FOCUS: 4 martie, ziua care a îndoliat România şi a transformat Bucureştiul într-un oraş fantomă / Mărturii tulburătoare ale celor care au văzut infernul de aproape sunt publicate az

Peste 1.500 de suflete s-au stins sub dărâmături la cutremurul din 1977, iar alte 11.000 de persoane au fost rănite. Ele au purtat şi poartă cicatrici invizibile, dar adânci.

Clădiri emblematice, simboluri ale unei epoci s-au prăbuşit ca nişte castele de nisip, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Printre „stelele” care au căzut în acea noapte neagră se numără geniul comediei româneşti, Toma Caragiu, a cărui voce s-a stins sub ruine, Alexandru Bocăneţ, regizorul vizionar, dar şi privighetoarea cu voce de aur, Doina Badea.

Cel mai mare aisberg din lume a eșuat în largul unei insule îndepărtate. Ce impact ar putea avea asupra mediului

19:52

Ministerul Muncii şi AmCham, întâlnire despre soluţii pentru dezvoltarea pieţei muncii

19:40

48 de ani mai târziu, rănile încă dor, iar amintirele sunt la fel de crude ca în acea noapte fatidică.

Cunoscutul actor, Mihai Gruia Sandu, era pe atunci un tânăr militar. A participat la misiunile de salvare a victimilor şi a văzut infernul de aproape. Mărturia maestrului este tulburătoare, la fel şi emoţia transmisă despre descoperirea unui bebeluş de o lună şi jumătate, printre dărâmături, la Casata. Bebeluşul de atunci este actorul Nae Alexandru.

Mihai Gruia Sandu era soldat la vremea aceea. Îşi aminteşte momentul când s-a strigat „Cutremur”, iar el şi colegii săi se uitau la un film bulgăresc. La fel de proaspăt îi este în memorie că un maior a crezut că este un atac al aviaţiei inamice: „dezorganizarea era absolut perfectă”.

„Soldaţii făceau tot. După cutremur am mutat, de pildă, Muzeul de Arte Populară, l-am mutat în Casa de Piatră de la Herăşti. (…) La cutremur, în seara aceea, pentru că făceam parte din echipa artistică a regimentului, ne-am refugiat în locul unde stătea trompetistul, de care făceam poante milităreşti, că săracul era adventist şi noi, când spuneam prostii, el se înroşea şi ne plăcea foarte mult să râdem de el. Săracul de el. Şi încercăm să ne uităm la un film şi să spunem porcării, rra un film bulgăresc, „Dulce şi amar”. Trebuia să se sune la şi jumătate goarna de stingere. Noi chiuleam, bineînţeles, că cu asta ne ocupam. Nu sunt un erou, nu sunt un martir. Adică m-am ocupat cu chiulul absolut masiv, de câte ori am putut, am făcut-o. Şi în momentul acela cineva a spus CUTREMUR. Dănuţ se pregătea să ia goarna. Mai fuseseră aşa mişcări, dar nu aşa de mari. Şi am luat-o ca glumă. Ia uite cum se sperie unii. Nu ştiam unde sunt mantaua şi căciula. Şi când m-am repăzit să le iau, zidul a plecat. Am înţeles că e groasă, am ieşit afară şi atunci un dobitoc de ofiţer a strigat „aviaţie inamică la joasă înălţime”. Era un zgumăt îngrozitor. Undeva în direcţia Măgurele s-a văzut un… care era sectorul de apărare ăsta de… reactorul nuclear de acolo, sau ce era el, trebuia să-l apărăm noi. Acum, în direcţia aceea se vedea şi cazanul, pentru că se încălzea apă. O dată pe săptămână, la vremea aceea, aveai voie să faci baie. A căzut cazanul, a explodat, s-a văzut o flacără uriaşă şi un fum. Şi când a spus dobitocul de maior că aviaţia e la joase înălţime, am zis „Am încurcat-o, a început războiul tocmai acum, când sunt eu aici. După aia au urmat câteva momente de derută. Dezorganizarea era absolut perfectă”, îşi aminteşte actorul Mihai Gruia Sandu despre primul contact cu dezastrul. Mărturisirile au fost făcute la „Altceva”, cu Adrian Artene.

Actorul spune că nu a văzut în viaţa lui aşa dezorganizare, aşa panică, în care nimeni nu ştia nimic. În plus, ordinile erau contradictorii. Au fost scoase maşinile de război, dar acestea nu funcţionau pentru că se fura îngrozitor în acele vremuri, nu mai aveau baterii, nu mai aveau cauciucuri. Aşa că au fost luate maşinile de la aprovizionare şi într-un camion cu resturi de varză şi de morcovi, soldaţii au ajuns la Spitalul de Urgenţă, unde au realizat dezastrul: spitalul nu mai avea curent şi se opera în curte, pe jos, la lumina farurilor maşinilor.

„Acolo a fost cumva centrul Bucureştiului. Cifrele de morţi şi răniţi sunt absolut trucate, pentru că la vremea aceea nimic nu era real. Cu siguranţă că au fost mult mai mulţi, dar nu trebuia să se spună că să nu intraţi în panică. Când am ajuns acolo, am crezut că înnebunesc. Pentru că veneau maşini, autobuzele acelea cu burdufluri, la vremea aceea, pline cu nu ştiam ce. A venit un domn de la spitalul de urgenţă, care nu mai avea curent, şi ăia operau în curtea interioară, la faruri de maşini, pe jos. A venit un băiat, atunci când s-a tăiat piciorul prima dată, cu două sticlă de alcool rafinat şi a spus: „Băi, băieţi, luaţi şi voi să vă întăriţi, că am şi eu o rugăminte la voi, să-i selectăm morţii deoparte, răniţii deoparte. Morţii şi răniţii erau cu sutele, nu ştiai care este. Era noapte, era întuneric, era debandandă, erau urlete. Veneau femei care ziceau: „Daţi-mi copilul”. Atunci am văzut o pe o doamnă, am identificat-o după ani de zile, pe doamna Monica, care era studentă şi venise voluntar să… la medicină. Era un grup de studenţi, din care era o singură fată… ea era. Mi s-a părut foarte frumoasă. Când eşti în armată, totul se schimbă, tot peisajul, când vezi o fată frumoasă”, povesteşte Mihai Gruia Sandu.

Actorul nu realizează că de la acel moment au trecut 48 de ani. Spune că acel moment l-a marcat definitiv în viaţă şi l-a schimbat fundamental. Şocul a ceea ce a trăit ca soldat la cutremurul din 4 martie 1977 l-a urmărit. După un an de zile de la catastrofă, deşi avea treabă la Universitate, mergea pe la Piaţa Unirii. Pentru că ultimul loc în care a lucrat, şi cel mai dramatic, a fost la Continental. Iar după un an, ocolea locul inconştient.

Îşi aminteşte cum oameni cu funcţii mari nu au reuşit să reziste tragediei. Vorbeşte despre comandantul său, un om foarte rău şi foarte autoritar, dar ai cărui părinţii lui locuiau acolo. L-a văzut ţinând în braţe o jucărie de pluş şi plângând ca un copil. Nu l-a mai văzut niciodată de atunci. Un alt şef, generalul Rusu, a bătut pas de defilare noaptea, în noroi, la ora 2 noapte, când a venit Nicolae Ceauşescu să i se dea raportul.

Nu a fost singura prostie despre care îşi aminteşte în privinţa generalului, care a pus pământ şi flori care să acopere tragedia. Iar Ceauşescu a dat ordin să se caute în continuare după ce o femeie a spus că fiul ei nu este mort.

„Ca să raporteze că totul este terminat, după circa 8 zile, când s-a ajuns la nivelul solului, (generalul – n.r.) a adus vreo 80 de camioane de pământ, le-a pus acolo, a vrut să pună şi flori, a şi a început să pună flori. Era un grup de civili, că nu mai aveau voie. După primele 3 zile au venit securiştii şi ne-au înconjurat. Şi din grupul acela a sărit o femeie, aşa ca un nebună, a rupt cordonul, s-a aşezat în genunchi în faţa la madame Ceauşescu şi a început să-i spună că copilul ei e viu, că ştie că-l vede. Da, după 8 zile. Toată lumea ştia că-l caută pe acest crainic, Sorin. Şi atunci Ceauşescu a dat ordine pentru că acea clădire mai avea două subsoluri. Acesta (generalul – n.r.) când a ajuns la nivelul solului, a pus pământ. Cu floricele, că e frumos, cum le place lor, să pună floricele. Şi a dat ordine (Ceauşescu – n.r.) şi soldatul român a pus mâna pe lopată să ia cele 80 de camioane de pământ. Şi după 11 zile de la cutremur l-au găsit pe băiatul acela viu”.

Sorin nu mai putea să stea în picioare, iar Mihai Gruia Sandu îşi aminteşte că era să facă arest, pentru că un sergent a intrat după el să-l împingă, iar Mihai Gruia Sandu l-a tras de mână şi a vrut să îi dea ceai cu lămâie, deşi cei de la Crucea Roşie spuseseră să nu le dea apă celor descoperiţi pentru că li se blochează rinichii şi mor imediat.

A fugit, însă, şi nimeni nu avea cum să îl identifice, pentru că toţi soldaţii arătau „ca nişte porci, cu nişte pufaice mari, cu mască de praf, era un praf îngrozitor, miroseam a stârv”.

După mulţi ani, Mihai Gruia Sandu a văzut o emisiunea realizată de Iuliana Marciuc despre cutremur, în care filmat momentul în care a fost scos Sorin, după 11 zile. „Bine, nu poţi să identifici exact, dar eu ştiam că unul din aia patru soldaţi sunt eu”, spune el.

Actorul îşi aminteşte prima femeie pe care a găsit-o în viaţă după cutremur: era pe stradă, nu era într-un bloc, dar căzuse blocul peste maşină. Şi ea a stat într-o maşină, Dacia 1100, cu soţul şi cumnatul morţi peste ea. I-a vorbit o vreme, ca să îi abată atenţia de la şocul pe care îl trăia.

„Am văzut cât de mult valorează viaţa unui om. Practic, toţi pe care i-am găsit acolo – a fost bărbatul Doinei Bădea, care era în pielea goală, cu săpun pe el, făcea baie. Şi a ieşit din baie să-şi ia copiii. Şi îţi dai seama că nu era pregătit. Nu ştia chestia asta. A fost fulgerător. Şi asta se întâmplă cu toţi. Pe unii nu i-au mai găsit deloc. Pentru că plăcilele s-au mişcat şi nu au mai găsit nimic. Cum era cazul părinţilor acelui comandant al nostru”, povesteşte actorul.

Mihai Gruia Sandu îşi aminteşte cum arată Bucureştiul ăn acea vreme: era plin de cadavre în putrefacţie, pe şosele şi mirosea. La un moment dat a fugit acasă, am ajuns la sora sa, pentru că a vrut să facă un duş, să mănânce şi să bea ceva. Şocată când l-a văzut, sora a leşinat.

„Am ajuns acasă, am deschis uşa şi am zis: bună, Corina, ce faci? Şi ea s-a uitat la mine şi a leşinat. A fost prima dată în viaţă si singura dată când a leşinat. Şi văzând cum cade din picioare, m-am repezit s-o prind. Ea s-a trezit brusc din leşin şi a zis: „Nu pune mâna pe mine”! Miroseam a hoit de două săptămâni, ca să zic aşa”, îşi amiteşte actorul.

Atunci a realizat că fiecare este deperisabil.

„Am realizat că, de fapt, toată această iluzie în care trăim este cumva o mare păcăleală. Că umblăm după bani, după poziţii, după relaţii, după să acumulăm chestii care, dintr-o dată, fulgerător, nu au nicio valoare. Nu înseamnă absolut nimic. Am admirat întotdeauna Teatrul Bulandra şi toate piesele puse de Ciulei şi Pintilie acolo. Şi nu numai. Şi se făcuse un grup, îi văd şi acum, Irina Petrescu, Ogăşanu, Pitiş, Mimi Caragiu… cum stăteau şi aşteptau să vadă ce-i cu Toma. A fost acolo? N-a fost? Oamenii aia, peste nouă ani, mi-au devenit colegi când am ajuns în sfârşit Teatrul Bulandra. La vremea aceea mă uitam la ei ca la Dumnezei”, spune actorul, fost soldat la cutremur.

„Şi acum aud strigătul: „Zece voluntari la morgă. Nu ştiam cum să fug”.

„O experienţă traumatizantă de gradul acesta ar trebui totuşi să transforme lumea. Să înţelegi lucruri de o profunzime mare. Să înţelegi, să te duci puţin în zona transcendentă. Să nu te mai lupţi pentru tot felul de chestii iluzorii care, la urma urmei, nu înseamnă nimic”, spune actorul.

Iar în toată această tragedie, viaţa a ieşit victorioasă: „Este un actor de la Teatrul Tănase, Nae Alexandru, pe care un sergent din compania noastră, scormonind (…) l-a găsit între dărmături. Un copil de o lună jumate. Şase săptămâni avea Nae la momentul acela. A crezut că-i mort, l-a luat în braţe şi a vrut să îl ducă la morgă, cum procedam cu toţi. Şi copilul ăla l-a strâns de deget. Nu ştiu cum a supravieţuit, că nimeni de acolo n-a supravieţuit. El este actorul Nae Alexandru. Mai are şi acum cicatrice de atunci, de când avea şase săptămâni”, povesteşte fostul soldat, devenit actor.