Piciorul rănit este avocatul sau mai degrabă, funcţia lui în cadrul unui proces judiciar.
Statul se apără prin poliţie, procurori, judecători, un întreg sistem, căruia i se opune doar dreptul individului, indiferent ce ar fi făcut, de fi apărat la rându-i.
Pentru starea de sănătate a societăţii, în general, dreptul la apărare al individului este fundamental
Din păcate, acest drept este ţinta unor presiuni concertate care, nu de puţine ori, îl fac să pară iluzoriu.
În derularea actuală a unui astfel de proces, rolul avocatului este vizat a fi redus prin intimidare, ignorare ori chiar eliminare.
Norma juridică, defineşte echilibrul dintre acuzare şi apărare ca fiind un principiu primordial.
Într-o cauză judiciară, stabilirea adevărului reprezintă un scop pe care orice societate normală şi-l doreşte a fi îndeplinit cu rigurozitate.
În cauzele penale, acuzarea joacă cu albele şi „deschide” prima, în timp ce apărarea are un rol de reacţie, unul ulterior.
Tocmai de aceea, echilibrul se impune.
La noi, apărării i se dă peste de mână, i se trânteşte uşa-n nas, avocatul e trimis după cai verzi pe pereţi, numai să nu mai încurce cu „chichiţele” lui.
Chichiţele alea, prost termen dar asta e, s-a consacrat cu ironie şi adversitate deplasate, sunt garanţia că întreg procesul e corect, că îşi va fi îndeplinind menirea.
Beneficiul îndoielii este cheia, iar avocatul este maestrul care ştie şi trebuie s-o folosească. Sau ar trebui să fie.
În sălile de judecată, avocatului îi e destinat un loc modest, alături de plebe, denumită doct justiţiabili, probabil pentru a fi confundat cu aceştia.
Prost mijloc de a-l delimita de cei care „înfăptuiesc” justiţia.
O ţară „deşteaptă” l-ar valoriza pe avocat, ca să se asigure de linişte şi pace socială, de prosperitate şi respect.
Aşa zice „rule of law”, adică statul de drept.
Pe-aici, pe la noi, zice cam degeaba.