REPORTAJ: Secta producătorilor şi consumatorilor de endorfine

Majoritatea preferă să alerge seara, după serviciu. A devenit aproape un ritual. Te echipezi cu şort şi maiou uşor lipit de burta de care nu ai reuşit încă să scapi. Nu uiţi gleznierele, genuncherele sau faşele elastice, alergatul pe teren dur îţi poate distruge zgârciurile. Apoi masezi frenetic picioarele cu alifii mentolate, nu mai ai timp şi de încălzire. Apoi pui adidaşii cu talpă groasă, luaţi astă-vară din outlet de la reduceri, şi hai să arăţi ce poţi. A, şi nu uita player-ul cu căşti. Nu vrei să-ţi aduci aminte de vremurile când îl considerai un moft văzându-l la alţii şi când te speriai de propriile bubuieli ale inimii care îţi răsunau în timpane.

"I've got the power", da, da, e bine să te mişti, puterea e la tine, ce bine că ai scăpat de biroul ăla şi de scaunul pe care nu mai ştii ce poziţie să găseşti. Te gândeşti zâmbind că toată ziua ai depus "efortul" de a mişca mouse-ul şi degetele pe tastatură. Şi melodia îţi aduce aminte de tinereţe, ce bine ar fi fost dacă n-ai fi fumat. Poate acum îţi era mai uşor să alergi. Şi cu mâncatul ai exagerat, şi cu băutul poate...

"Uită-te la ăsta, nu se poate aşa ceva, cum să iasă mă balenele în parc la alergat?". Eşti om cu invidiile şi micile tale răutăţi. Unul mai gras ca tine îţi dă o stare de bine, te simţi un mic Usain Bolt. "Doi câini maidanezi la orizont, m-or ataca? Şi ăia de la site-urile alea cu informaţii despre unde poţi să alergi în Bucureşti spuneau că aici sunt slabe şanse să te clănţăne patrupezii". Nu te muşcă, sunt indiferenţi, s-au obişnuit cu alergătorii.

Uite un nebun care aleargă împingând căruţul cu copilul în el. Ăla mic pare obişnuit, se joacă cu ale lui, nu-i bagă în seamă pe ceilalţi care se holbează la el. Devine interesat doar de raţele sălbatice de pe lac, cărora ar vrea să le dea de mâncare. Taică-su nu aude, îi bubuie Rammstein în cap. Pfuuu, ăia 12 ani de fumat se simt. E tot mai greu să alergi, dar continui. Se opreşte melodia şi auzi ceva care seamăna a şuierat de tren. Te sperii dar îţi dai seama că e propria ta respiraţie şi uiţi când porneşte din nou bubuiala din căşti. "Bip Martinez, bip bip martineeezzz", te ajută să uiţi de respiraţie şi să tragi mai tare de mâini. Te înrăieşte, îţi închipui că Martinez e oricine ţi-a dat dureri de cap în ultima vreme şi vrei să te răzbuni. Asta cu trasul de mâini ca şi cum ai fi la galere îţi aduce aminte de prima ieşire în parc la alergat când te-ai întâlnit, curat ghinion, cu singurul om pe care îl ştii că face maratonul fără probleme. El te-a învăţat din trei vorbe cum trebuie să stai cât de cât relaxat şi să tragi de mâini.

Bicicliştii ăia trei era cât pe ce să te dărâme, nevăzând schimbarea ta bruscă de direcţie când încercai să ocoleşti puştiul de patru ani care sugruma un câine în lesă. Scapi teafăr şi încerci să-i înţelegi pe seminţarii care stau tolăniţi pe bănci pupând din două în două minute peturi de 2 litri de bere. Dacă s-ar organiza un campionat mondial la scuipat seminţe am fi pe primul loc dinaintea începerii competiţiei. Uite, şi câţi pescari pe lac! Mai rămâne să apară şi vânătorii de raţe sălbatice. Care oricum cred că se răresc iarna, când sunt mai gustoase cu varză călită şi nu pentru că ar migra.

În perimetrul ăsta de ce o mirosi mereu ca în WC-ul gării? A, pentru că treci pe lângă o toaletă ecologică. De aia iubeşti ecologismul atât de mult. E mai odios ca nespălatul ăla pe care l-ai depăşit acu' ceva timp şi care cu siguranţă nu auzise de existenţa săpunului.

"Cum e posibil aşa ceva? Cum să alerge o pitzipoancă în parc?", te hlizeşti şi apariţia ei ajută să treacă timpul mai repede. O studiezi în amănunt, nu arată rău, dar fardul ăla aduce a Cruela, iar pantalonii de trening cu trei dungi şi tricoul cu sclipici sunt mai roz decât ţi-ai dori vreodată să trăieşti. Are şi fixativ în păr, nu i se clinteşte nici măcar un fir. După trei minute te întâlneşti şi cu omologul masculin, cu pachetele de muşchi la vedere, maiou mulat, aceeaşi marcă de trening, freză ca şi retezată cu toporul şi evident sprâncenele pensate ca Barbie de mai devreme. Te face să te întrebi care ar fi pentru el înşelesul cuvântului metrosexual, şi dacă nu cumva îl confundă cu alt termen, asemănător.

Uită-te la el, incredibil cum poate să alerge grasul ăsta. Tu parcă stai pe loc. Sigur e pe alcaline, mai să-ţi provoace otită când te-a depăşit. Bătrânii căutători de ultraviolete încă nu au plecat acasă. Toată ziua sunt în parc, în poziţii de yoga, aşteptând parcă iluminarea interioară. Şi-au improvizat şi nişte duşuri, atârnând în copaci nişte peturi de zece litri cu apă.

Melodia "Shut'em down" îţi dai seama că nu ai mai auzit-o de aproape 20 de ani. A ieşit şi din grila VH1, nu mai e nici măcar clasică. Picioarele ard, muşchii, tot. Până şi mişcarea mâinilor parcă e greu de făcut, dar continui, tragi tare fără să ştii de ce. Simţi gura uscată şi transpiraţia cum îţi intră în ochi, şi ustură. Parcă şi foamea vine, toate vin peste tine şi tu vrei să alergi mai mult decât ieri. Şi treci prin zona de restaurante, unde miroase şi a pizza şi a fripturi de la grătarele lui Piedone din parcul alăturat. Îi invidiezi pe cei ieşiti la terasă "să guste un mic şi să servească un ţap de bere". Te întrebi dacă "la dolce vita" o trăiesc ei sau tu în alergare după hormonii fericirii. Ca să alungi foamea te întrebi cum ar fi să înceapă să fumege şi crematoriul uman, aflat pe partea cealaltă a lacului. Devii instantaneu vegetarian.

Îţi dă o senzaţie de bine să vezi câţi oameni aleargă în parc, deşi nu înţelegi de ce. Îi simţi într-un fel fraţi de suferinţă. Faptul că şi alţii sunt la fel de chinuiţi parcă domoleşte un pic durerea fizică care s-a extins de la picioare în tot corpul. Şi bicicliştii, şi copiii care aleargă peste tot transformă orice zi a săptămânii în una de week-end. Aproximezi că mai ai un kilometru şi jumătate, distanţă pe care Gabi Szabo îşi făcea probabil încălzirea. O nimica toată.

Şostakovici îţi aduce mereu linişte, e bun pentru starea de agitaţie. Valsul lui te face să te mişti ca şi cum abia te-ai fi apucat de alergat. Chiar dacă muzica se pierde uşor şi pulsul îi ia locul în timpane. Ajungi într-un final acolo unde ţi-ai propus, ai alergat cu câteva sute de metri mai mult decât ieri. Eşti mulţumit, durerea dispare, ai o stare de bine, de linişte, care te face ca şi mâine să ieşi să alergi. De ce? Alergi după endorfine, chimicalele fericirii pe care ţi le produci singur fără să plăteşti încă un impozit sau o taxă.

(De Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro)