VITROMETAN, locul unde 2 ani s-a lucrat la candelabrele din Casa Poporului. De la moda peştelui din sticlă colorată aşezat pe mileul de pe televizor la planul pentru supravieţuire - GALERIE FOTO

Fabrica Vitrometan Mediaş a cunoscut, în istoria ei, trei mari perioade: de la înfiinţare, în 1923, până la naţionalizare, anii comunismului, în care s-a dezvoltat enorm, şi provocările de după 1989, ajungând să funcţioneze acum cu mai puţin de zece la sută din muncitorii pe care îi avea la Revoluţie.

Vitrometan, înfiinţată de fabricanţi de bere şi vinuri

Construcţia fabricii a început în 1922, firma având 16 acţionari, între care mai mulţi membri ai familiei Bragadiru din Bucureşti, fabricanţi de bere, şi un mare fabricant de vinuri din Mediaş. Terenul pe care a fost construită fabrica, de peste 100.000 de metri pătraţi, a fost pus la dispoziţie de Eduard Theil, moşier din Mediaş, iar director al fabricii a fost, până la naţionalizare, Csaki Wilhelm, procuror din Mediaş.

Cei 16 acţionari au decis să construiască la Mediaş fabrica de sticlă pentru că oraşul a fost printre primele din România care au avut gaz metan, încă din anii 1914-1916, mâna de lucru era ieftină, iar râul Târnava oferea nisip cuarţos. În august 1923, primul cuptor al fabricii a fost pornit, unitatea având atunci 65 de angajaţi, care făceau, în principal, butelii de culoare verde pentru şampanie şi bere.

"Csaki a colonizat în zonă polonezi. Primii muncitori au fost aduşi din Polonia, iar Csaki le-a construit locuinţe în apropierea fabricii. Urmaşi ai primilor muncitori de la Vitrometan trăiesc şi astăzi în Mediaş. Condiţiile de lucru de la început erau foarte grele, nisipul se usca pe cuptoare la aproximativ 180 de grade Celsius. Era pus acolo de oameni, cu lopata, şi tot ei îl luau. Nu rezistau decât câteva minute la temperaturile alea", povesteşte Adela Frentz, actualul mananger al societăţii.

Producţia fabricii a fost dictată de interesele economice ale acţionarilor, dar şi de limitările tehnice, abia în 1929-1930 specialiştii reuşind să producă sticla albă. De atunci, producţia fabricii a luat avânt şi s-au făcut articole de menaj (pahare, platouri, boluri, decantoare), sticle de lampă, borcane de uz casnic şi flacoane, ajungând ca în 1931 să se fabrice peste o sută de sortimente, între care pahare simple şi cu picior, servicii de apă, servicii de vin şi de lichior, flacoane pentru cerneluri şi medicamente, servicii de tort şi de compot, vaze de flori, scrumiere, platouri, fructiere, bomboniere.

Activitatea de export a firmei a început în 1935, când se trimiteau flacoane cosmetice şi sticle de lampă în Turcia, damigene împletite în Palestina şi articole simple de menaj în Egipt, Siria, Cipru şi Malta. Sticlă fină era trimisă în Anglia, iar flacoane de cosmetice şi cerneală ajungeau în Germania.

Mulţi dintre angajaţi lucrează în fabrică din anii '70, când funcţionau non-stop 13 cuptoare

Odată cu instaurarea regimului comunist, fabrica a fost naţionalizată şi totul s-a schimbat. Comuniştii au trecut la refacerea unor hale şi a cuptoarelor, construind şi altele noi, astfel că la Vitrometan Mediaş funcţionau 13 cuptoare la care se lucra non-stop. Mulţi dintre oamenii care sunt acum în fabrică lucrează de zeci de ani la Vitrometan, majoritatea din anii '70, petrecându-şi întreaga tinereţe lângă cuptoarele încinse.

Nicolae Câmpean este director de producţie. De meserie sticlar suflător la ţeavă, el a venit în Vitrometan în anul 1971 şi a început să lucreze, ca orice nou venit într-o fabrică de sticlă, la făcut "beşici".

"Eu sunt sticlar suflător la ţeavă. În sticlărie, primul lucru pe care-l faci este beşica, nu produsul final. Este o ţeavă de suflat pe care se face o beşică, se face priza de sticlă şi, ulterior, se obţine produsul finit", povesteşte Nicolae Câmpean, care îşi aminteşte că a lucrat doi ani în faţa cuptorului încins pentru a face "beşici". Apoi a trecut la laborator, o unitate unde se făceau în permanenţă analize şi combinaţii chimice pentru a obţine o sticlă cât mai albă, cât mai de calitate, fără nuanţe de verde sau cenuşiu.

Cel mai mult a lucrat însă la Secţia Gravură-Fiolaj, în care se făceau tot felul de obiecte pentru industria medicală şi farmaceutică. "Făceam cilindri, rotametri, pipete, tuburi pentru seringi. Cele mai multe erau pipete. Articole de laborator se făceau zeci de mii", spune Câmpean.

El povesteşte cu regret că pe atunci fabrica era "plină de viaţă", iar acum "s-a distrus şi nu s-a făcut nimic în loc".

"Noi suntem nostalgici, nu neapărat după vremurile alea ale lui Ceauşescu, suntem nostalgici pentru că eram tineri, în primul rând. Este o nostalgie firească pentru că sunt anii tinereţii pe care i-am petrecut acolo şi apoi există o nostalgie pentru că te uiţi în jur şi vezi că a existat ceva acolo, s-a distrus şi nu s-a făcut nimic în loc. Asta s-a întâmplat, şi nu numai în Vitrometan. Imaginaţi-vă că în perioada aia când veneam la serviciu - sunt lucruri care mi-au rămas în minte - mijloacele de transport în comun erau arhipline, se întâmpla de multe ori de rămâneai în staţie, nu puteai să mai urci în autobuz. Trotuarele astea pe amândouă părţile erau pline ochi de te loveai om cu om şi la venitul la lucru şi la plecat. Era foarte multă lume, foarte multă. Nu numai în Vitrometan, în toate fabricile", îşi aminteşte Nicolae Câmpean.

El spune că din Secţia Gravură-Filolaj a mai rămas acum doar un loc pe care au crescut buruieni: "Am o strângere de inimă de fiecare dată când trec pe lângă ceea ce a fost secţia aia. Nu-mi vine să cred că acum au crescut bălăriile acolo şi copaci, care sunt deja chiar mari".

Moda peştelui din sticlă colorată aşezat pe mileul de pe televizor

În vremea comunismului planul trebuia îndeplinit în orice condiţii, iar la Vitrometan se lucra şapte zile din şapte, 24 de ore din 24.

"Se lucra şapte zile din şapte, 24 de ore din 24. Se muncea mult atunci şi se muncea destul de bine. Sigur că era, ca toată economia comunistă, planificat. Era planul pe fabrică, era un plan anual, unul lunar, se urmăreau parametri, planul trebuia îndeplinit. În caz contrar, erau vizite de tot felul să întrebe de ce nu s-a îndeplinit, care este motivul pentru care nu s-a respectat", mai spune Nicolae Câmpean.

Unul dintre simbolurile acelei perioade era peştele din sticlă colorată care se aşeza, de obicei, peste un mileu, pe televizor.

"Peştele de pe mileu se făcea în toate fabricile de sticlă, dar nu erau produse de serie, de producţie, erau produse de ciubuc. Am avut musafiri din Suedia şi voiau un peşte ca aceia şi n-am avut de unde să le dau. Era moda aceea cu mileul pe televizor şi peştele peste el", povesteşte Nicolae Câmpean.

Peste 100 de muncitori au lucrat mai bine de doi ani la candelabrele din cristal care au ajuns la Casa Poporului

Directorul Vitrometan, Adela Ferentz, lucrează aici de dinainte de Revoluţie. Mai întâi a lucrat la CTC, iar apoi ca decorator de sticlă.

"Experienţa mea în fabrică a fost minunată. Vedeai la final produsul care a ieşit, după ce l-ai pictat manual cu pensula, cu benzină şi cu pigmenţi. Şi acum de câte ori cobor în fabrică pe mine mă fascinează să văd cum ia naştere produsul din sticlă", spune ea.

Adela Ferentz povesteşte că fabrica Vitrometan a început să fie tot mai cunoscută în România după 1972. Atunci a început să producă cristal de cea mai bună calitate, cu oxid de plumb de 24 la sută.

"Ceauşescu avea un fel de idee ca noi, în România, să putem face totul. Se povesteşte că a făcut o vizită de stat în Cehia şi acolo se făcea cristal. A venit în România şi a zis: «Şi noi trebuie să facem». Şi s-a trasat sarcină la Vitrometan să se realizeze cristal. În 1972 s-a produs prima bucată de cristal la Vitrometan. Vitrometan a fost singura fabrică ce a făcut cristal în România, cristal cu 24 la sută plumb, care era de cea mai bună calitate. S-a mai făcut în ţară cu 12 la sută plumb, dar din acesta cu 24 la sută noi am fost singurii", explică Adela Ferentz, care are în biroul său prima bucată de cristal produsă la Vitrometan.

Ea spune că fabrica a câştigat foarte mult în momentul în care s-a introdus cristalul.

"Cred că toată lumea din România a cumpărat cristal. Lumea identifica Mediaşul cu cristalul. Ăsta a fost un lucru senzaţional şi toată lumea a putut să cumpere cristal un pic mai ieftin decât din import", mai spune Adela Ferentz.

Produsele "cele mai grandioase" ale fabricii au fost însă candelabrele de cristal care au ajuns la Casa Poporului. Pentru realizarea acestora, peste o sută de muncitori au lucrat mai bine de doi ani.

"Candelabrele imense de la Casa Poporului au fost făcute de Vitrometan. Foarte mulţi muncitori de la Vitrometan au lucrat la candelabrele de la Casa Poporului. Nu numai partea de cristal, care se prelucra manual la noi, ci toată structura metalică a fost făcută tot de noi, inclusiv montajul la unele dintre ele", afirmă Adela Ferentz.

Pe timpul comunismului "se ducea şpagă la Bucureşti pentru a putea cumpăra sticlă din România"

Pe atunci, fabrica avea muncitori calificaţi, pe lângă Vitrometan existând o şcoală profesională în care erau pregătiţi meşteri în toate meseriile care erau necesare în fabrică.

"Acum nu mai avem de unde alege meşteri. Am organizat un curs de sticlari şi a rămas unul singur în fabrică din 20, câţi au participat. Ne-am bucurat şi pentru ăla", afirmă managerul fabricii.

Adela Ferentz spune că înainte de Revoluţie Vitrometan lucra mult pentru export, fiind trimise foarte multe produse în fostele ţări comuniste, dar şi în America, Asia, Africa şi ţări din Europa occidentală.

Exporturile se făceau atunci prin intermediul actualului patron al firmei, care avea o societate de distribuţie în Germania şi câştigase, la un moment dat, licenţa de a vinde în toată Germania sticlă produsă în România.

"Tatăl actualului patron ne povestea că venea în Bucureşti la Centrala Sticlei şi acolo se făceau toate tranzacţiile. Se dădea şpagă la Bucureşti pentru a putea cumpăra sticlă din România", povesteşte Adela Ferentz.

Ceauşescu în vizită la Vitrometan - "Era cu tovarăşa, a trecut ca fulgerul şi a plecat"

Nicolae Marton lucrează în Vitrometan din 1970 şi a ieşit la pensie în urmă cu peste zece ani, dar pentru că nu se mai găsesc meşteri sticlari, iar tinerii nu se înghesuie să urmeze această meserie, s-a întors în fabrică şi munceşte în faţa unui cuptor în care temperatura depăşeşte 1.150 de grade Celsius.

"Pe atunci, lucram non-stop şi sâmbete şi duminici. Nu ştiu ce să zic, nu prea mi-e dor de vremurile alea. Eram mulţi, la grămadă. Acum se lucrează articole mai complicate, piese mai mari, sticla e mult mai bună, ca şi culoare, ca şi compoziţie", spune el.

După 43 de ani petrecuţi în faţa cuptorului de topit şi modelat sticlă, Nicolae Marton nu regretă modul în care se lucra în timpul comunismului, fără zile libere, în căldură şi mediu toxic, având în vedere că se lucrează cu sodă şi cu nisip ca materie primă. El spune că tot sticlar s-ar face, spre deosebire de tinerii de acum, care "au altă mentalitate", alte idei despre viaţă şi "nu-s nici pregătiţi", astfel că nu se prea înghesuie la fabrică.

Din vremurile acelea, i-a rămas în minte o vizită făcută de Ceauşescu la Vitrometan, prin 1980.

"S-au scos cuptoraşele mici afară, era ordine, disciplină. Dar numai a trecut şi era cu tovarăşa. L-am văzut de aproape, de la vreo doi metri. S-a făcut curăţenie înainte, era pod făcut peste calea ferată, aici erau muncitorii puşi la punct, în salopete, în papuci adecvaţi pentru protecţia muncii, dar el a trecut numai aşa, ca fulgerul, şi a plecat", povesteşte Nicolae Marton, care spune că după Revoluţie n-a mai văzut niciun politician prin Vitrometan.

În locul clădirii de birouri este acum un bloc de locuinţe, iar din cei 3.240 de angajaţi au mai rămas 227

Directorul Vitrometan Mediaş spune că în 1989 în fabrică lucrau 3.240 de angajaţi. Câţiva ani după Revoluţie producţia a continuat în acelaşi ritm pentru că existau relaţiile cu clienţii, erau încheiate contracte, iar partenerii străini "nu au perceput imediat schimbarea care s-a produs la nivel politic în România".

După o perioadă însă, a început să se lucreze mult pe stoc şi s-au impus restructurări masive, în mai multe valuri. S-au închis, pe rând, secţii întregi, s-au demolat cuptoare, astfel că acum se mai lucrează la un singur cuptor, cu 227 de oameni.

Prima secţie închisă a fost cea de borcane, pentru că, odată cu dispariţia industriei de producere a conservelor şi compoturilor, nu a mai existat cerere pentru acestea. Declinul industriei farmaceutice a dus la închiderea Secţiei Gravură-Fiolaj, iar schimbarea gusturilor publicului modern a dus la dispariţia secţiei de cristal, în 2002.

În 1997, societatea s-a privatizat, peste 78 la sută dintre acţiuni aparţinând societăţii Deru Glaswarenvertrueben din Germania.

La momentul privatizării, terenul pe care era amplasată fabrica Vitrometan avea o întindere de aproximativ 100.000 de metri pătraţi, acum fiind doar puţin peste 40.000 de metri pătraţi. Rând pe rând, acţionarii au vândut din activele de care nu au mai avut nevoie în urma restrângerii activităţii. Fosta clădire de birouri este în prezent un bloc de locuinţe, iar clădirea în care sunt acum birourile şi în care s-a restrâns activitatea era, pe vremuri, vestiarul celor şapte sute de sticlari din Vitrometan.

În prezent, fabrica lucrează pe comenzi mici, dar diversificate, anual fiind realizate cel puţin zece produse noi. Peste 60 la sută din producţie este distribuită de firma Deru Glaswarenvertrueben în ţări din Europa, o parte merge către firme din America, Japonia şi China şi o parte către piaţa internă.

Aproximativ 70 la sută din producţia actuală este reprezentată de articole de masă, 15 la sută sunt articole de decor şi 15 la sută articole de iluminat.

"Din 2008, de când a început criza, nu s-au mai majorat preţurile, deşi costurile de producţie au crescut, mai ales prin creşterea preţului la gaz. Clientul nu vrea să ştie asta şi se orientează repede, aşa că nu s-au făcut majorări de tarife", explică Adela Ferentz.

Paharele produse la Vitrometan Mediaş sunt vândute cu preţuri cuprinse între 1,5 şi 2,5 euro, decantoarele pentru băuturi cu preţuri cuprinse între 4 şi 7 euro, o vază mare costă 9 euro, iar un platou cu picior şi capac costă 13 euro. Cel mai scump produs vândut în ultima perioadă de Vitrometan Mediaş a fost un articol de iluminat exclusivist realizat pentru o firmă din Italia, care a costat 70 de euro bucata.

Cifra de afaceri a firmei a fost, în 2012, peste opt milioane de lei.

Despre planurile fabricii, Adela Ferentz spune simplu: "Supravieţuirea".

"Avem vânzări cam de 160.000-170.000 de euro pe lună. Cam 80.000 de euro pe lună plătim doar gazul. Dacă acesta se va mai scumpi, aşa cum se anunţă, însăşi existenţa firmei este pusă în pericol. Depindem de politica energetică a României în foarte mare măsură", conchide Adela Ferentz.