REPORTAJ: Povestea Danei, singurul român din delegaţia SUA care trăieşte la Soci un alt "vis american” - FOTO

Se lasă cu greu înduplecată să răspundă la nişte întrebări. "Eu nu fac nimic special, sunt angajată la federaţia de schi şi atât. Nu vreau să mă dau mare". Îi spun că nu e vorba de laudă, ci de o modalitate de a spune o poveste. Una care se dovedeşte mai târziu a fi cu happy-end, un "story" în care eroina îşi vede împlinit "visul american", dar total diferit de conceptul lui clasic. Acceptă.

Dana, singurul român care face parte din numeroasa delegaţie a Statelor Unite ale Americii deplasată la Jocurile Olimpice de la Soci, a plecat la 17 ani, în 1993, din România împreună cu familia în SUA. A studiat informatică la Universitatea din Denver, pe care a absolvit-o în 2007. În urmă cu 12 ani a obţinut şi cetăţenia americană.

De unde pasiunea pentru schi? De la tatăl său, fost schior de performanţă şi antrenor, care a "cărat-o" la concursuri şi i-a transmis microbul. "Tata a fost un bun schior şi antrenor care m-a învăţat foarte multe lucruri în legătură cu schiul. Lui îi datorez foarte mult la acest capitol. Am făcut schi de performanţă în România şi pe urmă în Statele Unite am practicat până am terminat facultatea. Acum concurez în Masters League - o competiţie de «fun» cu foşti sportivi de performanţă şi tineri", a spus Dana Alexandrescu pentru MEDIAFAX.

Acum locuieşte în Park City, Utah, lângă Salt Lake City, unde este şi sediul Federaţiei Americane de Schi - United States Ski and Snowboard Association. "Acolo unde a fost şi Olimpiada din 2002", ţine să precizeze.

În Park City a ajuns cu aproape 12 ani în urmă, de când se află în slujba federaţiei americane. "Am aplicat după ce am văzut oferta de job printr-o coincidenţă în ziarul local din Colorado, unde locuiam la vremea aia. Am fost vreo 60 de concurenţi pe acel loc şi am reuşit să iau eu poziţia - am avut un test de informatică, dar cred că şi faptul că am făcut schi de perfomanţă şi sunt pasionată mult de schi a fost în avantajul meu", povesteşte Dana.

"Care sunt atribuţiunile tale la federaţia de schi a Statelor Unite?", vine următoarea întrebare. "Eu lucrez ca software developer, programez aplicaţii pentru listele de punctaj, rezultate, mă ocup de baza de date, şi câteodată şi de website-ul federaţiei".

Întrebată direct, dar mai mult în glumă, dacă este o slujbă bine plătită în SUA, Dana apelează, am crezut iniţial, la tertipuri de genul "lifestyle" sau privelişte. Mai târziu aveam să constat că e sinceră, Dana chiar e nebună după sport: "Este un job plătit aşa şi aşa, dar este un «lifestyle» pentru mine, stau într-un oraş în care pot să schiez, să pedalez pe bicicletă". Apoi, după câteva clipe de gândire, îi trece prin minte că s-ar putea crede că are un loc bine plătit şi călduţ într-o companie de stat şi precizează: "Dar federaţiile în America sunt companii non-profit, aşa că totul merge din banii pe care îi strâng de la membri, sponsori şi donatori. Nu este ca în nicio altă ţară, să avem bani de la guvern, totul este prin strângere de fonduri".

Întrebată dacă sportul a rămas printre priorităţile ei şi dacă americanii sunt mai activi decât noi, Dana răspunde: "Sunt foarte pasionată de sport. Schiul este ceea ce mă face să fiu vie, dar fac multe altele, mountain biking şi road biking. Iar acum mă antrenez mult prin CrossFit, la care încerc să merg cel puţin de 4 ori pe săptămână. Zona în care stau eu este plină de atleţi şi oameni care sunt tot timpul pe afară făcând sport, sunt foşti triatlonişti, ciclişti, schiori. Aşa că nu poţi să nu fi activ, te-ai simţi în minoritate. Dar asta nu este o regulă în America, este excepţia".

Cât de scump este să practici schiul în SUA? Părinţii îşi permit să trimită copiii la schi? "Da, este destul de scump, dar dacă începi de mic sunt multe moduri de a primi suport sau să te înscrii în programe pentru copii. Pe pârtie biletul este aproximativ 100 de dolari pe zi, foarte scump, dar abonamentele pe an sunt cam 650 de dolari. Şi unele companii din oraş dau ca beneficiu pentru angajaţi un abonament pe sezon. Programul meu de antrenament la schi, de două ori pe săptămână, seara în nocturnă, costă 550 dolari pe sezon", a explicat ea.

Deturnez discuţia către Soci, vreau să ştiu cum sunt ruşii, dacă organizarea e bună, dacă pârtiile sunt demne de Jocurile Olimpice, dacă este aşa cum s-au plâns unii conaţionali de-ai ei, că nu au nici internet: "Eu am fost şi în Torino şi pot spune că până acum pistele sunt excelente. În general Olimpiada este organizată foarte bine. Eu sunt cam dezamăgită pentru că majoritate voluntarilor nu vorbesc engleză, adică deloc. Aşa că e greu dacă ai întrebări şi nu ştii unde să mergi. Pârtiile în schimb sunt foarte faine! Iar peisajul este ca în Alpi. În ceea ce priveşte celelalte aspecte, noi avem conexiune la internet destul de bună, dar ne-am pregătit din timp. Au venit oameni din delegaţia noastră aici acum un an şi acum câteva luni să vadă unde vor să stea şi ce probleme am avea cu tehnologia, ca să ne pregătim. Nu este ca în State, dar nu este nici rău. Multe lucruri merg chiar bine".

Sunt curios să aflu dacă un maniac după sporturile de iarnă care a trecut de adolescenţă mai face pasiuni pentru sportivi, dacă se întâlneşte cu ei. "Îi văd când lucrez la hotelul sportivilor, dar nu am vorbit cu ei, pentru că sunt ocupaţi şi nu vreau să-i deranjez. Mie îmi place foarte mult de Bode (n.r..- camionul olimpic Bode Miller la supercombinata alpină), este un sportiv foarte talentat şi foarte puternic mental. Nu este uşor să ajungă să schieze la nivelul care a schiat atâta timp şi mai ales anul ăsta, după ce a stat pe tuşa un an de zile din cauza unei fracturi la genunchi", se destăinuie Dana Alexandrescu.

"Bine, favoriţii americani i-am aflat, dar despre români ce ştii, le ţii pumnii?", urmează o altă întrebare. "Da sigur, întoteauna o să ţin pumnii strânşi româniilor. Doar de acolo am venit. Dar este trist să văd că multe nu s-au schimbat şi ei tot se chinuie să facă sport, că nu au resurse să aibă o şansă să facă un progres adevărat. De exemplu, uită-te la tipa care a plecat şi concurează acum pentru Ungaria (n.r. - Edit Miklos), pentru că i-au dat mai mulţi bani, şi a venit pe 7 la coborâre! Multe lucruri în rest nu ştiu despre delegaţia României, dar am reuşit să mă întâlnesc cu Alexandru Barbu şi să avem o mică conversaţie la antrenamentul de la coborâre", a mai spus Dana.

Pentru finalul conversaţiei mă decid că e musai să aflu dacă "visul american", după care au alergat poate zeci de milioane de oameni, există cu adevărat: "Ha? Visul meu este să pot face cea ce mă pasionează până la adânci bătrâneţi, deci pot să zic că am reuşit să fiu într-un loc unde pot să fac multe dintre pasiunile mele. Am dorit să ajung la Olimpiadă ca sportiv, dar n-a fost să fie. Dar am ajuns din altă postură, asta e, oricum e mai bine decât mulţi alţii. Fiecare are visul lui şi cred că fericirea vine din interior, bunurile materiale te duc până la un anumit nivel, dar nu este totul în viaţă. Sunt mulţi americani care au casă şi maşină, dar se îneacă în datorii şi sunt stresaţi la maxim. Eu dacă reuşesc să muncesc, să fac sport, şi să fiu înconjurată de prieteni buni o duc bine (zâmbeşte) . Mai rămâne să găsesc un partener «to play and share my life with!»" (şi zâmbeşte din nou).