COMENTARIU Lelia Munteanu: Casa Închipuirii

Din clipa în care ultima cheie s-a răsucit în ultima broască şi ultimii paşi se îndepărtează, începe să ţi se strecoare în suflet, picătura cu picătură, neliniştea.

Ai trăit în toate lumile posibile, ai fost peste tot. Şi în Casa Războiului, dar şi în Casa Păcii, ba chiar şi în Casa Amăgirii.
Insă aici, pitit între tomuri te simţi cel mai vulnerabil. Aici, în Casa Închipuirii. Ai ascultat nu o dată literele respirând. Nu e greu de deosebit între respiraţia grea a consoanelor (horcăitul consoanelor duble) şi respiraţia uşoară a vocalelor (oftatul vocalelor lungi).

Noaptea, când nu mai stă nimeni cu ochii pe ele, literele îşi fac de cap. Ies din cuvinte să se dezmorţească. Lumea îşi descompune sensul, e ca înaintea Genezei, înainte ca Dumnezeu să-şi caute cuvintele cu care a făcut lumea.

Noaptea, în toate bibliotecile de pe pământ, începe Jihadul Literelor. Sparg găoacea cuvintelor, se aleargă, se încaieră, se adună după prietenii şi interese. Din asta ies concepte stranii, propoziţii şi fraze a căror muzicalitate te fură, al căror farmec îţi ia minţile. Cărţile, ca nişte copaci de pe care au zburat toate păsările, murmură răsfoind-se singure.