REPORTAJ - Viaţă în tonuri de noroi: Cum trăiesc oamenii de pe străzile uitate ale Bucureştiului - GALERIE FOTO

Prinsă între lacul Plumbuita şi Lacul Tei, strada Paroşeni nu are apă şi canalizare, dar are asfalt. Cu gropi. Sau gropi cu insuliţe de asfalt. "Stau de patruzeci de ani pe strada asta, dar nu am văzut niciodată asfalt curat. Bagă mereu zgură. La prima ploaie mai serioasă, se duce tot. Au venit şi acum vreo doi ani. Ar fi vrut să bage iar zgură adunată de la alte asfaltări, ca să nu mai plătească la groapa de gunoi. Nu i-am lăsat să ne pună. Ce suntem noi, gunoi, ca să primim mereu resturile de la alţii?", se întreabă Aurelian Macovei.

Câteva case mai încolo, Florica Pom face mâncare pentru cei şase copii. "Stai aşa, s-o pun jos pe asta mică şi vin să îţi arăt eu nişte gropi.", spune Florica. "Aia mica" are băsmăluţă înflorată şi ochii mai rotunzi decât cercurile lanţului de aur de la gâtul femeii. Cum îţi cobori ochii, prins de fusta creaţă a femeii, un alt mititel, cu ochi mari, smotoceşte un motan peste măsură de gras. "La noi nu e de nici unele! Nici apă nu am!", se plânge Florica. Deşi strada are o conductă de apă, femeia nu se poate racorda, pentru că majoritatea conductelor nu au fost trase până în faţa gospodăriilor. Florica merge să ia apă de la cele două cişmele din stradă. Azi este fericită. Tocmai s-a înţeles cu vecină ca, pe timp de iarnă, s-o lase să ia apă de la ea. "Nu ne face asfaltu', da' măcar ne dă spectacole, ne aduce mulţi cântăreţi în Plumbuita, să ştiţi!", spune femeia.

Spre Fundeni, pe Bârzava, mâlul pare să dea înapoi. Pe strada alăturată, însă, se răsfaţă o plapumă groasă de noroi. "Dacă ar lua foc vreo casă, nu ar avea cum să intre pompierii până acolo. Hai, că Salvarea te mai ia pe jos cu targa, în caz că ţi se întâmplă ceva. Dar cu focul nu te pui! Când văd că iese fum de la vreun vecin, mi-e şi frică.", spune Laurenţiu.

Noroiul dă de furcă şi străzilor învecinate. "Canalul de aici e înfundat. Apa venea de acolo, de pe strada lor, cu mâl, cu noroi, şi a colmatat canalul. Cine să vină să repare?", se plânge George Morcoviţă. George stă la un pahar cu un tovarăş, care are o singură cerinţă: să nu fie filmat. "Ei, e de înţeles, el lucrează la primărie!", râde George. Omul de la primărie are multe poveşti de spus. "Asta nu-i o stradă care arată rău. Să mergeţi pe Răileanu. Acolo le-au spart ălora strada de trei ori. Au greşit de fiecare dată câte ceva şi-au tot spart. A plouat cu reclamaţii la noi. De vis!", povesteşte angajatul primăriei. "Nu aveţi cameră ascunsă, nu? Lucrez la primărie, nu da bine să apar în timp ce mă umflă râsul de gogomăniile pe care le facem!", spune omul, înainte să se aşeze iar în faţa paharului de vin.

Pe Nistor Răileanu, de la un capăt la altul, strada e decopertată şi înghiţită de noroi. "A fost desfăcută pentru canalizare, s-a canalizat şi s-au greşit cotele. Pe o jumătate de stradă au săpat la trei metri, pe aialtă jumătate la patru, apoi, la mijloc, şi-au dat seama că nu pot uni ţevile. De un an nu mişcă nimeni nimic. De un an numai porţiunea asta, pentru că strada e începută cam de doi, trei ani. Au greşit cotele de trei ori şi de fiecare dată au spart iar strada. Acum toate străzile au canalele înfundate, că nu se poate să le dea scurgere. Cum să greşeşti de trei ori? Cum să spargi strada de trei ori?", se întreabă Adrian Alexe. Oamenii spun că, în actele primăriei, strada apare că asfaltată, cu toate că, în afară hârtiilor, noroiul bălteşte până aproape de porţile lor.

"La primărie a apărut ca asfaltată şi ea nu a fost niciodată asfaltată. Şi acum, când e desfăcută, tot asfaltată apare. Când ne ducem pentru o lucrare, ne spun că nu avem voie să o desfacem pentru că e asfaltată. Acum probabil că s-au lămurit. Nu ne dădeau aprobare pentru gaze pentru că nu ai voie să desfaci o stradă asfaltată. Au spart şi ce-aveam noi bun, canalizarea veche. Le-au distrus, le-au înfundat şi aşa au rămas", se plânge omul. "Ultima oară când au venit să lucreze, muncitorii căutau cumetri prin cartier, ca să vândă motorina. Cu ce să mai termine aici, când ei vând motorină?", adaugă Gheorghe Popescu.

Câteva case mai încolo stă Paula Tache. Femeia suferă de diabet şi, de trei ori pe săptămână, ambulanţa vine să o ducă la spital. Azi nu e acasă. E zi de dializă. "Ambulanţa vine să o ia de pe strada paralelă, nu are cum să intre aici. Doamne fereşte să avem nevoie de pompieri!", povesteşte soţul Paulei, Sile.

În Baicului, pe strada Rodica, oamenii trăiesc de-a valma în case mâncate de igrasie. Cocoţată pe gard, cu sprâncenele arcuite în uimiri, o bunică cu basma pestriţă îşi rosteşte sfios nemulţumirea: "Până ieşi sus, la şosea, trebuie să ai alţi galoşi, de schimb. Parcă suntem blestemaţi pe strada asta!".

Mădălin are cizme largi şi palmele brăzdate de crăpături, ca nişte dâre aspre şi lungi. De câteva minute bune râcâie pământul de lângă gard cu o cazma. "Fac un şănţuleţ, poate s-o mai scurge noroiul ăsta!", oftează el.

Mai încolo, o femeie şi-a scos recamierul în faţa porţii şi doarme. "Sunt printre puţinele familii de rromi care au mai rămas aici. Că e uscat, că e noroi, nu contează, ei îşi scot la poartă toată vară recamierul şi aşa dorm", spune Ana, care cară spre casă două găleţi pline ochi cu apa. "Eu stau mai încolo, nu am apă. Nu iau niciodată găleţile fără mănuşi, că îmi tăie degetele", zice ea. Părinţii Anei stau într-o zonă frumoasă, pe lângă Gara de Nord. Ana a venit pe Rodica după Marian. Nu îi place, e prea mult noroi, nu are canalizare şi nici apă. Vara, oamenii îşi golesc WC-urile şi aruncă sacii în lac. În acelaşi lac se bălăcesc şi copiii. David, copilul Anei, va merge în toamnă la şcoală. Nu vrea să îl crească aici, dar Marian "e mândru" şi nu vrea să se mute la părinţii ei. Azi Ana e bucuroasă nevoie-mare. De dimineaţă, înainte să plece să ia apă, Marian a întrebat-o: "Băi, Ano, n-ai vrea să ne mutăm la ai tăi?"

Constantin Gheorghe e un bătrânel cu faţa ascuţită şi cu ochi albaştri ca miezul cerului. Nu aude prea bine, aşa că nu îl deranjează copilul de peste drum, care loveşte cu ură un televizor vechi cu ciocanul. Se joacă. "De 50 de ani, de când m-am mutat eu aici, nu s-a asfaltat niciodată. A venit să vadă, da' a spus că nu poate să înceapă, că e şina de tren prea aproape de stradă şi nu se poate", spune nea Constantin. Între timp, puştiul de peste drum a lăsat ciocanul şi mângâie televizorul spart aşa cum ar mângâia o pisică.

În Berceni, pe stradă Dealu Aluniş, un bucureştean porneşte în aventura vieţii lui de şofer: vrea să ajungă, cu maşină cu tot, la capătul celălalt. După câteva minute în care roţile se învârt neputincioase în noroi, maşina reuşeşte să plece din loc. Câţiva metri mai încolo, se împotmoleşte iar. Pe câmpul din stânga, un câine cu blana mâncată de noroi, s-a oprit în loc şi priveşte, fără prea mare interes, scena.

Strada Odei a fost asfaltată în două rânduri, aşa că banda din stânga e mai înaltă decât banda din dreapta. Informal, localnicii spun că, de fapt, pe ici, pe colo, muncitorii au mai vândut câţiva saci de ciment, iar banda din dreapta a tras ponoasele. Nici muncitorii care lucrează, în prezent, la înlocuirea bordurii, nu reuşesc să se facă mai plăcuţi de către locuitorii de pe Odei.

Geta şi Elena Stroe sunt în stradă de-o oră. Aşteaptă poliţia. Surorile spun că, în pauza de masă, muncitorii şi-au folosit uneltele ca să facă o spărtură în gard şi să între în curtea lor. "Eram în casă şi, când am ieşit, ne-am trezit cu doi dintre ei în curte. Restul stăteau de pază, Uitaţi ce spărtură mare au făcut în gard, ca să poată intră. Au şi spart, au şi dat scândurile la o parte. Am chemat deja poliţia, trebuie să apară", spune Geta. Motivul pătrunderii prin efracţie e de găsit în poveştile lui Nică despre cireşele lui moş Vasile, din "Amintiri din copilărie". Asemenea omologului de pe Ozana cea frumos curgătoare şi muncitorii de pe Odei au poftit la cireşe. La cireşele din curtea surorilor Stroe:"Ia uite, Geto, o lădiţa! Şi-aduseseră şi lădiţe!". La capătul străzii, muncitorii îşi văd conştiincioşi de treabă: "Nu am furat nimica, domn'e, nu ştim nimic de niciun cireş, lăsaţi-ne în pace!". "Ciresele ca cireşele, dar ei înlocuiesc nişte borduri nou-nouţe cu alte borduri nou-nouţe. Ce mişmaşuri or fi la mijloc?", se întreabă Vali, de peste gard.

În nordul Bucureştiului, nu departe de pasajul Pipera, locuitorii de pe Ţinţea şi Caierului aşteaptă cu sufletul la gură ziua în care vor vedea apă, canalizare şi asfalt. Nea Mitică locuieşte la capătul străzii şi se întoarce de la cârciumă. Are cizme cu două numere mai mari şi umbrelă "Hello, Kitty!", prin care trece ploaia. "Asfaltul ca asfaltul, dar nici apă de băut nu avem. Bem dintr-o conductă pe care au tras-o acu’ douăj' de ani de la metrou. De acolo beau şi muncitorii de pe şantier, de acolo bem şi noi. Ce să facem?", oftează nea Mitică, în timp ce picăturile de ploaie i se înnoadă sub bărbie.

La alegerile trecute, caravana unui candidat la primărie i-a lăsat, drept pomană electorală, un afiş, un pix, un tractoraş de jucărie şi-un lighean. "Hai, să nu zic, tractoraşu' a fost bun, i l-am dat lu' nepotu'-meu, e la grădiniţă. Da' ligheanu'? Nu mai bine să mă fi legat la apa şi dup'-aia să-mi fi dat ligheanu'?", se întreabă omul, în timp ce-şi scutură cizmele mâncate de noroi: "Mi-a intrat apă. A două pereche care mi se tăie săptămâna asta".

În spatele Gării Chitila Triaj, pe strada Medreşti, în cizme de cauciuc şi trening, Adrian Ciocârlan drenează apa dintr-o baltă, cu sapa. Strada are 80 de ani şi, spune el, nu a fost niciodată asfaltată. "Ultima oară am fost vizitaţi de ăştia cu străzile anul trecut, în decembrie. Ni s-a promis că în toamnă o să fie asfaltată, că o să avem canalizare, apă… şi că o să bem şampanie la colţul străzii.", râde Adrian.

Sătui de mirajul asfaltului care nu mai vine, medreştenii le-au propus autorităţilor să îi lase să îşi facă singuri, după puteri, măcar canalizarea. Răspunsul a fost scurt şi ameninţător: cine îşi face singur canalizare, ia amendă. "Am zis să facem un hei-rup toţi vecinii, să ne mobilizăm şi să ne facem singuri, fiecare în dreptul porţii lui, să săpam cu târnăcoape, cu lopeti, dar de la primărie ne-au spus că suntem pasibili de amendă. Omul sfinţeşte locul, dar când nu ţi se permite… îţi taie tot elanul şi entuziasmul. O să se întâmple la un moment dat, că sunt obligaţi de Uniunea Europeană, trebuie să îi ia cineva de urechi, nu? Dar când o să fie asta, nu ştiu", conchide omul. Apa începe să şiroiască, gâlgâind pe şănţuleţul croit de sapa lui Adrian. În câteva ore, balta se va muta din faţa gardului verde al lui Adrian în faţa gardului vecin.

Constantin stă pe aceeaşi stradă, patru case mai sus. "La noi, când vine cineva, îţi e ruşine. Iulian, băiatul meu, lucrează la o firmă. Când mai vine cu şoferul acasă, îl pune să oprească cu două străzi mai în spate. Până aici vine pe jos. Ce o zice bietul şofer? Ce o spune mai departe? Că stă domnu' Iulian pe cea mai nenorocită stradă din oraş!", oftează Constantin.

Pe Buclei, tanti Maria Minea, încălţată în gumari, arată spre un băiat desculţ, care încearcă să alunge apa din faţa porţii, cu o mătură: "Uite baiatu’ ăla de colo cum se chinuie să dea apa la o parte. Poţi? Păi, nu poţi! Nu se duce apa. Ştie să va spună mai multe vecinul meu. Vecine, ia vino încoa'!".

Vecinul, Spiridon Mihailă, nu are timp de poveşti. Are altele pe cap. I-a intrat apa în pereţii casei şi trebuie să meargă să cumpere doi saci de ciment, pentru reparaţii. "A ajuns lumea să-şi vândă casele. Şi doamna de lângă mine vrea să vândă, că strada asta e mereu plină de noroi. Parcă am stă pe o uliţă. Asta e capitală europeană?", se întreabă omul. Cu toate astea, nea Spiridon e optimist: "Oricum, aici nu e aşa rău. Am văzut eu altele şi mai rele la viaţa mea". În spatele lui, băiatul desculţ s-a încălţat cu două pungi groase, de hypermarket .

Pe stradă Fiordului, noroiul descurajează orice tentativă de plimbare. Puţin mai încolo, pe strada Mamaia, gardul roz al unei vile simandicoase se reflectă, graţios, într-o baltă. Proprietarul tocmai şi-a scos maşina şi demarează, încet, spre capătul străzii. Măsura de precauţie este, însă, inutilă. O bufnitură înfundată, urmată de o înjurătură de toţi sfinţii din cer, anunţă inevitabilul: în câteva ore, buzunarul unui patron de service auto va fi burduşit cu câteva sute de lei în plus.

În Giuleşti, strada Pătrarului desparte două lumi. În stânga, lumea celor care locuiesc în apartamente cochete. În dreapta, lumea celor care îşi târăsc picioarele, zi de zi, prin noroiul gros al uliţelor.

Valeriu locuieşte de când se ştie pe Pătrarului. Nu mai speră să vadă vreodată asfalt. "De asfaltat nici pomeneală, deocamdată. Acuma să scăpam de nenorocirea care este aici. Au mai trimis o dată, tot în campanie, nişte muncitori. Au lucrat până la jumătatea străzii, apoi au câştigat, au pierdut, ce-au făcut, că a rămas strada aşa. Sunt oameni disperaţi, dacă mergeţi încolo, o să vedeţi c-au intrat apele peste ei, s-au înmuiat pereţii, casele sunt şubrede. Toată apa nu are unde să se ducă", spune Valeriu. Spre capătul străzii, doi muncitori scot apa dintr-o groapă, cu găleţile. "Cam din decembrie lucrăm la canalizare. Nu avem unde să evacuăm apa, o tot scoatem, dar, dacă plouă iar, vine înapoi", spune unul dintre ei.

Nea Marin locuieşte peste drum de groapa făcută de muncitorii de la canalizare. "Uitaţi-vă aici, e apă peste tot. Le-a intrat oamenilor apa în case. Filmaţi şi acolo, peste drum, la doamna Măria. Să vă ducă înăuntru. Pe partea astalaltă, la mine, e la fel", oftează nea Marin. Peste drum, Maria tocmai iese din curte. Pleacă să îşi ia nepoţelul de la grădiniţă. "Azi iau cu mine două pungi, să i le leg peste pantofiori. Ieri a venit cu pantalonaşii plini de noroi", spune femeia.

Pe Intrarea Izvorani nu e ţipenie de om. De peste gard, nea Nelu, bătrânel hâtru, aruncă o glumă: "Se usucă noroiul pe noi! Nu vedeţi? Numai bălţi. Aşa e în fiecare an. Dac'-oi muri într-o săptămâna d'-asta, cu ploaie, îmi vin bocitoarele în cizme pân' la fund. Eu vreau să mă plângă femei cu piciorul descoperit, he-he!".

Dincolo de calea ferată, începe strada Valea Lungă. Valea Lungă a noroiului. În apropiere de Valea Lungă, pe strada Dantelei, se cască o groapă care se întinde pe câteva zeci de metri. "Dacă intru acolo, în mijlocul apei, îmi faceţi şi mie o poză? Săptămâna trecută a venit şi m-a filmat de la televizor. A zis că, dacă intru în apă şi mă fac că alunec când ei filmează, mă dau la televizor. Mă daţi şi la ziar?", întreabă Robi. Robi stă pe Dantelei şi, de două săptămâni, poartă aceeaşi pereche de cizme roase, prin care îi intră apa. "A zis ăia de la televizor că îmi cumpără altele dacă mă bag în apă… n-a mai venit să mi le aducă", zice el.

Pe strada Văleni, în trening şi papuci, Florin Dumitru croieşte un şănţuleţ, cu lopata. "Dacă nu fac treaba asta, o să îmi intre apa în garaj, e la nivelul străzii", spune omul. Locuitorii de pe Văleni se consideră, însă, norocoşi. Jumătate de stradă le-a fost asfaltată, la alegerile trecute. "Au venit înainte de alegeri şi au început să asfalteze. Când s-au terminat alegerile, şi-au luat uneltele şi-au plecat. Strada a rămas aşa cum o vedeţi, asfaltată pe jumătate", spune omul.

Două porţi mai încolo, bunica Elisabeta are o mare nelămurire. Întrebarea bătrânei este de o simplitate dezarmantă: de ce bucată de stradă pe care locuiesc vecinii ei este asfaltată, iar bucăţica pe care locuiesc ea şi Florin e înghiţită de noroi? În aşteptarea unui răspuns mulţumitor, bătrâna s-a adaptat: "Când mai vin să cârpească străzile altora, îl trimit pe nepot să mai ia pietre de la ei şi le punem şi noi pe stradă, că să acoperim gropile". Pe Iţcani, o stradă de câteva zeci de metri, situaţia e aceeaşi. Asfaltarea a fost începută, dar s-a oprit după nici un metru.

Pe Zăbrăuţi, câinii mâncaţi de râie, grămezile de gunoi, gropile adânci şi bălţile uriaşe convieţuiesc într-un tablou de coşmar. Sărăcia este peste tot, de la ferestrele lipite cu scotch şi până la copiii care joacă fotbal cu sticle de bere. Pungile burduşite cu gunoaie, înfipte de binevoitori în gurile de canal fără capac, par să fie singura urmă de "bunăstare", în toată mizeria din cartier.

Sorel umblă desculţ, cu pantalonii întăriţi de la noroiul uscat şi mâinile negre de la căutat sticle din plastic prin mormanul de gunoi care se înalţă în stânga străzii. Nu îi pasă prea mult de ploaie, asfalt, de lipsa canalizării sau a curentului. El ştie una şi bună: e bucuros că azi a găsit multe sticle. Cu banii de pe sticle, el şi femeia lui vor să meargă duminică la hypermarket, ca să cumpere făină. "Avem ce mânca toată săptămâna! Ne ajunge făina aia pentru şapte pâini!", spune el. Înainte să îşi croiască drum înapoi, printre blocurile coşcovite, Sorel se opreşte să privescă gunoiul. "Mi-ar plăcea să avem bani să plecăm de aicea". Unde? "Unde să nu îmi între apa în papuci", spune râzând Sorel. Un şobolan gras iese din grămada de gunoi şi traversează, în fugă, şoseaua. Sorel se ia după el: "Şobolanii ştie unde e îngropate sticle, le place să le roadă".