REPORTAJ - Un colonel rămas fără un picior în Afganistan a condus în continuare un batalion: Nu am renunţat la Armată pentru că e ceea ce ştiu eu să fac. Viaţa e frumoasă - FOTO

Colonelul Augustin Pegulescu, în vârstă de 47 de ani, este acum locţiitorul şefului de stat major la Brigada 18 Infanterie "Banat", iar până recent a fost comandantul Batalionului 32 Infanterie "Mircea", atunci fiind singurul comandant de batalion român cu un picior amputat.

Prima misiune a colonelului a fost în anul 1997, pe când România nici măcar nu era invitată să adere la NATO. Misiunea se numea "ALBA" şi avea loc în Albania, pentru o perioadă de cinci luni. Plecarea militarilor români s-a făcut prin Portul Constanţa, cu tehnica militară cu tot.

"Începând cu anul 1994 am fost încadrat la Batalionul 26 Infanterie «Scorpionii Roşii» din Craiova. Am participat împreună cu acest batalion, în 1997, în Albania, la misiunea «ALBA». Aceasta a fost prima misiune pentru mine. A fost o misiune sub egida OSCE, Albania era pe atunci cumva zguduită din temelii de nişte jocuri piramidale care au pus în pericol legitimitatea statului. La un moment dat, era o ţară neguvernabilă şi atunci s-a luat decizia de trimitere a acestei misiuni acolo. Am stat acolo cinci luni. Ne-am deplasat cu vaporul de la Constanţa, cu tehnică şi cu aproximativ 500 de oameni. Misiunea a fost prima pentru mine, aşa că era cu caracter de noutate pentru mine. Până la urmă, ca orice misiune desfăşurată într-un teren necunoscut, cu oameni care te pot percepe în fel şi chip, misiunea nu a fost neapărat o bucurie", îşi aminteşte Pegulescu.

Prima misiune din Afganistan, cea mai grea: "Totul a fost împotriva noastră"

După Albania, pentru colonelul Pegulescu a urmat o nouă misiune, în anul 2002, atunci când s-a lansat invitaţia României de aderare la NATO.

"În 2002 eram în Kandahar, exact în perioada în care drumul României către NATO trecea prin Kandahar. Eram împreună cu colegii de la Batalionul 26 Infanterie «Scorpionii Roşii» din Craiova şi era pionieratul misiunilor din Afganistan şi Irak şi amintirile, chiar şi după zece ani, sunt la fel de proaspete. Primul contact cu Afganistanul a fost căldura insuportabilă, praful care ne învăluia din toate părţile. Afară, pe drum, mergeai printr-un praf foarte asemănător cu cimentul. Dacă aveai de pus un stâlp în pământ şi praful acela îl amestecai cu puţină apă, era ciment sută la sută. Acest praf ne acoperea nările, ochii şi urechile. Seara puneam un cort civil în interiorul unui cort militar pe care îl scuturam bine înainte de culcare. Era un praf pe care nu îl întâlneşti toată ziua", povesteşte colonelul.

De altfel, spune el, misiunea din 2002 a fost prima de acest gen pentru Armata Română, marcată de lipsuri.

"Misiunea din 2002, din Afganistan, era prima pentru Armata României. Noi, cei de la Craiova, am deschis drumul. Această misiune m-a marcat, într-adevăr: lipsa multor facilităţi logistice, faptul că ne-am dus acolo şi eram într-o tabără de tranzit, faptul că ne-am dus acolo şi eram cu o ţinută care, la vremea respectivă, nu era adecvată solicitărilor deşertului, lecţiile învăţate de acolo au dus încet-încet la perfecţionarea misiunilor şi crearea condiţiilor cât mai bune. Faptul că ne-am dus cu tehnica noastră care, până la urmă, după mici reglaje a reuşit să facă faţă prafului şi condiţiilor de deşert, eu zic că a fost o experienţă deosebită", afirmă Pegulescu.

El consideră că aceasta a fost şi cea mai dificilă misiune, deoarece Armatei Române îi lipsea logistica, în primul rând.

"Cea mai dificilă misiune din toate la care am participat cred că rămâne prima misiune din Afganistan. A fost dificilă pentru că a fost prima pentru Armata Română. Ne lipsea logistica la vremea respectivă. Am fost dislocaţi într-un teatru de operaţii total nou, despre care nu ştiam mai nimic, cu excepţia câtorva care fuseseră la recunoaşteri. Plecam de la ideea că totul e ostil. Talibanii erau ostili pentru că erau ostili, populaţia nu ştiam cum va reacţiona, iar prima grijă este să îţi fereşti pielea. Clima, temperaturile, solul, totul era împotriva noastră. Mai puţin pregătirea unităţii, care ne-a favorizat la vremea respectivă, în rest totul a fost împotriva noastră. Eram într-o tabără de tranzit în care câteva sute de oameni aveau trei frigidere, nişte lăzi izoterme, din acestea cu care mergem noi la iarbă verde, în care puneam nişte gheaţă şi încercam să răcim nişte apă. Mâncam sub cerul liber şi din când în când mai venea câte o pală de vânt care ne aducea în farfurii câte o lopată de nisip", îşi aminteşte, acum amuzat, Pegulescu.

Nu a renunţat la Armată nici după accidentul în care a rămas fără un picior: "Mie nu îmi plac cuvintele mari... e ceea ce ştiu eu să fac"

După misiunea din Afganistan a urmat o alta, în 2007, în Irak. România era membru NATO, iar nivelul de pregătire şi tehnica erau deja altele.

"Am continuat în 2007, când m-am dus la un alt nivel de data aceasta, cu Batalionul 32 de la Timişoara, am fost locţiitorul comandantului, de data aceasta în Irak, şase luni, aproape şapte. Altă zonă, alte misiuni, alţi oameni", îşi aminteşte colonelul.

În anul 2008 s-a întors în Afganistan, iar aceasta a fost ultima misiune pentru colonelul Augustin Pegulescu.

În această misiune s-a întâmplat nenorocirea: un accident pe care el l-a catalogat ca fiind "simplu" l-a lăsat fără un picior de la genunchi în jos. În acel groaznic accident şi-au pierdut viaţa trei militari.

"Ultima misiune la care am fost era cea din 2008, din nou în Afganistan, în Zabul. De data aceasta făcând parte dintr-un element de comandă, control şi misiune, un Task Force cum se numesc, la două luni şi jumătate de la sosirea în Afganistan am avut accidentul. Accidentul a fost unul simplu. Maşina a călcat pe un dispozitiv exploziv artizanal îngropat în pământ. Făceam parte din echipă, alături de un ofiţer american şi trei militari din detaşamentul de securitate, cel care ne asigura protecţia în timpul misiunii. Am scăpat doar eu şi americanul, ceilalţi trei au murit. Soldatul care era cu mine s-a ales cu dublă amputaţie, l-am găsit după şapte luni şi jumătate la Washington cu ambele picioare tăiate şi cred că a mai avut şi alte probleme, era în cărucior. Eu, după şapte luni de stat în Germania la operaţii şi terapie, am ajuns cu piciorul tăiat", spune colonelul.

Deşi a avut acel accident în care şi-a pierdut piciorul, a ales să facă în continuare parte din Armata Română.

"Nu am renunţat la Armată pentru că... mie nu îmi plac cuvintele mari, pompoanele... e ceea ce ştiu eu să fac, sunt în Armată de la 14 ani. Am ajuns la concluzia că viaţa e frumoasă", spune el.

După aproape şase ani de la accident, Pegulescu mai ţine legătura, sporadic, cu oamenii din spitalul din Germania, cei care l-au operat şi care l-au repus "pe picioare". Despre militarul american care şi-a pierdut ambele picioare în acelaşi accident nu mai ştie nimic acum.

"După aderarea la NATO s-au deschis anumite porţi"

Colonelul Pegulescu îşi aminteşte cu drag de misiunile din teatrele de operaţiuni la care a participat şi spune că viaţa militarilor români s-a schimbat în bine, în ultimii zece ani, de când România este membru NATO.

Pentru el, zece ani de NATO înseamnă zece ani de schimbări în bine pentru Armata Română, zece ani în care militarii s-au putut perfecţiona, în care au învăţat tactici de luptă şi s-au instruit la un alt nivel.

"Din punctul meu de vedere, zece ani de NATO cred că înseamnă zece ani de noutate pentru Armata Română, zece ani de instruire într-un mod cu totul nou. S-au deschis anumite porţi, din multe puncte de vedere. Instruirea militarilor a căpătat noi valenţe, a căpătat o altă direcţie şi clar ne instruim aşa cum se instruiesc cei din statele occidentale. Sunt alte tactici, alte proceduri, lucruri pe care nu le-am ştiut înainte şi, dacă le-am ştiut, le-am ştiut sub o altă formă. Am avut nevoie să ne adaptăm. În momentul de faţă, cred că putem spune cu certitudine că cel puţin la nivelul pregătirii personale a militarilor este ceva nou, Armata Română are o altă faţă", consideră colonelul Pegulescu.