Marius Oprea

Rumen Radev, preşedintele bulgar, a fost pilot de supersonice (MIG-uri) în armata Bulgariei comuniste a lui Jivkov şi membru al Partidului Comunist. Spune oricui că nu se ruşinează cu trecutul lui – dealtfel, a parcurs calea pînă la cele mai înalte trepte ierarhice militare din Bulgaria, ajungînd general şi comandant al aviaţiei. Din 22 ianuarie 2017, susţinut fiind de Partidul Socialist Bulgar, fost comunist, a ajuns preşedinte al ţării. De curînd, a participat şi la una din cele mai rîvnite acţiuni culturale ale lumii – concertul de Anul Nou, al Filarmonicii de la Viena. Nu pentru că şi-ar fi dorit el neapărat aşa ceva – profilul său cultural e departe de al unui meloman.

Moartea lui Dumitru Radu Popescu, ştiut mai degrabă ca ”DeRe Popescu”, n-a fost astăzi o ştire. În schimb, una din primele ştiri a fost o moarte accidentală la o partidă de vînătoare, din judeţul Timiş, în care un vînător de 56 de ani şi-a împuşcat din greşeală tovarăşul, mai tînăr cu şase ani. S-a dovedit […]

Nu e pentru prima oară în istorie cînd un criminal, despre care toată lumea ştie că e un criminal, se bucură de toate onorurile în ţara în care-şi comite crimele. Ca şi predecesori precum Hitler, Stalin şi Pol Pot ori, într-o măsură mai mică la noi, Dej şi Ceauşescu, Putin e şeful unui stat totalitar. El conduce o piramidă a crimei riguros organizate, în care instituţiile statului nu mai apără naţiunea, ci o angrenează în acţiuni violente, soldate cu victime: e vorba aici de războiul din Ucraina, a cărui justificare puerilă, de ”denazificare”, nu-i convinge nici pe ruşi. Dar îi convinge faptul că Ucraina trebuie ”să fie a lor” – aşa a fost şi în vremea URSS. Ruşii ţin cu Putin, din acest motiv. E neîndoielnic – şi cine crede altfel, îşi face iluzii.

Azi se împlinesc 75 de ani de la prima zi de Republică, în România – ”Republica Populară Română”, o formă-surogat de guvernămînt, care acoperea realitatea mult mai prozaică a unui regim de ocupaţie sovieto-comunistă a ţării. Ceea ce ne-au impus ocupanţii ruşi în urmă cu trei sferturi de secol, Republica, dăinuie încă, fiind un semn exterior al blocajului istoric în care se află România. Faptul că nu e niciun semn din partea ”clasei politice” a ţării că ar dori revenirea la forma legitimă istoric şi juridic de guvernămînt a României nu e decît un reflex, pe care continuitatea structurilor instituţionale şi a mentalităţilor ”omului nou” l-a produs, ca efect de lungă durată a comunismului. Aşa cum ”războiul rece” între est şi vest nu s-a sfîrşit încă, nu s-au încheiat nici efectele domniei fărădelegii în ţara noastră, care se va întoarce la normalitate abia atunci cînd vom reveni la stabilitatea, siguranţa şi prestigiul reîntoarcerii la monarhia constituţională. E singura garanţie pentru toţi românii că în această ţară, a lor, prosperitatea şi buna înţelegere între toţi vor reveni, doar atunci cînd ei se vor reaşeza sub deviza regalităţii din România, ”Nihil Sine Deo” – nimic fără Dumnezeu. Căci primul pas al unei renaşteri a românilor e reînvierea lor morală, care numai astfel, ”cu Dumnezeu înainte”, se mai poate face, în aceste vremuri tulburi. Nu ne aşteaptă ani uşori şi, în afară de noi, nimeni alticineva nu se îndeamnă să ne croiască un viitor mai bun.

Ce să aştept de la 2023? Europa nu mai are secrete. Asimilarea ”valorilor europene” include şpaga, care e transfrontalieră şi nu a ocolit Bruxelles-ul. Oamenii politici sînt la fel peste tot, de multe ori mai vulgari şi incompetenţi decît cel din urmă alegător al lor. Ucraina, vecina noastră, alături de care am fost şi sîntem, ne tratează conaţionalii ca pe un bun propriu, răpindu-le în mod voit limba şi tradiţiile. Sîntem singuri, conduşi de un preşedinte atît de imobil, încît a ajuns să semene cu propria lui statuie. Singurul lucru care ne mişcă, într-o lume care-şi înghite, rînd pe rînd, valorile ca pe bomboane, e conştiinţa noastră de sine, care se dovedeşte singura noastră putere.

După 1985, cînd la putere în Uniunea Sovietică a ajuns Mihail Gorbaciov, aripa pro-sovietică din rîndul comuniştilor români a devenit, aproape mecanic, implicit o aripă reformistă, în contradicţie totală cu linia de tip stalinist impusă de Ceauşescu. Militaru îşi aminteşte: “În iarna lui 1984-1985 – după eşecul pe care l-am avut – am zis să înfiinţăm un Comitet al Salvării Naţionale şi să îl dăm publicităţii. S-a făcut scrisoare către Europa liberă, dar, din păcate nu a fost publicată. Comitetul însă a existat. În cercuri restrînse de oameni se ştia de existenţa unui asemenea comitet. În iarna lui 1988-1989, acest Comitet s-a transformat în Front al Salvării Naţionale”. La cîteva luni după aceea, s-a creat, susţine Militaru, şi un “Front militar”. Nemulţumirile erau însă exprimate doar în surdină, de frica Securităţii. Complotul rămăsese cantonat în Parcul Herăstrău, din vecinătatea Cartierului Primăverii.

Asupra evenimentelor din 1989 se aşterne, an de an, praful uitării. Ele mai rămîn doar în amintirea tragică a celor ce şi-au pierdut, în acele zile, copii, surori sau fraţi, părinţi sau bunici. Imortalizate de fotografii îngălbenite sau de pompoase “certificate de revoluţionar”, acordate cu o suspectă dărnicie unora care nu par a avea nimic în comun cu idealurile revoluţiei din decembrie, acele zile vor fi într-o bună zi, fără îndoailă, subiectul judecăţii mult mai calme a istoriei.

În urmă cu 33 ani, se auzea, repetat, la Europa Liberă cum populaţia Timişoarei, cea ieşită în stradă, era masacrată de tancuri pe Calea Girocului sau împuşcată din faţă în Piaţa Operei. Treptat, o tot mai largă parte a lumii noastre li s-a alăturat – mai întîi în îngrijorare şi compasiune, iar mai apoi în revoltă. După nesăbuinţa lui Ceauşescu, care a insultat în 20 decembrie morţi a căror ucidere o comandase şi a căutat a doua zi cumpărarea conştiinţelor cu zece lei, calea era fără întoarcere. S-a petrecut atunci ceva peste puterea de înţelegere a oamenilor – parcă patru decenii de teroare, patru decenii de zăcut la cozi, patru decenii de cartele, patru decenii de frig şi mai ales patru decenii de umilinţe la care te supunea, într-adins, în faţa “colectivului” orice mic imbecil cu carnet roşu şi patalama de activist s-au adunat atunci în toţi – indiferent de vîrstă. S-a ridicat şi Bucureştiul. Se revărsase paharul. Frica era înghiţită, ceas de ceas, de porţii mari de curaj, iar anii de umilire se transformau, clipă de clipă, într-o libertate care înceta să mai fie numai interioară. O libertate căreia TAB-urile armatei nu-i puteau ţine piept, cum nu i-au putut ţine piept nici “uslaşii” Securităţii.

În septembrie 1994, generalul în rezervă Victor Athanasie Stănculescu, fost ministru al apărării după Revoluţie, a fost audiat de Comisia Senatorială care ancheta evenimentele din decembrie 1989. Încă nici nu se întrezărea anchetarea (urmată de condamnarea sa) pentru participarea la reprimarea revoltelor din Timişoara: tot ”grupul Iliescu” acţiona solidar, iar procurorii, obişnuiţi încă cu obedienţa faţă de putere, nu îndrăzneau nici măcar să se gîndească la aşa ceva – a fost nevoie ca această putere să se schimbe după alegerile din noiembrie 1996, pentru ca o asemenea anchetă să înceapă. Era perioada în care totuşi, în scop propagandistic, se mai vorbea şi de un ”proces al comunismului”, despre care am avut ocazia să discut deschis cu adjunctul procurorului general, generalul Mugurel Florescu. Rîzînd uşor sarcastic, el mi-a spus – în legătură cu procesul comunismului şi ancheta Revoluţiei: ”dragă, asemenea procese n-ai să vezi cît Iliescu e la putere, doar n-au cum să se condamne pe sine!” Acestea sînt circumstanţele în care, în noiembrie 1994, generalul Stănculescu apărea, sigur pe sine, în faţa Comisiei senatoriale. Siguranţa lui era conferită şi de bunăstarea la care ajunsese: director al marelui concern Balli, în România.

Miza politică internă a intrării României în spaţiul Schengen s-a fîsîit. Mi-a adus aminte de speranţele privind intrarea ţării noastre în NATO în 1997, dar atunci preşedintele Emil Constantinescu a obţinut totuşi un Parteneriat Stragegic cu Alianţa, cît şi un program clar al intrării noastre în NATO. Faptul că n-a ezitat ulterior nici asupra deciziei de a permite aeronavelor americane suvolul asupra României, împiedicîndu-le în schimb să treacă pe cele ale ruşilor (gest cu costuri electorale dramatice pentru preşedinte, care în cele din urmă şi-a retras candidatura pentru al doilea mandat) a făcut diferenţa între cele două momente, intrarea în NATO şi intarea în Schenghen: primul a fost gestionat de Emil Constantinescu, om de stat. Al doilea, de Klaus Iohannis, om de golf, sky şi selfie-uri la piramide, care n-a făcut nimic pentru aderarea la Schengen. A obţinut doar bătăi pe umăr, de complezenţă şi un amarnic şi deprimant ”vom vedea”. Cu aveastă ocazie, s-a văzut diferenţa între cei doi preşedinţi: unul a fost om de stat, iar cel de-al doilea a rămas cu mentalitate de primar dintr-un oraş de provincie.

Totul a început la Timişoara, cu 33 de ani în urmă, cînd forurile locale de partid, la sugestia Securităţii, au luat decizia de a-l muta pe pastorul Laszlo Tokes de la parohia reformată din strada Timotei Cipariu. Oficial, era vorba de o cerere a autorităţile ecleziastice ale Bisericii Reformate (cauţionată de Departamentul Cultelor, care-i retrăsese lui Laszlo Tokes din 28 august 1989 autorizaţia de a sluji. Neoficial însă, predicile sale, interviurile date în străinătate despre situaţia din România îl făcuseră indezirabil. Nu putea fi arestat, pentru că s-ar fi protestat în Ungaria, dar şi în occident – Tokes devenise o voce, ca opozant al regimului. Situaţia devenise însă într-atît de critică, încît şi această scînteie a fost deajuns şi, după ”lecţia” Braşovului în 1987, oamenii şi-au adunat curajul să iasă în stradă, pentru a protesta.

Ţara cu care preşedintele Klaus Iohannis tocmai ”a bătut palma” (acceptînd şi parafînd prin întîlnirile sale cu oficialii Austriei, la Bruxelles, fără nicio reacţie umilinţa veto-ului pe care acest stat l-a dat României), este, cum am mai arătat, ”cap de pod” al operaţiunilor de spionaj rusesc în Europa. Mai presus de toate, chiar în aceste momente în care ne aflăm practic într-un conflict cu Moscova, Austria e ea însăşi o ţară coruptă şi penetrată de spionii ruşi.

Fără să-şi dea seama, ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode, care a furnizat cifrele de mai sus (prima, a pierderilor estimate ca urmare a neacceptării noastre în Schengen, a doua a banilor cheltuiţi cu ”securizarea frontierelor”) i-a dat o grea lovitură lui Klaus Iohannis. Acum se vede, mai mult decît oricînd, că avem un preşedinte inutil. Ba chiar nociv pentru România.

Austria s-a îndreptat către neutralitatea ei oficială din anii ’50, în urma tratatului încheiat la Moscova, prin care în 1955 trupele sovietice şi apoi şi aliaţii s-au retras din ţară. În Austria legile fac din spionaj o ”crimă”, doar dacă este îndreptat împotriva Austriei. Dacă spionii n-au treabă cu ea, nici Austria n-are treabă cu ei. În acest climat, oficialii austrieci sînt totuşi primii cei mai expuşi influenţei ruse. Această politică din trecut e actuală încă şi face din această ţară un pericol potenţial mult mai mare pentru Uniunea Europeană, decît ”migraţia ilegală”.

Ca orice ţară – mai ales din această parte a lumii – Austria n-a fost scutită în trecut de prezenţa agenţilor Directoratului 1 al KGB – cel însărcinat cu ”afacerile externe” de spionaj sovietic şi ale succesorului său, FSB-ul, cum nici de cele ale GRU, spionajul militar rus. Cu o excepţie, care semnifică multe despre […]

Respingerea României şi Bulgariei de la intrarea în Schengen au, în opinia mea, mai degrabă explicaţii geostrategice decît politice. Nu e vorba nici de alegerile interne din Austria, nici de refugiaţi. Intrarea celor două ţări în Schengen ar fi dus la o armonizare unitară din punct de vedere teritorial şi al comunicaţiilor a coaliţiei anti-ruse din Europa. Un dezastru politic şi economic, pentru Putin. O mai bună circulaţie a oamenilor şi a mărfurilor ”în spatele frontului” din Ucraina şi în cadrul coaliţiei occidentale care i se opune nu era deloc în avantajul Moscovei, aşa că Putin a obţinut ce-a vrut. Sînt, din păcate, prea multe dovezi din trecutul recent, ca să nu mai vorbesc de mai vechea istorie postbelică. Ele arată că Austria acţionează ca un ”Belarus” al lui Putin, în miezul Europei.

Răul nu mai poate fi reparat: cred că euro-entuziasmul românesc se va transforma foarte repede într-o euro-furie rece, şi cu atît mai periculoasă. Noi, românii, avem o singură calitate vizibilă – ştim să urîm cu patimă, solidar şi pe termen lung. Aici nu e vorba doar de Austria, ci de Europa însăşi. Nimeni nu poate să explice, în termeni simpli, de ce, dacă îndeplineşti criteriile, nu ţi se aplică regulile generale. De ce eşti tratat ca o naţiune de mîna a doua, doar pentru că tot ”regulile europene”, impuse celor care s-au aşezat mai tîrziu la masa comună, au făcut posibil un asemenea tratament.

Sînt obligat la obiectivitate, ca jurnalist şi istoric. Dar acum indignarea îmi sufocă obiectivitatea. Jaroslav Hasek e cel care-şi începea nemuritorul roman ”Peripeţiile bravului soldat Švejk” cu replica doamnei Müllerova, menajera lui Švejk: ”Carevasăzică, ni l-au ucis pe Ferdinand”, anunţînd asasinarea arhiducelui la Sarajevo. Marcat de ştire, Švejk pleacă la cîrciuma ”La Potirul”, unde sfîrşeşte prin a fi arestat, şi el, şi cîrciumarul Palivec, pentru că au decis să dea jos tabloul împăratului, fiindcă ”s-au căcat muştele pe el”. Poliţaiul Bretschneider îi acuză de înaltă trădare, pentru crimă de lezmajestate. Onoarea imperială a Austriei era lezată – nu se ştie dacă de muşte sau de gestul de a da jos de pe perete portretul Kaiserului. Nu e nicio diferenţă în reacţia autorităţilor austriece din zilele noastre – numai că rolul muştelor l-au luat imigranţii, iar bietul Švejk şi inocentul Palivec sînt România şi Bulgaria. Iar Kaiserul e acum Cancelar. Numai Imperiul nu mai e ce a fost, ci doar o caricatură a lui.

Fiecare ţară are propriile ei traume – o parte a ei dispărută, dar nu datorită cataclismelor sau a războaielor, ci din cauza unei incomensurabile sete de putere, care se numeşte dictatură. Fiecare ţară care trece prin setea de putere a unui om sau a unui grup de oameni are, la sfîrşitul unei asemenea epoci triste, chipul sfîşiat de o mare rană şi un popor pierdut. Lasă şi reflexe, urme adînci, în mintea oamenilor. Fie că este vorba de nazism sau comunism, sau diferitele dictaturi ale Asiei, Americii de Sud sau centrale, fie că este vorba de apartheid, de Ceauseşcu sau Pol Pot ori Pinochet, ca să nu mai coborîm în istorie pînă la Hitler sau Stalin, ori de cele mai noi creaţii, Kim Jong-un şi Vladimir Putin, regimurile politice pe care oamenii sau grupurile de oameni care le-au croit pe principiul excuderii celorlalţi, cei care nu gîndeau, nu vorbeau sau nu semănau cu ei, au creat popoare pierdute.

În ajunul Sfîntului Nicolae s-au făcut 14 ani de cînd a murit Constantin Ticu Dumitrescu, cel care păruse să dea un impuls reformei morale a societăţii româneşti, prin acţiunea de de-comunizare şi de-”securizare” a ei. Dar, de legea care-i poartă numele s-a cam ales praful: stindardul CNSAS pare mai degrabă, ca percepţie publică, să fie […]

”Lumina se plimba afară. Şi iar se căznea, aşa orb, s-o afle. Dar nu putea decît să şi-o închipuie”. Sînt rîndurile scrise de poetul Vasile Voiculescu despre coborîrea eroului său, Zahei Orbul, în ocnă, în vremuri în care pe pămînt domnea iadul închisorilor comuniste. Aşa s-a întîmplat şi în salina de la Ocnele Mari, unde robii regimului săpau la sare, chinuiţi de slujbaşii acestuia. Cei din urmă aveau resentimente puternice faţă de credinţă şi de poezie. Pe prima erau asmuţiţi să o sfărîme; pe cea de-a doua o distrugeau pentru că, pur şi simplu, nu intra în puterea înţelegerii lor. Aşa cum bine spunea unul dintre comandanţii Securităţii din acei ani, generalul Pintilie Gheorghe, despre cadrele Securităţii şi gardienii închisorilor: „La noi nu au ce să caute oameni care cred în Dumnezeu!”. Dar a venit vremea ca Dumnezeu să coboare şi în ocna de sare a orbului Zahei, iar de acolo să izvorască lumina, pînă la cer. Cu aceste sentimente am trăit Sfînta Liturghie Arhierească, oficiată de Înalt Preasfinţitul Varsanufie de la Rîmnic, de Sfînta Varvara, ocrotitoarea minerilor, în capela de la Ocnele Mari: un loc al suferinţei, preschimbat într-o grădină a rugăciunii. Şi a minunilor zilnice.

În urmă cu şaptezeci de ani, la începutul anului 1952, la o plenară din martie, Dej a început ofensiva împotriva ”străinilor” din rîndurile comuniştilor din România, pentru a da o nuanţă de ”patriotism” ocupaţiei sovieto-comuniste din ţară. Primul care a ”căzut” a fost Vasile Luca, fost ministru de finanţe, în contextul nemulţumirii populare faţă de ”reforma bănească”. I-au urmat Teohari Georgescu şi Ana Pauker: ”troika” moscovită a dispărut din fruntea partidului peste noapte, aşa cum şi apăruse: din voia lui Stalin.

După ce pericolul comunismului naţional după exemplul lui Tito a fost înlăturat din ”ţările frăţeşti” ale blocului sovietic la începutul anilor '50 cu mijloace brutale, Stalin a sesizat totuşi necesitatea unor concesii făcute comuniştilor din ţările de sub ocupaţia Armatei Roşii. Era, totuşi,nevoie de arborarea unui surogat de suveranitate. Astfel, statele satellite ale Moscovei au primit posibilitatea de a afişa un ”patriotism” communist, prin epurări de nuanţă antisemită şi xenofobă în partidele comuniste locale. Tonul l-au dat procesele "halatelor albe" de la Moscova şi mai ales condamnarea liderului comunist evreu din Cehoslovacia, Rudolf Slanski. În sfîrşit, Gheorghe Gheorghiu Dej primea la Bucureşti mult aşteptatul semnal, pentru anihilarea vechilor săi rivali "moscoviţi", pe care îi ura la fel de mult ca pe Pătrăşcanu, dar de care se şi temea, în egală măsură: el, din închisorile antonesciene, nu-şi făcuse atîtea relaţii la ”Poarta” Kremlinului, precum Ana Pauker şi acoliţii ei, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Astfel, în istoria PMR, anul 1952 avea să fie un an al demascării” aşa-zisei "devieri de dreapta".

După arestarea lul Lucreţiu Pătrăşcanu, a început prigoana împotriva prietenilor şi cunoscuţilor săi. Consilierii sovietici care coordonau Serviciul Secret de Informaţii şi Securitatea Poporului, dacă tot era vorba de o acuzaţie de spionaj pe care i-o aduceau, trebuiau să construiască şi ”lotul de spioni” din jurul său. Astfel că au fost arestaţi prietenii şi cunoscuţii lui Pătrăşcanu şi ai soţiei: Belu Zilber, Lena Constante, Hary Brauner, Nicolae Betea, Anton Raţiu, alături de care au fost închişi Remus Kofler, Jak Berman, Emil Calmanovici - ultimul, un arhitect bogat şi idealist, care-şi donase aproape întreaga avere partidului comunist, în timpul războiului. Ultimii trei, care lucraseră la Secţia financiară a partidului, au avut pînă în august 1944 relaţii inclusiv cu agenţi ai serviciilor de informaţii occidentale, pe atunci aliaţi, cu autorizarea partidului. Acum, urmau să fie pandantul acuzării lui Pătrăşcanu de spionaj.

Securitatea a jucat rolul esential nu numai în arestarea a sute de mii de oameni care s-au împotrivit comunismului, dar şi în scenariile epurărilor staliniste, în luptele dure pentru putere dintre liderii comunişti din România, după intaurarea regimului de ocupaţie sovietică a ţării. România nu a făcut excepţie în ”blocul răsăritean”. După instalarea la putere a comuniştilor în ţările din estul şi centrul Europei, ocupate de Armata Roşie, singurul factor de risc în calea impunerii puterii necondiţionate a lui Stalin era o linie "naţională” a comuniştilor din vreuna din aceste ţări, care ar fi putut ameninţa unitatea "blocului sovietic". Astfel, de la apărarea ”regimului democrat-popular”, Poliţia politică (Securitatea Poporului, creată în Republica Populară Română de consileri sovietici şi comandată de foşti agenţi NKVD) a trecut şi la apărarea "unităţii şi purităţii" partidului şi prin aceasta la apărarea integrităţii sistemului de ocupaţie sovietică din ţările Blocului de răsărit. În ochii lui Stalin, aceasta fusese pusă la îndoială de Tito, liderul iugoslav care refuzase să i se supună, pentru că-şi eliberase singur ţara. A început astfel lupta împotriva ”patrioţilor” din partidele comuniste, acuzaţi de ”titoism”, iar în România primul pe listă era Lucreţiu Pătrăşcanu.

Probabil că puţini în afara cenzorilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste au avut răbdarea să citească cele cinci coloane ale articolului de fond din ”Scânteia”, care marcau pe 1 decembrie 1989 Marea Unire de la 1918. Lumea era obosită: cozile, întunericul, frigul şi mai ales lipsa perspectivei unor vremuri mai bune erau acum 33 de ani marca unui cotidian cenuşiu. Totuşi, viaţa mergea înainte.

Noiembrie fusese în 1989 o lună mult mai friguroasă decît în acest an. Dar de 1 decembrie, prognoza anunţa că ”vremea se încălzeşte treptat, mai ales în zonele deluroase. Cer variabil, înnorări accentuate în nord şi est. Acolo ninge pe alocuri. Temperaturi minime între -15 şi -5 grade, mai coborâte în depresiunile intramontane. Maximele termice […]

Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie n-a fost nici spontană şi nici întîmplătoare. A fost riguros şi ”ardeleneşte” organizată, în baza unui regulament de desemnare a delegaţilor, foarte bine pregătită şi rezultat final al unui proces de trezire entuziastă a conştiinţei naţionale. Au fost reprezentate toate categoriile sociale, împuterniciţi din partea celor două confesiuni româneşti, cîte doi aleşi din partea fiecărei societăţi culturale româneşti, delegaţi din mediul universitar, cîte unul şi din fiecare gimnaziu românesc, reprezentanţi ai studenţilor, cîte un ofiţer şi un soldat din fiecare unitate judeţeană a Gărzii Naţionale. Din fiecare circumscripţie electorală erau trimişi, pe lîngă cei de mai sus, cîte cinci ”aleşi” ai comunităţii: în genere, din aceştia cel puţin trei erau ţărani, reprezentîndu-şi consătenii. Dacă istoria ”elitelor” culturale şi politice ale făuritorilor Unirii e binecunoscută şi scrisă, cea a miilor de ţărani veniţi din toate colţurile Transilvaniei, cu cele mai bune haine ale lor, în care ţineau la bun adăpost ”credenţionalele” prin care fuseseră împuterniciţi de cetăţeni, cei care au ascultat discursurile şi Proclamaţia Unirii şi care, de fapt, au pus-o în aplicare ”în teren”, a fost mai puţin cunoscută. Prezint aici istoria a doi consăteni din satul Voievozi, comuna Chemiz, judeţul Bihor, tineri ţărani plecaţi la drum, acum o sută patru ani, spre Alba Iulia. Ei şi alţii, asemenea lor, sînt de fapt coloana vertebrală a naţiunii noastre, iar istoria lor rămîne încă să fie scrisă.

De obicei, după ceea ce s-a întîmplat de 1 decembrie 1990 la Alba Iulia, cînd Corneliu Coposu (dealtfel, singurul personaj legitim de la tribună) a fost hiduit copios de mulţime, la îndemnul lui Petre Roman şi sub privirile impasibile ale lui Ion Iliescu, mi‑e teamă de aniversările Marii Uniri. Nu vreau să văd, iarăşi, cum […]

Recent, Primăria Piteşti a aprobat PUZ-ul prin care ”celularul” fostei închisori, cunoscută în toată lumea prin atrocităţile săvîrşite aici, va fi demolat. În schimb, aceeaşi primărie susţinea că n-a avut nicio treabă cu ridicarea monumentului Securităţii în cimitirul militar din oraş – terenul a fost concesionat, şi nu e treaba lor. Deşi e evident, pentru […]

Astăzi de la orele 18.00, la sediul Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu”, are loc lansarea unui volum memorialistic aparte: sînt amintirile de război ale unui tată, povestite de fiul său. Cristian Săileanu a scris ”Manual de’ntors acasă - de la Stalingrad”, după povestirile lui Mircea Săileanu. Pagini incredibile, despre aventuri şi momente de viaţă de demult, pe care le leagă de prezent un element comun: tranşeele pline de noroi ale Ucrainei, măcinată de război.

Mara Mareş, şefa tinerilor liberali, cei care au rămas la sloganul ”…ue PSD”, ne anunţă ”Victorie TNL! Tineretul Popular European susţine aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen”, ca urmare a unui demers al lor, fireşte.   N-am întîlnit atîta naivitate, combinată cu pompierism, într-o declaraţie politică, în fond: e vorba de faptul că taman […]

Angela Merkel a fost, din 22 noiembrie 2005 pînă în 8 decembrie 2021, cît a ocupat funcţia de Cancelar federal al Germaniei, o ”împărăteasă a Europei”. Acum are o curte restrînsă la doar 9 oameni. Ea a înrîurit puternic istoria europeană şi a lumii aproape două decenii, după căderea comunismului. De ”dreapta” fiind, preşedintă a […]

Nu, nu este o metaforă, din păcate. Sîntem, de fapt, în plin război – chiar dacă nu zboară rachete pe cer. Chiar dacă nu cad bombe. Războiul, în genere, e despre resurse – aşa a fost dintotdeauna – şi în special, resurse energetice. E ceea ce politicienii şi strategii occidentului au eludat. Într-nu sistem energetic hiperconectat şi interdependent, ”decuplarea” unei ţări (ceea ce face Rusia acum, în Ucraina) înseamnă afectarea unei părţi importante a lumii. În cazul de faţă, a Europei. Nu iarna ne va afecta pe toţi, ci războiul – care nu mai e o problemă a unei ţări, ci a unei părţi a lumii.

8 septembrie 2019. Poliţia rutieră a înregistrat un accident tragic.

Fără îndoială, retragerea României de sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare (un nume absolut absurd, al unui mijloc de amestec în suveranitatea unui stat), instituit în 2007 (tot sub ministeriatul lui Predoiu), e un succes notabil al guvernului Ciucă. Nu e comparabilă cu dobîndirea independenţei la 1877, ca în filmul cu ”Ciucă al nostru”, ci mai degrabă cu recunoaşterea ei, în anul următor. Acum, nu ne mai ”verifică” nimeni legile. Putem spune: ”Sîntem independenţi, sîntem de sine stătători”. Mai rămîne să intrăm în Schengen, ca să ne simţim şi demni. Un singur om e sigur supărat în ţara asta pe ridicarea MCV: Stelian Ion, fostul ministru userist al justiţiei.

Nu ministrul de interne Lucian Bode ar fi trebuit să meargă în Austria, la Viena, să obţină intrarea noastră în Schengen, ci preşedintele Iohannis. Ce să caute în Letonia şi Lituania? Acolo ”nu arde”. În schimb, Bode în Austria seamănă cu vorba românească, din vremea primului război mondial, cu ”ce-a căutat neamţu-n Bulgaria”. Altfel ar […]

Partidul Naţional Liberal îşi dovedeşte zilnic lipsa de personalitate, dar, din păcate, şi de perspectivă. Mă uit (şi mă crucesc) la liberalul Pavel Popescu, cum se erijează caricatural în eroicul răzbunător al României, în cazul în care occidentul ne-ar priva de Schengen, şi anunţă, ca represalii, lupta împotriva firmelor austriece şi olandeze care fac afaceri la noi. Mă mir de Alina Gorghiu, care nu se poate abţine şi mai ridică din cînd în cînd glasul pe la şedinţele de partid, ca după aceea să-şi pună iute cenuşă în cap. E dovada că generalul Ciucă ţine strîns frîiele partidului, dar păcat că nu mînă carul gospodăreşte, pentru el, ci-l răstoarnă, ascultător, în curtea gospodarului sas, care l-a angajat.

N-am nimic cu premierul şi şeful de partid Nicolae Ciucă. Aş spune chiar că m-am simţit flatat cînd, întîmplător, în faţa Parlamentului am dat nas în nas şi mi-a întins mîna, salutîndu-mă cu un zîmbet amabil – ”ce mai faceţi, domnule profesor?” Surprins, n-am avut inspiraţia de moment să-i răspund că ”rău, mersi, ca toată ţara”.

De două luni, una din principalele teme de dezbatere e admiterea României în ”spaţiul Schengen”. E atît de ademenitor prezentat acest nou statut, încît echivalează cu accesul la grădinile Edenului. De fapt, nu are nimic comun cu viaţa de zi cu zi a românilor, ci doar cu eventualele lor călătorii în occident – pentru care, însă, nu prea mai au bani. În schimb, ratarea (şi a) acestei oportunităţi n-ar face decît să arunce o nouă anatemă asupra unei coaliţii care şi aşa scîrţîie şi să dea apă la moară opoziţiei USR-AUR. Miza pe Schengen a devenit, din miză falsă, una periculoasă pentru putere.