REPORTAJ: Piaţa-dormitor din Bucureşti, locul unde viaţa este chiar...piaţa - FOTO

Fenomenul "pieţelor dormitor" a intrat în cotidian, locuitorii Capitalei obişnuindu-se deja cu ţăranii şi comercianţii care dorm în aer liber şi pe care dimineaţa îi găseşte cu tarabele deschise. Viaţa ţăranilor din pieţe nu este deloc uşoară, ei acceptând traiul în condiţii improprii pentru a câştiga cinstit câţiva bănuţi pentru produsele lor, la care au muncit şi pe care le-au cărat cu greu ca să ajungă pe mesele bucureştenilor.

La o tarabă cu ardei gras şi castraveţi din piaţa Râmnicu Sărat, o femeie în vârstă acoperă legumele cu folie de plastic şi se pregăteşte de culcare, în jurul orei 22.00. Aproape toate tarabele din piaţă au marfa acoperită cu folii de plastic, feţe de masă ori pături şi mai sunt puţini oameni, dar niciun client.

Maria Nedelcu vine din Colibaşi, judeţul Giurgiu, de la aproape 30 de kilometri de Bucureşti, să-şi vândă ardeii şi castraveţii pe care îi cultivă acasă, în două solare. "E greu, muncesc de mi-au sărit capacele", spune femeia şi se plânge că lucrurile s-au înrăutăţit în toată ţara. Consideră că situaţia pensionarilor din oraşe este cea mai grea. "Vin cu 50 de bani să ia un ardei. Noi, la ţară, măcar mai avem un ardei, o roşie", spune ea.

E mândră că până la 71 de ani nu s-a îmbolnăvit niciodată. Doar reumatismul o mai supără uneori, "dar aşa are toată lumea", şi asta, oricum, se întâmplă de patru-cinci ani, de când nu a mai ajuns la băi. O doare un picior, dar nu asta este o problemă pentru dormitul în piaţă. Ţânţarii nu o lasă să doarmă. Are o perdea cu care se înveleşte, încovoiată pe un pat improvizat din cutii de carton, lângă taraba cu marfă. Aşa doarme până la 05.00.

La solar nu munceşte singură. Are acasă un băiat căsătorit, care o ajută. Nora mai puţin, că are serviciu. Banii de pe legume îi dă băiatului, ea trăieşte din pensie, nu-i trebuie mai mult, deşi uneori mai apar cheltuieli neprevăzute, ca atunci când s-a căsătorit nepotul. A dat două pensii la nuntă, pe care au făcut-o la un restaurant în Bucureşti, şi nici nu a fost impresionată. Nepoţii au cheltuit mulţi bani pe nişte porţii mici de mâncare, dar măcar nu au rămas cu datorii după nuntă.

În Bucureşti mai are o fată, care stă la două staţii de piaţă, dar preferă să nu doarmă la ea. Până ajunge acolo, cât face un duş, mai stă de vorbă, trece timpul de somn şi la ora 05.00 trebuie să ajungă la tarabă. În plus, este mai răcoare în piaţă noaptea.

La Colibaşi, unii preferă să-şi vândă marfa de acasă, că nu au cu ce s-o aducă în Bucureşti. Pe o dubă de roşii, ardei, castraveţi, vinete primesc nouă milioane de lei vechi. Cea mai bună variantă este tot să-ţi vinzi singur marfa, dar şi asta presupune nişte costuri. O tarabă costă 1.650 de lei pe lună şi 15 lei pe zi, spune femeia. "E grea munca la ţară şi fără rezultate."

De la câteva rânduri de tarabe distanţă vine un puşti curios să vadă despre ce e vorba. Poartă un tricou fără mâneci şi i se văd muşchii de pe braţe. I-a făcut la sală, la Dristor, unde merge când mai scapă din piaţă. Are 17 ani şi stă de o săptămână cu părinţii în piaţă. Puştiul spune că sunt şi pieţari care îşi vând propria marfă, dar preferă să îşi ia gazdă în Bucureşti. O cameră costă şapte-opt milioane de lei vechi pe lună.

Puştiul îşi ajută părinţii să vândă, la două tarabe, prune, struguri, pere şi porumb. Familia sa vine în piaţa Râmnicu Sărat de 10-15 ani, nici nu mai ţine minte exact de când. Părinţii lui vin din Vrancea cu marfa şi au clienţi vechi care cumpără de la ei. "Nu furăm la cântar, dăm şi mai mult când vine câte o bătrânică", spune mama. Legumele şi fructele sunt "din grădină, dar mai luăm şi de la oamenii în vârstă care nu pot să vină cu marfa pe piaţă".

Mama găteşte seara pentru toată familia la un arzător de camping, face curat după masă şi aranjează dormitorul, improvizat din nişte saltele vechi de la o canapea. Oamenii stau de o săptămână în piaţă şi au venit pregătiţi cu lenjerie şi pături. Ţânţarii îi deranjează peste noapte. Au încercat să-i alunge şi cu spray, dar tot vin. Înainte de culcare mai dau foc la cârpe şi ţânţarii pleacă, deranjaţi de fum.

La ieşirea din piaţă sunt înşirate mai multe grămezi cu pepeni, păzite de oamenii care vând în timpul zilei. La capătul şirului de pepeni, o femeie în vârstă vorbeşte cu fiica sa la telefon, lângă un cort montat după gramada de pepeni.

O cheamă Paula Răţoi şi vinde pepeni de la Dăbuleni, judeţul Dolj. Stă din iunie în piaţă, cu o vecină. În 31 iulie şi-a sărbătorit ziua de naştere în piaţă, când a împlinit 74 de ani. Rămâne la Bucureşti până termină toată marfa, undeva aproape de sărbătoarea Sfintei Maria.

Are o fată şi un băiat în Bucureşti, dar nu poate să meargă să doarmă la copii şi să lase pepenii, chiar dacă sunt camere de supraveghere în piaţă. Mănâncă numai hrană uscată. Consideră că cei care gătesc seara o fac doar pentru că au copii. Spune că nu îi place să cumpere mâncare de la supermarket. "Nu mâncăm până nu facem munca noastră, nu mâncăm de la supermarket", spune ea.

Acasa, la pepeni încep să muncească din martie. Din cauza secetei, au pus furtunuri pe pământ şi au irigat prin picurare. Instalaţia a costat 3.000 de lei. De asemenea, au avut nevoie de mai mulţi oameni şi au angajat, au mai plătit transportul pepenilor, iar în piaţă vând cu 1,5 lei kilogramul de pepene. Se plânge că oamenii se uită la pepeni şi spun că în supermarket sunt mai ieftini, dar spune că "pepenii ăia sunt copţi forţat". "Noi îi lăsăm pe teren să se coacă, îi aducem copţi aici. Sunt pepeni crescuţi pe pământul nostru", se mândreşte femeia.

Asemeni lor sunt mulţi care îşi câştigă traiul prin pieţele din Bucureşti. Pentru ei, "piaţa" a devenit casă, masă, familie, dar au toţi respect pentru muncă şi preţuiesc în egală măsură atât produsele pe care le vând, cât şi banii, câteodată insuficienţi, pe care îi primesc pe ele.