INTERVIU: După trei operaţii la picior, sabrera Bianca Pascu atacă încrezătoare Londra

Redăm integral interviul acordat de Bianca Pascu agenţiei de presă MEDIAFAX:

Reporter : - Este prima participare la Olimpiadă, ai emoţii?

Bianca Pascu : - Da, este prima participare. Deocamdată nu am emoţii, dar cu cât se apropie vremea plecării, presiunea apare.

R : - Este dificil să practici un asemenea sport?

B.P.: - Fiecare sport are greutăţile lui, şi cred că da, şi sportul nostru este foarte greu, necesită o pregătire fizică şi psihică foarte grea.

R : - Ce te motivează cel mai mult?

B.P.: - În prezent, mă motivează faptul că am fost accidentată foarte multa vreme şi am venit după o accidentare. În noiembrie am fost operată a treia oară la piciorul stâng şi încă nu sunt 100 la sută pregatită fizic, dar cred că persoanele de lângă mine şi antrenorul mi-au întregit pregătirea.

R.: - Ai vreun obiectiv bine conturat?

B.P.: - Obiectiv? Fiecare ne jucăm cartea acolo. Normal că îmi doresc un parcurs bun, îmi doresc o medalie, dar nu ştiu… Sperăm să fie bine, să ajungem sănătoşi şi să ne întoarcem tot sănătoşi.

R.: - Care vor fi principalele adversare? Presupun că le cunoşti.

B.P.: - Da. Mi-am aflat două dintre posibilele adversare, le-am analizat, le-am vizionat, mi-am pregătit acţiunile, dar tragerile la sorţi vor avea loc cu două zile înainte de începrea concursului.

R.: - Cum ai ajuns sa faci sabie ? De la câţi ani ai început să practici acest sport?

B.P.: - Am început scrima, cred ca de la 10 ani, şi la 14 ani m-am mutat la Bucureşti, eram deja la lot.

R.: - De unde eşti?

B.P.: - Sunt din Braşov. Am făcut doi ani handbal, după care a venit la şcoală antrenorul meu de scrimă şi făcea selecţia copiilor şi am zis că ăsta este sportul care mă caracterizează.

R.: - Ai avut pe cineva în familie care a fost sportiv, care te-a îndrumat?

B.P.: - Nu, dar mi-am dorit de mică să fac sport, nu prea mi-a plăcut să mă duc la şcoală, eram toată ziua pe afară cu mingea. Fratele meu face fotbal.

R.: - Unde face fotbal?

B.P.: - Fratele meu joacă în Italia. La o divizie mai mică, în divizia D cum ar veni în România.

R.: - Cât te antrenezi pe zi ? Care este programul tău ?

B.P.: - Pe zi…Cred că în jur de şase ore ne pregătim la sală.

R.: - Şi în cantonament ? Cam cât de des îţi vezi familia pe parcursul unui an?

B.P.: - Păi să vă zic…Anul acesta am avut, cred, o săptămână vacanţă. Cred că au trecut şase luni, şapte luni de când nu mi-am văzut familia.

R.: Şi nu e greu?

B.P.: - Ba da, dar aşteptăm cu nerăbdare vacanţa de după Olimpiadă, care va fi mai mare. Din cauza Olimpiadei nu am avut nici vacanţă.

R.: - Şi în timpul liber, cât este, ce faci ?

B.P.: - Ni-l petrecem cu familia, pe care o vedem foarte rar, având în vedere că suntem plecaţi de acasă.

R.: - Ai un prieten ? Eşti căsătorită?

B.P.: - Nu sunt căsătorită, dar am un prieten stabil. Din fericire, este în Bucureşti şi este lângă mine.

R.: - Pentru un sportiv care munceşte atât de mult, există ceva mai important decât Olimpiada ?

B.P.: - Nu, asta este competiţia supremă pentru un sportiv şi necesită foarte multă pregătire să se ajungă aici, în primul rând, şi este o mare performanţă pentru noi că am putut ajunge. Nu oricine se califică la Olimpiadă.

R.: - Având în vedere faptul că munciţi foarte mult, crezi că voi, sportivii din România, sunteţi răsplătiţi pe măsura valorii muncii voastre?

B.P.: - Nu pot să vorbesc despre asta, dar cu sigurnaţă sunt alte sporturi, cum ar fi fotbalul, în care sportivii sunt prea mult răsplătiţi şi nu cred că muncesc macar la fel de mult ca noi.

R.: - Tu eşti mulţumită cu cât câştigi ?

B.P.: - Nu sunt oarecum mulţumită, dar cred că dacă o să ajung acolo sus, şi câştig medalii, o să câştig mai bine.

R.: - Unde te vezi peste zece ani ?

BP : - Peste zece ani ? Nu ştiu ! Nu pot să zic. Cu siguranţă tot în sport. Sportivă sau antrenoare. O să fac sport până nu o să mai pot, dar nu ştiu cât o să mai pot. Am o colegă care are are 37 de ani, dar nu ştiu dacă …

R.: - Te-a bătut vreodată gândul să rămâi în străinătate sau să mergi la un club în străinătate? E o variantă pentru tine?

B.P.: - Nu. Toţi antrenorii buni din România au plecat în afară din cauza salariilor din România, dar nu m-am gîndit niciodată şi nu o să fac asta niciodată. Nu o să îmi las familia şi ţara şi plăcerile mele pentru bani.

R.: - Care sunt plăcerile tale ?

B.P.: - Nu ştiu. Prietenii, familia, locul unde m-am născut. Sunt fericită aici unde sunt şi cu banii pe care îi am.

(Interviu de Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro)