COMENTARIU Lelia Munteanu: Ţara De Care N-are Nimeni Nevoie

Cunosc un şobolan de cursă lungă, înţelept şi cutreierat, care fumează dintr-o pipă cu capac. El mi-a spus spus povestea asta:

Există undeva, la Marea Oarbă – căreia odată i s-a spus şi Pontos Euxinos (adică Marea Primitoare) – există o ţară de care n-are nimeni nevoie. E ca o epavă jefuită de comori. Mulţi dintre locuitorii ei şi-au luat la timp lumea în cap. Au rămas doar cei care nu s-au mai putut mişca – de uimire, de frică, de amărăciune. Dar Ţara De Care N-are Nimeni Nevoie mişună de şefi. Când zic mişună, v-aţi putea închipui că viermuiesc, că îi vezi târându-se peste tot, că te împiedici de ei. Nici vorbă. Ăştia nu ating pământul. Plutesc. Sunt ca nişte baloane umflate cu tupeu. Şi-au largat empatia, ca să le crească portanţa. Şefii ăştia care îşi zic lideri sunt proşti şi mincinoşi. E un paradox, pentru că, de regulă, mincinoşii nu sunt chiar proşti, iar mitomanii, mincinoşii patologic, sunt chiar foarte ingenioşi. Şi pentru că oriunde – până şi în inima focurilor vii – rămâne întotdeauna ceva de furat, fură ăştia de sting. Aş fi nedrept să nu le recunooaştem un talent: dreşi cu vorbiturice, te conving că fură din generozitate, din milă…. Şacalul e rege în satul pustiu, cum bine spune Secundul nostru. Iar Ţara De Care N-are Nimeni Nevoie e un pustiu. De fapt, o grămadă de pustiuri. Oamenii şi-au pus pustiurile la grămadă. Au pus pustiu lângă pustiu, şi-au înădit un soi lume a lor şi uite-i că supravieţuiesc fără să privească în sus, de-acolo de unde şefii lor îmbalonaţi le promit o moarte mai bună.