În februarie 1979, când Ayatollahul Khomeini (în fotografia din dreapta succesorului său, actualul Lider Suprem, Ayatollahul Khamenei) se întorcea la Tehran, după 14 ani de exil, să-l răstoarne pe Shahanshah (Regele Regilor) şi să instituie în Iran Republica Islamică, încă mai umblau prin bâlciuri nişte omuleţi ponosiţi cu o cutie pictată sub braţ. Era „Shahre Farang” (Oraş Străin), instrumentul magic prin care puteai să vezi minunăţiile lumii: imagini în trei dimensiuni cu cele mai stranii aşezări, care păreau anume puse acolo să te tulbure ca unele în care nu vei ajunge niciodată.
De parcă s-ar uita într-un Shahre Farang, viaţa supuşilor a devenit pentru ayatollahii care conduc ţara de peste patru decenii un Oraş Străin.
Covoare de Kashan, vin de Shiraz, orez de Mazandaran, ceai de Lahijan – ce altceva mai ştiţi despre Iran? Hafez, Saadi, Ferdowsi – marii clasici. Petrol şi gaze naturale. Sancţiuni economice. Altceva ce? E prea departe ca realităţile de acolo să nu fi luat mereu forma unei pasări care moare în zbor (n-o vezi căzând, n-o auzi).
Dincolo de chador-ul sau de hijab-ul femeilor, părea să nu fie nimic. Şi iată – ochi şi voci.
Totuşi, de parcă s-ar uita într-un Shahre Farang, viaţa supuşilor a devenit pentru ayatollahi e Oraş Străin.
Protestatarii din stradă sunt acum gata să spargă ulciorul propriei vieţi, dacă e nevoie, ca să le amintească tuturor, din Beit-e Rahbari (reşedinţa din inima Tehranului a Ayatollahului Khamenei) până în Qom (Vaticanul şiit, situat la 125 kilometri sud de Capitală) că Dumnezeu a suflat peste lut.
Poţi închide porţile oraşului, spun persanii, dar nu şi gura oamenilor.
„Bella ciao”, cântecul partizanilor italieni care s-au opus fascismului, adaptat în farsi: