Maladia Alzheimer e „un cancer al identităţii, al memoriei”, spune Elie Wiesel într-o carte al cărei titlu nu mi-l mai aduc aminte.
Atât mai ştiu că Wiesel compară suferinţa aceasta cu un roman din care se rup paginile una câte una, până când nu mai rămân decât coperţile. N-am găsit nicăieri o imagine mai metaforic-exactă a simptomatologiei.
În carte (care poate că se numeşte chiar „Uitarea”?), personajul atins de boală (i-am uitat numele) inventează o rugăciune, care sună cam aşa, din cîte ţin minte:
„Dumnezeule, nu vreau să uit. Nimic nu vreau să uit, nici fericirea, nici disperarea. Nici pe morţi, nici pe vii. Nici vocile, nici tăcerea. Chiar dacă Tu, Doamne, mă uiţi, eu refuz să Te uit”.