea dinspre Turcia în bărci de cauciuc ce par improvizate.

"Pe insule... îi vezi la fel peste tot. Pe străduţe, cum se plimbă şi colindă, în porturi... peste tot. Ei vin cu şalupe din Turcia, câte 50-60 în şalupă, ajung oriunde pe coasta Greciei, mă refer în orice colţ de insulă care e mai aproape de Turcia (Lesbos - cei mai mulţi, dar şi Kos, Chios). În Rhodos nu ajung, dar ajung pe o insulă mică de lângă, unde nu este centru de primire şi nici tabără şi de acolo îi transportă autorităţile în Rhodos", spune femeia.

Mulţi dintre refugiaţi, însă, speriaţi, nu aşteaptă să fie preluaţi de autobuzele de la debarcadere şi să fie duşi în tabere şi merg pe jos kilometri întregi, mânaţi şi de o frică - aceea de a nu fi opriţi, întrebaţi, arestaţi, dar, cel mai rău, de frica de a nu fi trimişi înapoi spre locul de unde încearcă să fugă.

În tabere stau puţin, câteva ore, maximum zile, apoi pleacă spre Atena şi de acolo spre tărâmul promis, care pare să fi devenit Germania.

"Seara, când am plecat din Lesbos cu vaporul spre Chios, dar şi în portul din Lesbos, erau cozi imense de mii de oameni care aşteaptau să se îmbarce pentru Atena. Mulţi şi-au pus corturile pe trotuar şi pe stradă, în port, sau dorm pe trotuare. De la Atena se îmbarcă spre Salonic şi merg spre graniţa cu Macedonia. Grecii îi ajută, dar s-au cam săturat de ei. Spun că îşi vor insulele înapoi. Că vor linişte. Nu am auzit să fie vreun incident, să fure sau să fie violenţi", povesteşte Mihaela.

Ea a rămas impresionată de o imagine văzută la centrul de pe insula Chios, unde există o singură tabără - Mersinidi. Aceasta este mică şi plină de refugiaţi, astfel că autorităţile locale i-au mutat pe nou-veniţi în parcul principal din localiltate.

"Gândeşte-te că în Parcul Copou ar fi plin de corturi, între copaci ar fi aţe întinse şi rufe la uscat, oameni care ar dormi şi pe lângă corturi fiindcă nu mai este loc înăuntru... Primăria a adus cabine de duş ecologice şi toalete. Este şi un cort unde sunt cei de la Medecins sans Frontieres şi nişte voluntari locali care distribuie apă", îşi aminteşte Mihaela.

Ea spune că primul lucru care se vede în ochii refugiaţilor este disperarea, care îi împinge să îşi ia copilul în vârstă de câteva luni şi să se urce într-o barcă de cauciuc cu care să străbată o mare, sute, mii de kilometri, alături de alte zeci de persoane.

Însă femeia şi-a dat seama că, pentru refugiaţi, drumul acesta nu prezintă aceleaşi pericole pe care care le-ar fi înfruntat dacă rămâneau acasă, în Siria, Afganistan sau Pakistan, în calea războiului.

"Într-o singură dimineaţă, au ajuns 16 bărci în care erau îngrămădiţi între 50 şi 60 de oameni. Aproape ajunşi la ţărm, strigă de bucurie. Ştiu că mulţi care au plecat înaintea lor nu au mai ajuns… şi sunt conştienţi că şi lor li se putea întâmpla la fel, dar îngerul păzitor i-a adus în siguranţă la mal. Când coboară, sărută pământul şi mulţumesc lui Dumnezeu că au ajuns. Sunt uzi până la piele. Copiii tremură de frig în braţele neputincioase ale părinţilor… Mai au un drum lung în faţă şi dacă s-ar îmbolnăvi drumul ar deveni şi mai greu", povesteşte Mihaela una dintre primele întâlniri cu imigranţii.

Acolo, pe insula Chios, ea a văzut-o pe Maysa - o femeie din Siria care, ajunsă pe mal, tremura cumplit din cauza frigului. Ea a reuşit să ajungă, alături de soţul său şi cei doi copii, până în Turcia, dar acolo s-au separat la urcarea în bărcile cu care voiau să treacă marea, spre ţărmurile Greciei. Barca în care s-a urcat aceasta s-a spart la câteva minute de la plecarea din doc din cauza greutăţii.

"Credeam că voi muri", i-a mărturisit femeia Mihaelei, în timp ce încă plângea pe ţărmul grecesc. Paza de Coastă a salvat-o înainte ca barca să se scufunde, însă femeia stătea nemişcată pe ţărm, aşteptând ca dintr-una din celelalte bărci să coboare soţul şi copiii ei, despre care nu ştia nimic.

Grecia suferă din punctul de vedere al organizării unei primiri a refugiaţilor. Nu din cauza unui refuz al autorităţilor de a se implica, ci, din contră, eforturile depuse de acestea timp de două luni le-au epuizat toate resursele. Pe Lesbos, spre exemplu, ajung în fiecare zi 2.000 de refugiaţi, în condiţiile în care pe insulă locuiesc aproximativ 85.000 de persoane. Acolo există două tabere de refugiaţi. Kara Tepe este pentru cei care rătăcesc spre Europa dinspre Siria o tabără deschisă, fără pază militară, unde refugiaţii stau doar câteva zile, şi Moria, pentru cei din Afganistan, Irak, Pakistan şi Iran. Aceasta din urmă are pază armată permanentă, iar oamenii stau uneori şi câteva luni până reuşesc să pornească din nou către Vest.

În prima tabără, din Kara Tepe, Mihaela a întâlnit-o pe Elsa, mamă a patru copii, care stătea de mai bine de două zile cu trei dintre aceştia, aşteptându-şi soţul care urma să ajungă cu al patrulea copil.

"Îmi spune că cel mai mult îşi doreşte să se termine războiul în Siria şi să se întoarcă acasă. Îşi doreşte să-şi crească copiii în ţara lor, însă acum mai important este să-i ştie în siguranţă", povesteşte Mihaela.

Ea s-a întors weekendul trecut în România, cu speranţa că se va găsi o soluţie pentru valul de refugiaţi, pentru binele celor care fug de război, dar şi pentru binele celor care încearcă să-i ajute.