REPORTAJ: O întrebare fără răspuns - De ce alergi?

Să alergi 21 de kilometri alături de câteva mii de oamenii e fără îndoială emoţionant, indiferent la a câta cursă te afli. Opt mii de alergători, cât au strâns toate probele celei de-a treia ediţii a Petrom Bucharest International Half Marathon, înseamnă aproape dublul numărului de spectatori care au venit să vadă campioana Steaua la ultimul meci disputat pe teren propriu cu porţile deschise.

Pregătirile sunt importante, o ştii foarte bine de anul trecut. Scurte alergări, fandări, întinderi, toate le faci doar cu gândul la durerile de muşchi insuportabile apărute în timpul cursei din toamna trecută. Şi atunci temperatura ţinea cu tine. Gândul că poate reuşeşti să intri sub 120 de minute te umple de emoţie. În acelaşi timp însă două ore pare un timp de profesionist pentru unul care toceşte adidaşii maximum 20 de km pe săptămână. Şi asta, dacă nu plouă.

Piaţa Constituţiei e plină ochi. Câteva mii de alergători se pregătesc să plece în cursa de 21,097 km în maximum 15 minute. Mulţi îşi fac poze cu telefoanele, care vor fi urcate cel mai probabil pe facebook. Poate chiar înainte de start. Alţii îşi masează muşchii picioarelor. Unii fac sprinturi scurte pe bulevardul închis traficului. Îşi fac apariţia şi susţinătorii cu pancarte cu mesaje de genul "Hai Nico, eşti cea mai bună!". Un perimetru îngrădit din piaţă este rezervat angajaţilor unuia dintre sponsorii competiţiei, care urmează să plece în cursă. E amenajat chiar şi un spaţiu de joacă pentru copiii acestora.

La câteva minute de la plecare, grupul alergătorilor de culoare, venit la Bucureşti pentru prestigiul internaţional al cursei, dar şi pentru premii, a parcurs deja primul kilometru. Ei au un ritm ameţitor, ceea ce smulge aplauze şi încurajări din partea amatorilor din spate.

La Piaţa Unirii doi sportivi în scaune cu rotile sunt încurajaţi de toţi ceilalţi. Între Piaţa Alba Iulia şi Piaţa Muncii, pe la kilometrul 5, din sens invers vine plutonul fruntaşilor. Nu par obosiţi nici de departe, nici de aproape. De fapt, e greu de ghicit ceva pe faţa lor. Par nişte maşini de producţie, puse în funcţiune pentru bani. Până şi cadenţa paşilor pare să fie aceeaşi. Unul mai înalt, din fruntea plutonului are însă un mic avantaj. De aici încep discuţiile: "Ăla mare cred că o să câştige. Tu ai văzut ce fuleu are? Într-un fel e normal, negrii sunt făcuţi să alerge", vorbeşte cineva în dreapta cu tovarăşul de suferinţă. "Lasă-i mă pe negri, hai să nu rămânem prea mult în spatele grupului de două ore", vine şi răspunsul celui care e blindat de aparatură, smartfon cu aplicaţie care să-i contorizeze timpul, ceas şi căşti în urechi. Alergători cu baloane cu heliu pe care e scris timpul în care vor termina cursa îi ajută pe amatorii de atletism să ţină un ritm în funcţie de posibilităţi.

"Ei sunt la kilometrul 10, nu cred că apucă să bată recordul cursei. A trecut deja o jumătate de oră", se mai aude o voce din laterală. "Ba, s-ar putea să-l bată, sunt fix la jumate", apare răspunsul. Până la urmă, l-au bătut, kenyanul Maru David Kwemoi stabilind un record al competiţiei cu timpul de o oră un minut şi 43 de secunde. Un hâtru participant la discuţie intervine decisiv după părerea sa: "Da, or fi buni, dar eu măcar am venit pe jos de acasă". Replica vine rapid însă: "Da, dar până terminăm noi cursa ei cheltuiesc şi banii pe care îi câştigă". După cinci kilometri, oamenii mai pot să glumească.

După Piaţa Muncii apar şi primele sportive profesioniste. Sunt şi ele aplaudate şi încurajate.

Reuşeşti să nu bei apă până la Arena Naţională. E bine, temperatura e bună, nu e caniculă ca anul trecut când dădusei gata deja un litru de apă, din cele 20.000 puse la bătaie de organizatori. Pe margine sună clopoţei, copiii sună în trompete. E încă bine, deşi genunchii dau primele semne de oboseală. Mici înţepături în laterale se acutizează parcă la fiecare pas făcut. Muşchii încă rezistă, oare să fie datorită L-carnitinei, despre care ai citit tu pe net că ajută în timpul efortului intensiv? "Da, e bine cu L-carnitina, dar toate unguentele date pe genunchi de ce nu-şi fac treaba? Asta e, trebuie să te doară picioarele, dacă alergai în mâini, probabil că te dureau mâinile", încerci să pui problema simplist.

Un alergător în vârstă îţi atarge atenţia, mai ales că nu are nici alură de fost sportiv. "Bună ziua, sunt ziarist şi încerc să fac un reportaj în timpul cursei, câţi ani aveţi?", încerci să închegi un dialog printre gâfâielile cauzate de ritmul rapid al "bătrânelului". Nu auzi răspunsul din cauza elicopterului de deasupra. "66", repetă omul îngăduitor, dar nu scade ritmul. Doncu Ioan a făcut vreo şase semimaratoane, în cei 10 ani de când s-a apucat de alergat. De ce s-a apucat fostul strungar de alergat rămâne un mister însă: "Aaa, am avut o problema mai demult, am început să merg prin parc, apoi să alerg. Acum alerg săptămânal de două trei - ori câte două ture de Herăstrău". Adică omul aleargă săptămânal 36 de kilometri. Timpul propus pentru cursă i-ar face însă invidioşi pe mulţi competitori, inclusiv pe semnatarul acestor rânduri - sub două ore. Cât are de gând să alerge? "Aaa, cât s-o putea. Alerg şi eu că am văzut că mă simt mai bine".

Un alergător de culoare cu care te întâlneşti la Piaţa Muncii, el pe drumul de plecare, tu pe cel de sosire, îl contrazice pe cel de mai devreme care spunea că "negrii sunt făcuţi să alerge". Ultimul pare făcut mai degrabă să mănânce.

În faţa Casei Poporului sunt cei mai mulţi susţinători. O doamnă corpolentă, în geacă de piele, cu geantă pe mână, în blugi şi tenişi, intră pe traseu alergând. Spectatorii o încurajează frenetic, mai ales că doamna are un ritm pe care şi l-ar fi dorit mulţi din grupul celor care sperau la un timp sub 135 de minute.

O alergătoare cu tutu de balerină mov, asortată la încălţăminte face furori printre spectatori. Unii oameni aleg să se costumeze la competiţii de acest gen. E posibil să întâlneşti o pisicuţă, o albină, un coşar cu joben şi perie sau chiar un autentic ţăran român în costum naţional, pălărie de paie şi încălţăminte sport cu degete.

Durerile de genunchi par să nu te lase. Tubul de unguent pus la manşeta cu care îţi ştergi fruntea nu ajută. Sau nu pare deocamdată să ajute. Deşi ceea ce ţi se părea a fi "fata Morgana", Casa Poporului, e lângă tine, sentimentul de deznădejde pare să se intensifice. Au trecut doar 14 km. Adică două treimi, şi urmează ultima, cea mai grea. Încerci să faci haz de necaz şi să te îmbărbătezi cu gândul că mai e destul până la km 20, cel mai nenorocit din punct de vedere al moralului.

Salvarea psihicului trece însă pe lângă tine, un alergător de 75 de ani. "Alerg de vreo 60 de ani. Acum am 75. Am făcut orientare sportivă. Până acum am făcut vreo 50 de maratoare, semimaratoane nu ştiu, le-am pierdut numărul. Şi am făcut multe maratoane de munte. Cel mai bun timp al meu a fost 3 ore şi 40 de minute la Atena, la vârsta de 60 de ani", povesteşte Cristian Chiurlea, care aleargă de două-trei ori pe săptămână câte 35-40 de kilometri. E categoric când afirmă că alergarea i-a îmbunătăţit stilul de viaţă şi zâmbeşte când e rugat să transmită un sfat pentru cei tineri: "Să iasă la alergat, pentru că au de câştigat din toate punctele de vedere. Şi psihic îţi dă o siguranţă, sănătate, rezistenţă la boli, multe. Au numai de câştigat. Acum mă scuzaţi, trebuie să alerg", spune omul care nu s-a oprit deloc pe parcursul discuţiei. A doua zi aveam să aflu că interlocutorul meu a participat la ultramaratoane în Pirinei, de 80 de km, şi de 217 km, în Himalaya.

"Mai sunt patru kilometri, hai că se poate. Până la urmă nu e prima oară când alergi distanţa asta. În plus patru amărâţi de kilometri înseamnă fix o tură şi jumătate de Tineretului, o nimica toată", încerci să te îmbărbătezi. Degeaba, genunchii nu au urechi. Ard de la crema mentolată aplicată din abundenţă, dar degeaba. Fiecare pas e un chin, genunchii devin parcă organe vitale.

"Hai, hai că se poate", se aude de pe trotuarul Dâmboviţei. "Da, de pe margine se poate", dai replica în gând, printre dinţii strânşi. Ultimul kilometru e epuizant, parcă toată distanţa parcursă s-a comprimat aici, în mia asta de metri. Nu ajută nici fanfara, nici toboşarii care fac un zgomot infernal.

Colţul de la Casa Poporului vine însă izbăvitor. Se vede scris "Finish". E aievea. Genunchii nu mai dor, te uiţi la ceas. "Ah, 2.09, mai prost ca în toamnă". Asta e, dai tot ce poţi, depăşeşti tot. "Hai că-l fac şi pe ăsta, e gras", te împinge un gând. Nţţ, gândul nu e de ajuns, "grasul" e pe alcaline, are ceva, un încărcător ceva, care îl propulsează când vede că-l depăşeşti. Altfel nu se explică cum de aproape că îţi provoacă otită din cauza curentului. Asta e. Te mulţumeşti cu alţi 3-4 pe care îi depăşeşti "en-fanfare". Gata, opreşti ceasul, deşi simţi că ţi s-a oprit şi ţie cel biologic. 2 ore şi 11 minute. Nu simţi nimic, nu mai vezi nici faţa voluntarului dotat cu cleşte care taie legăturile cipului de pe şireturi. Apă, să vină multă apă. Nu mai doare nimic, un sentiment de bine, de mulţumire se instalează în tot corpul. O idee însă îşi face loc - până în toamnă musai trebuie să intri sub două ore.