Poveste De Jurnalist

Într-un interviu televizat de CNN, ceea ce ar fi trebuit să fie un interviu normal cu primarul din Las Vegas, a luat o turnură ciudată miercuri după amiază. Primarul Carolyn Goodman i-a pus răbdarea la încercare experimentatului jurnalist şi om de televiziune, Anderson Cooper. Aceasta a reuşit să îl aducă la exasperare după ce a […]

A venit ziua care era ultima inainte de concediu. A doua zi dimineata la 6.00 aveam tren spre Hunedoara. Am venit cu bucurie la redactie, spunându-mi ca nimic nu mai conteaza, plec in concediu. A fost ziua in care au deraiat doua trenuri, iar un al treilea a lovit un microbuz si au murit vreo 14 oameni. Am plecat dupa 01.00, cred, din redactie si nu m-am mai culcat de teama ca nu ma voi trezi si voi pierde trenul. La 6.00 eram in tren spre Hunedoara, cu telefonul in mâna, citind un SMS de la colega mea, Dana Curcea, pe scurt Mârsa: “Ai prins trenul? Ai nimerit vagonul sau esti in locomotiva?”

La Mediafax am ajuns în martie 2005, când am fost sunată să vin la un interviu (trimisesem cu câteva zile în urmă aproximativ 100 de CV-uri pe la toate adresele de mail de care făcusem rost din presă). Am venit la interviu, era agitaţie prin redacţie, mi-au dat să scriu o ştire pe care au publicat-o, apoi să traduc o ştire pe care la fel au publicat-o şi tot aşa până la sfârşitul zilei. După o săptămână m-au angajat şi de atunci au trecut aproape 7 ani.

Practic, este acea meserie care îţi mănâncă nervii, stomacul şi ficaţii – da, noi, jurnaliştii, avem vreo trei ficaţi – pe care te încăpăţânezi s-o faci datorită obsesiei tale că oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă.

Pentru mine jurnalismul a însemnat nevoia şi satisfacţia de a învăţa mereu câte ceva şi de a o lua mereu de la capăt, cred că experienţa este importantă, dar că esenţială este capacitatea de a rămâne interesat şi atent, a-ţi reînnoi perspectivele şi a găsi mereu puncte de interes, chiar şi în evenimente pe care, după ce le-ai tratat în repetate rânduri, ţi se par de rutină.

Pentru că nu ştiu să fac altceva, nu pot şi nu vreau să fac altceva! Pentru că aici mă simt “acasă”, pentru că lucrez cu oameni pe care îi iubesc şi îi respect. Pentru că aici mi-e bine!

Acum, succesul presei se măsoară în click-uri şi like-uri. E şi asta o parte a istoriei. Ca şi una dintre cele trei fotografii pe care le vezi când deschizi această pagină – fotografia care ilustrează anul 2002, făcută la summit-ul de la Praga, când România a fost invitată să adere la NATO. Dacă această fotografie făcută de mine a fost aleasă pentru a ilustra anul 2002, cred că povestea ei este poate cea mai interesantă din tot ceea ce mi s-a întâmplat de când sunt jurnalist şi mai ales din cei 7 ani în care am fost reporter acreditat la Preşedinţie. Şi n-au fost puţine şi nici obişnuite întâmplările, dacă ar fi să îmi amintesc doar de un cutremur în Mexic, de gazele lacrimogene de la un miting antiglobalizare la Atena, de cerşetoarea româncă de pe celebrul bulevard Paulista din Sao Paolo sau de faptul că m-a muşcat un câine chiar în curtea Palatului Cotroceni.

O poveste interesantă din meseria de jurnalist: Când nimeni nu voia să-i ia un interviu lui Mircea Geoană, care o dăduse cu oiştea de gard la primăria Capitalei şi era un ministru de Externe abandonat. M-am dus într-o zi de sâmbătă , împreună cu colegul Mihai Spiridonică, fotograf talentat. Ministrul de Externe a întârziat mai bine de o oră. Dar am făcut un interviu de referinţă. Şi Mihai, care se ghemuise pe covor şi trăgea cadre non-stop, poze minunate. În timp, când îmi venea să mă las de meserie :) mă uitam la una din pozele (anexată :) ) de atunci. Şi nu mă lăsam.

În ianuarie 2009 s-au anunţat nominalizările la Oscarurile din acel an. Îmi amintesc şi acum frenezia care a cuprins întregul departament. Eram angajat de doar câteva luni şi participam pentru prima dată la o acţiune colectivă de acest gen. Cu căştile pe urechi, privirile pironite în monitoare, colegele exclamau - "Angelina, la cea mai bună actriţă", "Sean Penn! l-au nominalizat pe Sean!", "Slamdog, la cel mai bun film!" -, în timp ce scriau cu o rapiditate incredibilă pe tastaturile PC-urilor. Îmi plăcea acea stare de agitaţie, îmi plăcea pasiunea lor pentru film, pasiunea pentru lucrul bine făcut, dar îmi plăceau şi chicotelile lor, exclamaţiile de încântare - atunci când actorii şi filmele preferate de ele se regăseau pe listele cu nominalizaţi - ca şi dorinţa lor de a fi prima companie din online-ul românesc care publica acele ştiri. Regăsesc cu placere acelaşi sentiment, aceeaşi pasiune, aceeaşi intensitate şi frenezie în fiecare an, de fiecare data când se anunţa nominalizările la Globul de Aur, la Oscar sau la galele de premiere din cadrul marilor festivaluri cinematografice.

Nu voi spune o poveste neapărat interesantă, ci o poveste căreia i s-ar alătura ca „blazon” cele două măşti de la teatru: faţa surâzătoare şi cea tristă. S-a întâmplat de Revelion (2011/2012), eram de serviciu şi se zvonea că Băsescu va apărea, la miezul nopţii, la Predeal. Eu, singură acasă, înconjurată de foi, pixuri şi un reportofon, plus bineînţeles laptop-ul, pregătită să notez şi să înregistrez. Prietenii mă sunau şi mă invitau la petreceri, eu, nu!, trebuie să stau acasă cu televizorul deschis să-l „prind” pe Băsescu. Şi, uite aşa, am petrecut Revelionul singură, cu o sticlă de şampanie, aşteptându-l pe Băsescu care, în final, nu a mai apărut.

Cei mai bine de cinci ani de când practic această meserie m-au definit ca om. Jurnalismul înseamnă, astfel, pentru mine, un mod de viaţă, de gândire, mai mult sau mai puţin liberă, mai mult sau mai puţin obiectivă, totul în funcţie de domeniul jurnalistic acoperit, precum şi un mod de închegare a legăturilor interumane. Înseamnă libertate şi nu mă refer numai la cea de exprimare.

Eu încă pun semnul egal între jurnalism şi MEDIAFAX, aşa că jurnalismul este, practic, stilul meu de viaţă în ultimii 7 ani. Înseamnă cam tot ceea ce fac de dimineaţă până seara şi, uneori, chiar şi noaptea. Nu mă pot gândi la o definiţie. Ştiu doar că reprezintă cea mai mare parte din mine.

Eu mi-am facut practic ucenicia la MEDIAFAX, motiv pentru care nici nu am plecat din agenţie atâţia ani - m-am simţit oarecum datoare să rămân pentru că aici am învăţat meseria de jurnalist.

Jurnalismul este meseria mea şi lucrul care m-a făcut să cresc ca om. Dacă nu eram jurnalist şi nu întâlneam câţi oameni am întâlnit şi nu eram pusă în anumite situaţii, sunt 100 la sută sigură că nu eram ce sunt acum. Uneori meseria îmi pune la încercare bunul simţ şi răbdarea, dar, în fond, asa înveţi...

La MEDIAFAX am ajuns cu spaimă. A fost a patra instituţie de presă în care am ajuns să lucrez şi era pentru mine un fel de Dumnezeu al presei. La fel credeam şi despre oamenii care lucrau aici. După mai multe interviuri, teste de cultură generală, desenatul unui copac (care m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt la camera ascunsă) şi o perioadă de probă în care şeful de la ziarul la care încă mai lucram îmi dădea ştirile date de MEDIAFAX (adică de mine) pentru a mă ajuta să scriu şi în ziar, am intrat în rândul reporterilor MEDIAFAX.

Jurnalismul este o meserie. E un domeniu de care îmi este drag şi care mă interesează şi mă întristează ce i se întâmplă la momentul actual. Este o meserie care te epuizează vizibil într-un interval de timp foarte scurt. Principala capcană ca jurnalist este să nu-ţi dai seama că domeniul se schimbă foarte repede şi să consideri că, dacă odată ai fost bun, vei fi aşa mereu. Altă capcană este să ajungi să crezi că nu se poate face jurnalism de calitate. Se poate, iar acum este cel mai mult nevoie de jurnalism de calitate

Înainte cu puţin timp de revoluţia din '89 îmi intrase în cap această profesie, dar mi se părea imposibil de urmat (din motive lesne de înţeles). Înfiinţarea şcolii private de jurnalism m-a pus la treabă, am strâns bani (salariul de "combinist" de Galaţi), iar în vara lui '92 mi s-a împlinit visul şi am fugit irevocabil la Bucureşti.

Uitându-mă în urmă, mi-e greu să spun ce perioadă mi-a plăcut mai mult. Fiecare avea farmecul ei. La început aveam maşină de scris, staţii, mâncam sandviş cu brânză şi cu parizer facut de Dan de la bufet şi de şi familia lui, stăteam la coadă la bani şi mergeam cu Dacia. Acum avem calculatoare ultraperformante, plasmă pentru televiziunile de ştiri, stress, carduri care se golesc parcă ceva mai repede, restaurant, maşini luxoase şi mulţi vecini. Famila s-a micşorat, dar s-a mărit gaşca.

Au fost momente intense atunci, cu decizii editoriale importante la luarea cărora sunt mândru că am asistat.