Marius Oprea

În 2004, cînd am terminat de scris "Moştenitorii Securităţii", nu-mi imaginam că structuri aidoma fostei Securităţi şi chiar originare din aceasta vor reuşi să ia in posesie România, la peste trei decenii de la căderea comunismului. Acum România e a lor. A ”eşuat” în braţele lor.

După arestarea şi ”anchetarea” lor la Miliţia din Braşov (de fapt, o bătaie continuă) cei 61 de muncitori braşoveni condamnaţi ulterior pentru manifestaţia din 15 noiembrie 1987 au fost transferaţi în arestul Securităţii de pe Calea Rahovei, din Bucureşti. Aici au intrat pe mîna ”profesioniştilor”. Asociaţia 15 noiembrie 1987 are, proporţional, cea mai ridicată rată a mortalităţii, din toate organizaţiile care-i reprezintă pe cei ce au avut de suferit, de pe urma represiunii comuniste, excepţie făcînd foştii deţinuţi politici, dar numai dacă nu-i socotim pe cei deportaţi în Bărăgan, care fac parte şi ei din AFDPR. Din Asociaţia 15 noiembrie 1987, au murit pînă în zilele noastre 33 de membri. Mulţi dintre ei, la vîrste la care de obicei ”nu se moare”.

Cuvintele lui Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 noiembrie 1987 spuse în faţa Plenului Parlamentului acum două zile au acoperire. El mi-a pus la dispoziţie o listă a anchetatorilor Securităţii, a celor care i-au bătut şi umilit în beciurile de la Rahova, începînd din 17 noiembrie şi pînă în 1 decembrie 1987, după care, a doua zi, au fost duşi la Braşov, să se ”pregătească” pentru proces. La proces au fost prezenţi activişti de partid zeloşi, care le-au cerut inclusiv pedeapsa cu moartea.

15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu” au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti Ceauşescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfîrşit curajul să protesteze. În momentul în care coloana protestatarilor a ajuns în faţa Spitalului Judeţean s au auzit, timid, cîteva cuvinte din Deşteaptă te, române!, imn patriotic născut la Braşov şi interzis vreme de peste două decenii de regimul comunist. Oamenii încercau să l cînte, dar nu ştiau nici versurile, nici muzica. La un moment dat, tonul a reuşit să fie dat de către unul dintre muncitorii de la „Steagul Roşu” – Iosif Farcaş - şi, după cîteva ezitări, a fost reluat de mulţimea manifestanţilor. A fost, în opinia martorilor, cel mai impresionant moment.

Am intrat, mai demult, în posesia draftului unui raport diplomatic secret, pe care ambasadorul Olandei la Bucureşti, Coen Stork, bine-cunoscut românilor la finele anilor ’80, îl trimitea la Haga, în septembrie 1988. Îl public acum integral, mai ales că situaţia economică a românilor seamănă izbitor cu cea de acum. Atunci, n-aveam ce cumpăra, acum avem, dar n-avem cu ce. Avem în plus libertatea – şi nu e puţin lucru. Dar o ducem, parcă, la fel de rău.

În primăvara anului 1955, o nouă problemă a fost înscrisă pe agenda de discuţii a Secţiei Agrare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (fost şi viitor Comunist) : mureau oile. O epidemie ciudată a făcut ca, pur şi simplu, oaia să nu se poată adapta nici gospodăriei agricole de stat, aşa cum nu se […]

„Tovarăşi ! Principalul nostru duşman este lipsurile noastre !” Aşa îşi începea cuvîntarea la 1 martie 1950 generalul Pintilie Gheorghe, fost agent NKVD cu misiune în România, cu numele real de Pantelei Bodnarenko, şi care a ajuns şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Acelaşi şef al Securităţii, vizionînd un spectacol pregătit în vederea unei […]

Altcîndva, cu trei decenii în urmă, numai numele lui Corneliu Coposu umplea pînă la refuz sălile. Cea mai puternică voce a opoziţiei democratice din România, faţă de renaşterea structurilor comuniste şi perpetuarea lor s-a stins însă, în urmă cu 27 de ani, iar moştenirea sa politică a fost risipită. Din păcate, şi memoria lui pare a se stinge în viaţa publică – deşi Fundaţia ”Corneliu Coposu” face eforturi eroice pentru a o păstra. În viaţa politică, învăţămintele despre cinste, demnitate şi curaj ale ”Seniorului” au fost demult uitate. Avem acum o clasă politică spre care nici măcar Corneliu Coposu, omul dialogului nu ar mai găsi o cale de comunicare.

Sîntem liniştiţi de oficialii guvernului, în special de Virgil Popescu, în mod repetat, că ”rezervoarele de gaz sînt pline”, dar aflăm, de la specialişti, că ele sînt de fapt mici, că nu ajung pentru o iarnă care mai are şi zăpadă şi temperaturi sub zero. Sub zero s-au dovedit, într-un domeniu atît de important ca resursele de energie ale României, cam toţi politicienii ei – care au făurit în aceste zile o legislaţie în domeniu pe termen lung, pentru ceva la care nu se pricep – hotărînd renunţarea totală la cărbune, materie primă detronată definitiv marţi, prin votarea Ordonanţei de ”decarbonizare” a României. În condiţiile în care gazul, spun specialiştii, nu ne ajunge.

Să rezum ce s-a întîmplat în ultimele două zile, în legătură cu resursele acestei ţări: am aflat că nimeni nu ne-a pus pumnul în gură, nimeni nu ne-a cerut să renunţăm la cărbune, să închidem termocentrale şi să fixăm şi termene, pentru ”decarbonizare”. A declarat-o chiar un oficial de la Bruxelles, care a răspuns întrebărilor presei, la Bucureşti. Apoi, s-a mai destrămat o altă legendă, mult-trîmbiţată de ministrul Energiei, Virgil Popescu: anume, că ”sîntem pregătiţi pentru iarnă”, pentru că ”rezervoarele de gaz sînt pline”. Ce nu ne-a spus însă acest ministru e că el, de fapt, ”stă ca o găină pe butelie”, pentru că aceste rezervoare sînt prea mici, pentru a ne ajunge într-o iarnă normală.

Între anii 1991-1996, în România a înflorit contrabanda, şi mai ales contrabanda cu ţigări: două din trei ţigări erau ”netimbrate”, faţă de procentul de azi, de circa o cincime. Era o totală lipsă de cooperare între instituţiile statului în a căror competenţă intra contracararea contrabandei, ca să nu mai spun că uneori, chiar persoane cu […]

De ce atîta încrîncenare, în legătură cu memoria unui om care a murit în închisoare? Wikipedia spune despre Mircea Vulcănescu că a murit în decembrie 1952, cînd fiind ”bolnav de plămîni, posibil, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus, şeful temnicerilor de la Aiud l-a pedepsit, mutîndu-l din celula condamnaţilor într-o celulă din cetăţuia închisorii, celulă în care a petrecut o noapte pe un ger de -20 grade. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunaţi!”. Apoi tot Wikipedia adaugă: ”în anul 2017, s-a încercat schimbarea denumirii Liceului Mircea Vulcănescu din Bucureşti, sectorul 4, în Liceul Traian Popovici (în memoria primarului cernăuţean care a salvat 20.000 de evrei de la moarte). Însă, în urma unor proteste cu tendinţe naţionalist-creştine şi filolegionare, numele liceului va fi păstrat”. Acum, un nou Apel, care e susţinut în majoritate de oameni care nu pot fi socotiţi de ”filolegionarism” protestează, faţă de o nouă încercare de schimbare a numelui Liceului Tehnologic ”Mircea Vulcănescu” din Bucureşti.

Preşedintele are acum un ministru al apărării pe placul său. Demisionarul Vasile Dîncu, care a părăsit postul pentru că nu putea ”colabora” cu Iohannis, nu mai e o piedică în visul preşedintelui, de a deveni şef al NATO, afirmîndu-se mai întîi drept ”cap al oştirii” române. Dar nici Angel Tîlvăr nu-l va putea ajuta: s-ar putea să facă de rîs oştirea. Deja, Ciucă şi Ciolacu rîd.

”Lumea rusă” e un concept putinist care defineşte în genere spaţiul în care trăiesc ruşii, inclusiv ca minoritate. Adică, e un substitut politic, pentru fostul teritoriu pierdut al URSS. Războiul a început în interiorul acestei lumi, tot mai multe semne îl arată. Lumea rusă se pregăteşte de implozie. Regimul Putin, dacă aceasta se va petrece, nu are cum să-i supravieţuiască.

Diana Şoşoacă oscilează, în discursurile sale, între pitoresc şi nociv. ”Pitoresc”, pentru cei cu îndeajuns de multă şcoală şi mult umor şi înţelegere, ca să-i trateze ca atare bufoneriile. Nociv, pentru cei în stare să o ia în serios. Una peste alta, nota comună a intervenţiilor ei e agresivitatea. A luat de la Corneliu Vadim Tudor tot ce era de luat, mai puţin cultura generală a acestuia. E, pur şi simplu, o copie deloc perfectă, dar eficientă în manipularea celor slabi de înger. Şi o dovadă că Legea Electorală ar trebui schimbată, prin introducerea unui aviz psihologic pentru candidaţi. Aşa cum se practică în armată, în poliţie şi ar trebui să se întîmple şi în învăţămînt.

S-a trecut relativ uşor peste un gest semnificativ, pe care îl conisder lansarea platformei unui candidat la prezidenţiale: discursul rostit de Mircea Geoană la Academia de Studii Economice. Geoană nu mai e demult acel naiv, de care rîdea poporul, după ”Mihaela, dragostea mea”, cînd se bucura prematur de cîştigarea alegerilor. E un om care a învăţat din lecţiile dure pe care i le-a dat politica de la Bucureşti. Şi a mai învăţat de la americani. Între discursul său şi încropeala într-un limbaj limitat şi fără substanţă cu care ne-a obişnuit de două mandate Iohannis, e o diferenţă ca de la cer la pămînt. Mai ales că Mircea Geoană oferă ceea ce lipsea, în politica românească, de peste două decenii: un proiect de ţară.

”Ziua Ohi”, care e ”ziua lui Nu”, în Grecia e sărbătoare naţională şi tot aşa, pentru toţi grecii din lume. E ziua demnităţii lor naţionale, care comemorează un simplu cuvînt, ”Nu”, răspuns pe care premierul grec Ioannis Metaxas l-a dat în 1940 pretenţiilor lui Mussolini.

Avem o energie cu preţ ”liberalizat”, la iniţiativa ministrului de asemenea liberal, Virgil Popescu. Acesta ne explica, în sprijinul iniţiativei sale, pusă în practică fără nicio pregătire prealabilă, că ”mecanismele pieţei” vor duce chiar la ieftinirea curentului electric şi a gazului. A fost taman pe dos. Numai în ultimele 12 luni, după cifrele oficiale de la Institutul Naţional de Statistică, ”energia electrică, gazele şi încălzirea centrală se află în topul scumpirilor din ultimele 12 luni, cu o creştere a preţurilor de 37,94% per ansamblu, însă tariful la gaze a avut cea mai mare creştere din rândul serviciilor, de 70,64%, energia electrică scumpindu-se cu 17,58%, iar încălzirea termică cu 22,98%”.

Teohari Georgescu a fost, pînă la arestarea sa în 18 februarie 1952 pentru ”deviere de dreapta”, nu numai capul represiunilor sîngeroase îndrepte de regimul comunist împotriva opoziţiei politice şi a rezistenţei anticomuniste, dar şi un ”bussineman”, îmbogăţit de pe urma ”comerţului” cu paşapoarte, eliberate evreilor care doreau să emigreze. Mai cinstit, susţine el, succesorul lui în fruntea Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, a predat banii încasaţi de la aceştia la stat.

N-a mirat pe nimeni că prima ţară care s-a pronunţat în favoarea Federaţiei Ruse, cu privire la anexarea provinciilor ocupate din sudul Ucrainei a fost Coreea de Nord. M-a mirat însă, cînd în prima zi a ”operaţiunii speciale”, am citit că Malaysia a fost prima ţară care a condamnat ”războiul de agresiune” al Rusiei. Şi că acum, că Gabonul refuză României solicitarea de a lua cuvîntul, la Adunarea Consiliului de Securitate al ONU.

Evreii din România au dispărut, practic, ca minoritate nu în timpul celui de-al doilea război mondial, ci în anii comunismului, cînd au optat pentru emigrarea masivă în Israel.

Românii ştiu deja, au trecut prin asta: la începutul anilor ’70, a început să se găsească foarte greu zahăr. Apoi deloc. Foarte puţin devansat în timp, a început la fel cu uleiul de floarea soarelui. Pe cînd aveam zece ani, stăteam deja cu mama, pe care o aşteptam în staţia de autobuz după ce ”lăsasem rînd” la coada la zahăr şi ulei, peste două ore, pentru două sticle de ulei de 0,5 litri şi un kil de zahăr. ”Sus” se ştia foarte bine de această criză, dar nu se putea face nimic: o mare parte din producţie mergea la export şi dealtfel crizele multiple, de sistem ale economiei româneşti se vedeau cel mai bine la capătul ”lanţului final”: în sacoşă. Curînd, au dispărut din rafurile alimentarelor mai toate produsele, rînd pe rînd. În 1989, se mai puteau vedea prin vitrinele goale doar cutii cu creveţi vietnamezi, sticle cu oţet şi apă minerală medicinală. Uneori şi mazăre la borcan, sau conserve cu tocană de legume. Acum, nu e chiar la fel. Dar consumul de ulei şi zahăr a scăzut, în schimb, drastic – nu pentru că nu se găseşte, ci pentru că uleiul şi zahărul sînt de trei ori mai scumpe, ca la începerea pandemiei de covid şi a războiului din Ucraina. Şi nu doar în România, ci peste tot. E posibil ca, după aceeaşi tristă experienţă românească a anilor ’80, să ne aştepte o serioasă criză alimentară. Eu cred în ciclicitaea istoriei, în faptul că, într-un fel, istoria ”se învîrte în cerc”, cum spunea Arnold Toynbee. Dacă e aşa, noi, românii, avem un mare avantaj, faţă de alţii: ne-am călit, în anii ”epocii de aur” a lui Ceauşescu.

În 2004, premierul Adrian Năstase anunţa: ”Sînt foarte bucuros că realizăm acest proiect cu o firmă deosebit de importantă din Statele Unite ale Americii. În felul acesta, relaţia politică care există între cele două state va putea să fie transferată în mai mare măsură în substanţă economică”. Semnasem contractul cu Bechtel, pentru autostrada Transilvania. Accesul la Înalta Poartă de la Washington ne era deschis, socoteau guvernanţii. Căci aşa au înţeles foştii fesenişti ai lui Iliescu că se intră şi în NATO - cu şpagă.

M-am săturat de povestea ”corupţiei din România”, în vreme ce, de la Bruxelles pînă în Siria, începe să iasă la iveală o corupţie corporatistă transnaţională, care se întinde de la vaccinuri pînă la ciment, de la presiuni asupra guvernelor statelor lumii asediate de pandemie, şi pînă la finanţarea terorismului. În această lume, noi pare că […]

Am citit un articol al unui coleg jurnalist de la o agenţie de ştiri, pe care o frecventez adesea. De astă dată, textul său era chiar editorialul acesteia. Titlul, de la bun început este edificator: ”Europa sacrifică Rusia pentru Ucraina. Dar nu a socotit bine costul acestei decizii/ Europa îşi sporeşte obligaţiile şi dependenţa faţă de SUA (editorial)”. Nu-l cunosc pe semnatar, Radu Pop, nu-i cunosc cariera în presă. Am văzut doar că a avansat rapid, în ultimii doi ani, de la postura de colaborator la aceea de redactor şi (mai nou) de editorialist, al respectivei agenţi de ştiri.

Din 2020, guvernul olandez a decis ca ţara să revină la denumirea sa tradiţională, de Ţările de Jos. Poate că în speranţa nemărtrisită că vor ajunge la aceeaşi glorie şi putere din vremea în care, sub această denumite, erau o mare putere maritimă, fiind supranumiţi ”cărăuşii mărilor”. E, în fond, treaba lor. Dar problema noastră cu ei e una majoră – olandezii se opun intrării României în Schengen. Oficial, motivul e ”raportul MCV pe justiţie”. Neoficial, ei sînt supăraţi că gruoul olamdez de firme DAMEN a pierdut orice şansă de a livra României cele patru corvete multirol, pentru armata română. O afacere de 1,2 miliarde de euro.

Federaţia Rusă a îmbrăcat ”operaţiunea specială”, adică invadarea Ucrainei, de la bun început într-o retorică antifascistă. Pe de o parte, pentru a readuce instinctiv în mintea ruşilor de rînd memoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, pe de altă parte, acuzînd conducerea de la Kiev că e fascistă, au încercat o justificare ”corectă politic” a invaziei. […]

Puterea rusească deţine locul întîi în istoria lumii în ştiinţa de a-şi reprima propriul popor. Represiune pe care caută apoi să o extindă şi asupra altora. De la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare, de la Alexandru al II-lea (care a instaurat formula potrivit căreia critica autorităţii era un delict la fel de grav ca o crimă) şi pînă la Lenin şi Stalin, obsesia tuturor n-a fost doar puterea, ci de controlul total şi excesiv al supuşilor. Treptat, nici n-a mai contat vinovăţia. Teroarea a devenit o practică curentă a autorităţii şi a fost deprinsă ca un mod de viaţă de către populaţie. Lecţia supunerii e, la ruşi, printre primele învăţate. De aceea, de la revoluţia bolşevică încoace, în Rusia n-au mai fost insurecţii ori rebeliuni. Şi, raportate la numărul populaţiei, protestele împotriva puterii sau pentru revendicări de orice natură sînt insignifiante şi nu pun în pericol, în niciun fel, într-un mod real, liniştea de granit care domneşte în societatea rusă.

Ce să zic? Citesc: ”Cercetătorii CNSAS Mădălin Hodor şi Mihai Demetriade predau la Academia SRI”. Teoretic, sînt mai mult decît îndrituiţi să facă asta. Sînt cercetători la CNSAS, s-ar spune că tocmai potriviţi să îi ferească pe absolvenţii şi ofiţerii SRI de derapaje totalitare, de alunecarea spre năravurile Securităţii. Problema nu e cu postul, ci cu oamenii. Demetriade şi Hodor s-au antepronunţat, ambii, în favoarea Securităţii. Au absolvit-o de cele mai sinistre murdării. Ce să-i înveţe ei pe ofiţerii din serviciile de informaţii, despre Securitate? Că există ”nuanţe”? Că, de fapt, lucrurile n-au stat tocmai aşa, cum se plîng victimele?

Din toate poveştile despre lagăr pe care le-am ascultat ori le-am citit de-a lungul timpului, mai ales despre cele din lagărul de la Periprava, unde alături de echipa de arheologi condusă de Gheorghe Petrov dezgropăm morţii din acest loc straniu şi trist, două mi-au reţinut atenţia. Sînt poveştile unor evadări. Una, o evadare interioară, în faţa infernului dinafară. O alta, o evadare propriu-zisă, din lagăr.

Credeam că Popescu e cel mai prost ministru liberal. Dar, cu paşi repezi, Lucian Bode tinde să-l depăşească pe artizanul ”liberalizării” preţului energiei, care i-a disperat deja pe români. Cosmin Andreica, liderul sindicatului Europol, un poliţist a cărui gură n-a vorbit niciodată fără el, care e şcolit, inteligent şi în genere rezervat în aprecieri, a făcut o dezvăluire-şoc într-un podcast Recorder: Poliţia Română e o instituţie în pragul colapsului.

Articolele pe care le-am scris la MEDIAFAX despre monumentul ridicat la Piteşti în cinstea ”eroilor Securităţii” a avut ca efect mai multe proteste civice, precum şi luări de poziţie ”oficiale”.

Recent, a izbucnit un scandal, legat de ”afacerea NIS”, în care grupul sîrb Naftna Industrija Srbije, de fapt o franciză a ruşilor de la Gazprom este cercetată de DIICOT, pentru suspiciuni de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse. NIS a operat mai mulţi ani, pe şase cîmpuri petrolifere din Banat. Acum a izbucnit un alt scandal, […]

Continui prezentarea ”Afacerii Jimbolia”, în urma căreia în România au apărut, între altele, în siajul unor foşti securişti precum Ilie Stanciu şi al unor şefi din SRI ca şeful de la Prahova, Corneliu Păltînea trei tineri viitori ”milionari de mansardă”: Sebastian Ghiţă, Dan Grigoriu şi Dan Berendel. De numele ultimilor doi e legat contractual controversat al MApN, în urma cărora MIG-urilor din dotarea armatei române le-a fost administrat un kerosen de proastă calitate, care le-a pus literlamente la pămînt. A fost doar lăcomie, sau şi ceva mai mult, ar fi treaba procurorilor, dar şi a SRI-ului să investigheze. Pentru că, în fond, cele trei ”vlăstare” au crescut la umbra sa, pînă într-acolo încît unul din cei trei, Grigoriu, se dă drept general al Serviciului Român de Informaţii şi nimeni nu-l condamnă pentru uzurpare de calităţi oficiale.

Greşelile trecutului se plătesc într-un mod neaşteptat, în prezent. Nu e tocmai o coincidenţă nefericită că, în spatele aprovizionării MIG-urilor MApN-ului cu un combustibil sub standard, care le-a defectat motoarele se află inclusiv un fals ”general SRI” Dan Grigoriu, de fapt un infractor din siajul fostei Securităţi, care alături de un ”colonel plin” din Securitate, Ilie Stanciu, au fost ”braţul activ” al contrabandei cu combustibil în fosta Iugoslavie. Acum, oameni de aceeaşi factură, cu Grigoriu ca element comun, acţionează la limita dintre escrocherie şi spionaj, pentru sabotarea capabilităţii de apărare a României. Ei au scăpat, în trecut, de ”braţul legii”, pentru contrabanda cu combustibili, pe care au efectuat-o în Iugoslavia şi s-au îmbogăţit ”în serviciu comandat” – sub oblăduirea SRI-ului, care a dirijat ”Operaţiunea Banat”, cea mai mare afacere de contrabandă de stat. O poveste a cărei istorie halucinantă o prezint mai jos, pentru a înţelege legătura strînsă dintre trecut şi prezent, prin aceeaşi permanenţă – Securitatea.

Eduard Hellvig, directorul Serviciului Român de Informaţii, a ţinut un discurs la Cluj, la Universitatea ”Babeş-Bolyai”, cu ocazia împlinirii a 15 ani de cînd aici se fac ”studii de Securitate”. Aparent, n-ar fi o ştire, dacă ieşirile publice al directorului SRI n-ar fi atît de rare. Au mai fost şi unele ”dezvăluiri” făcute discret, destinate […]

Din martie acest an, copiii din Rusia au fost nevoiţi să înlocuiască jocurile Lego cu cuburi sau un fel de imitaţii locale ale Lego, pentru că gigantul danez producători de jucării şi-a retras afacerile din Federaţia Rusă, ca parte a sancţiunilor impuse pentru invadarea Ucrainei. E numai unul din efectele mărunte ale acestor sancţiuni, care îşi propun să diminueze capabilităţile militare ruseşti. Ce are Lego, comun cu războiul diin Ucraina? Ambele marchează o întoarcere în timp a Rusiei, nu numai la mentalitatea totalitară de tip sovietic, dar şi la modul de trai din vremea URSS.

”Gazul românesc din Marea Neagră” nu există. Nu mai există. A devenit doar gaz, ca oricare altul de pe piaţa mondială, tranzacţionat pe ”bursa-fantomă” de la Amsterdam.

Spaima de turci a ţinut Europa în alertă mai bine de trei secole, după ce aceştia, profitînd de nepăsarea Occidentului şi neimplicarea lor în conflict, cucereau după un asediu îndîrjit Constantinopole, punînd astfel piciorul şi pe continentul european. A durat sute de ani şi s-au dat la fel de multe bătălii, pentru a-i opri. Puterile europene au părut să se trezească la realitate după ce capitala Bizanţului a căzut, dar era deja prea tîrziu. La fel s-a întîmplat şi cu năvălitorii ruşi, care au ocupat Crimeea, în nepăsarea totală a Occidentului, trezit la realitate abia după ce noii turci au intrat de-a binelea în Europa forţînd uşa Ucrainei. A început astfel o confruntare în care se opun de astă dată o Europă seculară cu o Rusie medievală, care a înlocuit fanatismul comunist cu o ortodoxie pusă făţarnic în slujba armelor.

Fără presă, n-ar fi existat un ministru Sorin Cîmpeanu. De la plecarea lui din mediul universitar şi intarea în cel politic, s-a bucurat din plin de atenţia presei. Şi a avut, o bună bucată de vreme, parte şi de o ”presă bună”. Pînă la dovedirea plagiatului, cu toate argumentele publicate tot în presă de Emilia Şercan. Şi n-a mai fost mult, pînă la demisia lui Cîmpeanu, pe care-l va aştepta un anonimat precum cel al Monei Muscă, ridicată şi doborîtă tot de presă. Asta e menirea ei şi se achită bine de ea. Atunci, de unde îngrjorări cu privire la ”libertatea” ei, prezentă şi viitoare? Ori ar trebui, toţi, precum colegii de la Recorder, să facem anchete după partituri de import, cu aromă de vodcă şi muştar?