Marius Oprea

În seara primei zile de săpături pe care le-am început ieri, în cea de-a opta campanie arheologică pentru căutarea victimelor, îngropate în cimitirul lipovenesc din Periprava, în partea din faţă, pe latura stîngă, într-un perimetru de circa 500 de metri pătraţi, unde sînt, după scriptele aflate la Primăria din comuna C.A. Rosetti, osemintele a 104 deţinuţi politici, am stat de vorbă cu un localnic – Ivan – care ne-a povestit cele aflate de la mama sa, în copilărie, despre lagăr. Ea a fost, cît a trăit în satul cu case scunde de chirpici şi acoperite cu stuf, din colţul cel mai îndepărtat al sud-estului României, aproape de vărsarea braţului Chilia în mare, tulburată de ţipetele sfîşietoare, care se auzeau pînă în ograda casei ei, aflată nu departe de malul Dunării. Pe lîngă lagăr, în dreptul satului Periprava, se afla ancorat un vechi bac, de prin perioada interbelică, sub un fals pavilion francez, cu numele ”Gironde”. Ziua, mai ales cînd prin zonă trecea cîte un vas de pasageri sau de croazieră, se puteau vedea cîteva femei trebăluind pe punte. Erau de fapt gardieni, care îşi trăgeau repede rochii peste tunici şi basmale pe cap, la trecerea lor. Ei păzeau ceea ce se afla în burta bacului, transformat în închisoare plutitoare: şase sute de deţinuţi, aduşi suplimentar în lagărul de muncă de la Periprava. Pentru mulţi, acesta a fost ultimul popas al vieţii, iar cimitirul lipovenesc din sat a fost locul lor de odihnă şi hotarul morţii.

Este al optulea an de cînd, din 2015, vin la Periprava. Opt capitole ale unei cărţi nescrise, care s-ar putea numi fie ”În căutarea poporului pierdut”, fie ”Mort ai fost şi te-am aflat”. Şi în acest an, la finele primei zile a investigaţiior noastre, începută la primele ore, am identificat deja cel puţin şapte gropi, în care se pot afla tot atîtea rînduri de oseminte ale foştilor deţinuţi politici morţi la Periprava. Sau mai multe, sau mai puţine – căci în anii trecuţi, am găsit şi cîte doi deţinuţi în aceeaşi groapă, iar în două cazuri, cei morţi au fost scoşi din ele, fiind recuperate de familiile lor, pe ascuns şi cu teamă de ochii autorităţilor.

În anii 1946-1947, seceta a calamitat România şi în unele zone ale ţării, mai ales în Moldova, a izbucnit foametea. Despre acest episod s-a scris aproape spre deloc – perioada, una încărcată de evenimentele legate de sovietizarea ţării, i-a atras pe istorici mai ales prin prisma evenimentelor politice şi atenţia s-a îndreptat mai puţin asupra istoriei sociale.

Asupra variolei maimuţei şi răspîndirii ei s-au dat multe detalii, de la primele cazuri – în afara unuia esenţial: anume că se răspîndeşte, în majoritatea cazurilor, în mediile homosexuale. De ce? Din ”corectitudine politică”. Nu la fel s-a întîmplat în trecut, cu SIDA. A fost o tăcere criminală, o situaţie în care ipocrizia a atins cote planetare.

În 2020, Uniunea Europeană a fost principalul partener comercial al Rusiei. Exporturile de mărfuri din UE în Rusia reprezenta 37,3% din comerţul de mărfuri al ţării. Acum, după începerea războiului din Ucraina şi impunerea sancţiunilor, ”conducta” a secat. Rusia e sub embargo şi, în oglindă, a dezvoltat un adevărat şantaj cu produsul ei principal de export în UE – gazul. Al cărui rezultat îl simţim deja la buzunar, iar la iarnă îl vom simţi (la propriu) pe pielea noastră.

Gazul nu e o problemă doar pentru ministrul energiei, Virgil Popescu, cel care a luat nefasta decizie a ”liberalizării” pieţei de energie. A fost şi pentru Ceauşescu. Popescu a rezolvat-o, prin scumpiri. Ceauşescu, prin ”raţionalizarea” drastică a consumului – ceea ce face acum Uniunea Europeană, în încercarea de a scăpa de sub presiunea şantajului lui Putin, cu gazul rusesc – de care, prin politica Angelei Merkel, Germania şi aproape întreaga Europă au devenit dependente, pînă la robie. La vremuri de criză, măsuri care frizează disperarea: oficialii europeni se gîndesc cum ieşim cu bine din această iarnă şi cer reducerea consumului cu 15%. Dar iarnă va fi şi în 2023, şi mai încolo. Perspectiva pe termen lung nu se întrevede, iar noi – şi Europa – oscilăm, în politicile energetice, între Ceauşescu şi Popescu.

Prim-ministrul Nicolae Ciucă îşi bate joc de mai multă vreme de foştii deţinuţi politici şi familiile lor, greu încercate de ani de puşcărie politică, suferinţe şi umilinţe – care iată, sînt reluate. Moştenirea şi memoria rezistenţei împotriva comunismului e reprezentată de aceşti supravieţuitori, oameni în vîrstă, faţă de care premierul nu arată nici un pic de respect. Cum să mai vorbeşti de ”trei muzee ale totalitarismului comunist”, prevăzute a se înfiinţa prin PNRR, la Bucureşti, Timişoara şi Rîmnicu Sărat, aşa cum anunţa pompieristic domnul Ciucă, în 2 decembrie 2021, cînd personal îi umileşti pe cei cărora asemenea muzee le sînt dedicate?

Ristea Priboi era un nume foarte cunoscut, în anii guvernării Năstase – un factotum, un ”om din umbră”. Dar şi-a dobîndit în acei ani şi o tristă faimă ca fost securist, după ce m-a acţionat în judecată – ca şi pe muncitorul braşovean Werner Sommerauer, participant la revolta din 1987 – ceea ce l-a adus în vizorul necruţător al presei, ceea ce, de fapt, nu şi-a dorit niciodată. L-aş fi uitat, ca restul lumii, dacă o ştire nu mi l-ar fi readus în memorie: e printre cei 64 de foşti parlamentari care şi-au cerut şi recuperat, prin decizia CCR de la începutul lunii iulie, ”pensia specială”, alături de alţii – precum Nicolae Văcăroiu, dar şi Irina Loghin.

Nu ştiu de ce echipa de la TVR care realizează Adevăruri despre trecut a ţinut morţiş să spele într-atît imaginea Securităţii, încît mai că nu se plînge la mormîntul ei, unde nu e de fapt niciun cadavru, pentru că aceasta nici n-a murit, nici n-a fost îngropată.

Spre disperarea tăcută a lui Klaus Iohannis, politica sa se dovedeşte una complet falimentară. Arondarea PNL la Cotroceni, amestecul brutal în treburile interne ale liberalilor, care s-a soldat la final cu accederea ”peeseedee” la guvernare şi asocierea partidului cu căderea liberă a popularităţii preşedintelui, au netezit sprintul social-democraţilor spre primul loc în scena politică românească. […]

Pentru mine, exemplul cel mai fascinant al unui martir al Bisericii care, după o atentă cercetare, poate, ar trebui canonizat pentru suferinţa şi moartea sa în temniţa comunistă, este Daniil Sandu Tudor. Chiar dacă i s-a pus, total pe nedrept, stigmatul de ”legionar”, cu care el de fapt n-a avut nicio legătură (iar asta se poate dovedi, prin analiza dosarului său de condamnare), viaţa şi moartea i-au fost ale unui om care l-a mărturisit pe Hristos. Iar rîndurile pe care le-a scris ca publicist, înainte de a se călugări, din care am citat în titlu, sînt şi azi actuale – mai actuale chiar decît în anii interbelici, vremea în care au fost publicate.

Preşedintele Klaus Iohannis acţionează ca Traian Băsescu, în dosarul ”Flota”: după ce a eşuat nava România, o taie şi o vinde la fier vechi. Cu tot cu puţina ei democraţie. Aşa reiese dintr-o analiză făcută de britanicii de la Oxford Analytica. Cu asemenea performanţe, ar fi bine să meargă şef la NATO – bine pentru Putin.

Multe familii din această ţară păstrează în memoria lor drame ştiute doar de membrii lor. Rareori, unele se decid şi au tenacitatea să le scoată la iveală şi să le împărtăşească celorlalţi. Aşa au hotărît şi fetele învăţătorului Octavian Popaiov din Sîmbăta de Sus, arestat de Securitate în 1956.

Ce-i trebuia generalului Ciucă titlul de doctor? E simplu: nu numai pentru că ”dă bine” la CV, dar aduce şi bani: o jumătate din salariul minim brut pe economie, lunar. Bani mulţi, pentru unii. Dar pentru premierul Nicolae Ciucă salariu său de la Guvern, la care se adaugă pensia militară, ”specială” sau nu, de 215.000 pe an, nu banii ar fi fost un motiv. Atunci care?

În toamna anului 1958, a fost judecat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti un ”lot” de arestaţi, în dosarul numit ”Alexandru Teodorescu şi alţii”, dar pe care securiştii şi cei ce-l judecat l-au numit ”Rugul Aprins”. În acest ”lot”, cum numea Securitatea grupuri de oameni pe care-i judeca laolaltă, strînşi în cîte un complot de cele mai multe ori imaginar, au fost adunaţi clerici, nu întîmplător dintre cei mai cultivaţi, ca părintele profesor Dumitru Stăniloae, care aveau să devină în timp mari duhovnici ai României, oameni de cultură, ca profesorul Alexandru Mironescu şi poetul Vasile Voiculescu, precum şi un grup de studenţi, care-i frecventau. Asupra tuturor a fost aruncată anatema unui complot legionar.

În 1989 peste 15 milioane hectare, aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării, erau dedicate agriculturii. În prezent, suprafaţa aceasta s-a micşorat cu mai mult de o treime, fiind undeva la peste 9 milioane de hectare. Din acestea, mare parte în acest an au fost afectate de secetă. Şi mai e de spus ceva, în dezavantajul României: din suprafaţa agricolă, începînd din 2014, peste 40 % din pămînturile arabile au fost înstrăinate. Atunci, aceeaşi coaliţie ca aceea de azi, PSD-PNL, a permis străinilor să cumpere terenuri agricole în România. Printre primii zece proprietari de terenuri agricole din România, încă de acum aproape un deceniu, se clasează firmele Maria Trading, care deţinea şi cel mai mare abator din ţară, Agro Chirnogi şi Delta-Rom Agriculture, companii ale unor investitori străini.

”Seceta a ucis orice boare de vînt / Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt / A rămas cerul, fierbinte şi gol / Ciuturile scot din fîntînă nămol”. Pe o asemenea vreme, poeul Nicolae Labiş ”povesteşte” cum tatăl său a luat o decizie fermă şi a ucis o căprioară, pentru a-şi hrăni familia. Peste timp, pe o aceeaşi vreme, Nicolae Ciucă a convocat un ”Comitet interministerial”. Care, ce decizie va lua, în afară de a constata că e secetă şi e neapărat nevoie să plouă?

Pentru cei mai tineri, trebuie spus că acest titlu atrăgător, ”Eterna şi fascinanta Românie”, ca al unui pliant turistic, a fost acoperirea unei afaceri de corupţie, din timpul regimului Iliescu. Era vorba de un album foto de dimensiuni mari, plătit din bani publici şi destinat promovării României, în străinătate. Un fel de ”frunză” mai consistentă, a Elenei Udrea. Că aşa erau timpurile, pe atunci: conta să fie mare şi gros - regula de aur a produselor comuniste. Cu el urmau să fie înzestrate ambasadele noastre, în lipsă de altceva, inclusiv de chipurile unei alte generaţii de diplomaţi, decît ”acoperiţii” regimului comunist, ”rotiţi” între ei, în lipsă de altceva mai bun. Dar nici asta nu s-a mai făcut: sume mari de bani s-au risipit, de fapt, fiind ”sifonate” sub acest pretext al ”albumului”, pentru campania electorală a lui Ion Iliescu. E o parte din furtul a 11 miliarde de dolari: în 1990, Ceauşescu lăsase moştenire o datorie externă zero şi un excedent de 2 miliarde, în 1996 Iliescu lăsa în urmă o datorie externă de 8,7 miliarde şi o economie pusă la pămînt.

A mai murit un om în Ucraina - nicio noutate, o ştire de importanţă secundară, chiar dacă e vorba de un prizonier, căzut în mîna ruşilor. Nicio senzaţie, poate doar un nou (şi mic) exerciţiu de dramatizare propagandistică a cazului, avînd în vedere că nu e vorba de un ucrainean (atunci, chiar că n-ar fi fost nicio ştire), ci de un cetăţean britanic. Asta face, în cele din urmă, războiul - pe lîngă distrugerile imense, el banalizează în cele din urmă moartea, pînă într-acolo încît ea devine un clişeu inevitabil. Căutînd să-l ocolească, ziariştii nici nu-l mai pomenesc: înseamnă intrarea în acea fază a războiului, în care dramele sale nu mai impresionează pe nimeni, în care războiul şi moartea sînt acceptate, ca parte a cotidianului.

Cei mai tineri dintre liberalii de succes, cei cărora partidul le va preda ştafeta în viitor (azi exersează şi se şcolesc în funcţii mai mici, de preferat la stat) nu seamănă deloc cu ceea ce te-ai aştepta, de la un partid istoric: o minimă seriozitate în criterii, la selectarea celor ce vor asigura viitorul partidului. Dimpotrivă. Partidul a devenit fie o pepinieră de odrasle ofiţereşti, fie un fel de refugiu politic pentru tineri cu potenţial infracţional. Altfel, ce tineri să mai fie atraşi de un partid care-şi devorează anual liderii, care şi-a ucis, practic şi doctrinar, orice legătură cu trecutul, trecînd la mariajul cu PSD, în refacerea visului de aur al lui Ion Iliescu - ”pluralism în cadrul Frontului”? De fapt, la ce să te aştepţi de la tineri, cînd ”seniorii” fac ce fac?

Faţă de celelalte regimuri totalitare comuniste din ţările satelit ale fostei Uniuni Sovietice, în România comunismul a avut o notă particulară, constînd într un mix între stalinism şi modelul comunismului asiatic, marcat de o centralizare excesivă, de cultul personalităţii, de absenţa oricăror reforme, ceea ce a dus la degradarea continuă a vieţii şi, nu în […]

În sfîrşit, Europa a înţeles cum stă cu ruşii – o lecţie pe care popoare precum noi, polonezii, ungurii, cehii, slovacii, bulgarii şi chiar o parte a nemţilor o ştiam. O ştiam din urmările celui de-al doilea război mondial, cînd ”eliberarea” rusească a însemnat ocupaţie, comunizare, spoliere a resurselor şi subordonare a suveranităţii, aşezată la […]

Mai sînt încă doi ani pînă la prezidenţialele din 2024, dar scenariile au înecput să curgă: protagoniştii lor sînt două persoane, în prezent, destul de departe de România. Se pare că moda preşedinţilor ”din import” sau din rîndul celor ”buni la export” se împămînteneşte. După Iohannis, care acum (se spune) se pregăteşte să plece la NATO, se vor bate pentru cea mai înaltă demnitate din România, pare-se, Mircea Geoană şi Laura Codruţa Kovesi. Ar fi interesant. Dar, cum spunea Den Xiaoping, fostul lider chinez, să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante!

”Patriei mai mult cărbune” nu sînt cuvintele ministrului Popescu, de la Energie, ci o lozincă din vremea lui Ceauşescu. Pe vremea acestuia, probabil că ar fi fost împuşcat pentru trădare. Adept supus al ”Green Deal”-ului de la Bruxelles, el ne-a lăsat fără un procent însemnat din energia electrică a României, pentru a răspunde, cu exces de zel, cerinţelor de ”înverzire” a energiei. Acum, după ce tot mai mulţi oficiali europeni, în căutare de alternative la gazul rusesc, s-au îndreptat din nou spre cărbune, s-a răzgîndit şi Popescu. Şi a ”înverzit” cărbunele. Dar e prea tîrziu pentru Mintia, cea mai mare termocentrală din Transilvania, pe care a pus-o la pămînt; nici măcar în coservare nu mai e. E prea tîrziu şi pentru un muncitor de acolo: „Angajat al Termocentralei Mintia, găsit spânzurat. Se afla în preaviz”, titra în zilele în care Mintia a fost închisă presa hunedoreană. Aşa cum a făcut-o azi, aflat în aceeaşi situaţie, un alt muncitor, de la ALRO Slatina. Mă întreb, cum poate dormi domnul Popescu?

Într-un inventar succint, aceasta este ”lista scurtă” a spaimelor legate de o apocalipsă actuală. Căci nu e an fără un sfîrşit al lumii, prevăzut în detaliu prin dezastre anunţate. Şi neapărat ”de proporţii biblice”. De ceva vreme, ”Noua ordine mondială” e imaginea sfîrşitului ei. Sau, mai degrabă, a inducerii spaimei asupra unei catastrofe iminente. Căci o lume înspăimîntată e mai uşor de stăpînit.

Ieri  a apărut o ştire, conform căreia în cadrul vestitului PNRR, care a devenit treptat, din ajutor financiar, un nou instrument de control şi şantaj asupra României din partea oficialilor europeni, se va mai negocia ceva: ”sistemul de pensii ocupaţionale” ale militarilor. E, fără îndoială, o lovitură pentru aceştia. Nu neg că militarii trebuie să […]

În cartea sa ”Povestiri din Kolîma”. Varlam Şalamov are o povestire care arată cam cum funcţionează ”raţiunea” lui Putin. E vorba de un grup de geologi, ajunşi sub paza unui comandant într-un lagăr de deţinuţi de drept comun. Geologii erau ”politici” şi Habibulin, gardianul şi secretarul organizaţiei de partid a spitalului unde fuseseră cazaţi, tare ar mai fi vrut să-i nenorocească, arătîndu-şi astfel devotamentul faţă de cauza proletariatului, ceea ce cu ”blatnoii”, hoţi pe care-i avea la îndemînă, n-avea cum să o facă. Dar, zadarnic – politicii lucrau la o nouă variantă a ”cazanului cu circulaţie forţată”, o invenţie care să mărească productivitatea extragerii de aur din minele din Kolîma şi se aflau sub protecţia directă a unui general din KGB. Furia gardianului lor de ocazie a crescut treptat, pe măsură ce era obligat să le satisfacă orice hatîr ”oaspeţilor” nepoftiţi ai lagărului său – chiar să-i ducă la ”cinematograful” cadrelor, să vadă un film ori ducîndu-le personal hainele la spălătorie. Dar comandantul a explodat necontrolat, de la un amănunt, altfel nesemnificativ: atunci cînd ”politicii” au cerut să li se pună perdele, la ferestrele barăcii. Şi culmea, li s-a aprobat! La fel gîndeşte Vladimir Putin. Ca Habibulin. El ar vrea să dea de pămînt cu Ucraina, cu NATO care-l ajută pe Zelenski şi e un oaspete nepoftit la graniţele Federaţiei Ruse. Dar e nevoit să-şi înece furia şi să o nege. Ceea ce nu înseamnă că aceasta nu poate exploda oricînd şi necontrolat: la un moment dat, geologii au dispărut, pur şi simplu, din acel lagăr din Kolîma, şi nimeni n-a mai ştiut de soarta lor. Poate că-şi terminaseră treaba. Sau, tocmai, din cauza acelor perdele. Şalamov lasă povestirea cu final deschis. Cum e şi situaţia în care se află în prezent omenirea.

Vizita lui Bill Clinton la Bucureşti în vara anului 1997 a fost una de consolare. În schimbul aderării la NATO a României, amînată, s-a semnat Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, la 11 iulie 1997, dată de la care astăzi s-au împlinit şi sărbătorit 25 de ani. Emil Constantinescu făcuse tot ce era omeneşte posibil ca să grăbească acest proces, dar americanii nu aveau încredere în România şi în politica duplicitară a regimului politic anterior. A fost nevoie ca Emil Constantinescu să-şi sacrifice cariera politică, aprobînd survolul României de către avioanele NATO angajate în războiul din Iugoslavia, ca să şteargă ultimele reticenţe faţă de România. Fără el şi gestul său de curaj, NATO ar fi fost pentru România o ţintă îndepărtată. Poate am fi intrat în Alianţă cu cel puţin cinci ani mai tîrziu, dacă nu cu zece. Au mai fost şi alte acţiuni, din umbră, care au sporit încrederea americanilor. Cînd preşedintele Clinton vizita România, tocmai se demantelase o amplă acţiune de ”spionaj de stat” în favoarea Rusiei, prin punerea instituţiilor din România în legătură cu Moscova, printr-un ”fir roşu” secret. Era dovada supremă a duplicităţii României lui Iliescu, faţă de SUA şi NATO: noi ne declaram pro-europeni şi pro-americani, dar în secret întăream comunicaţiile cu oficialii ruşi. Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Coşea, Teodor Meleşcanu, Vasile Ionel, Gheorghe Tinca, Ioan Doru Tărăcilă, Virgil Măgureanu, Dumitru Cioflină, Ioan Talpeş, Ion Magdalena sînt cei care au semnat o hotărîre a CSAT, la şase luni de la încheierea Parteneriatului cu NATO (26 ianuarie 1994), prin care România se punea, în secret, la dispoziţia ruşilor, printr-un ”fir roşu” cu Moscova.

Atît scandal mare în tabăra progresistă din România, cît şi degringoladă. Cam ca în lumea feministă (plus cea normală la cap), după ce Curtea Supremă de Justiţie din Statele Unite a luat decizia istorică prin care avortul nu mai e considerat un drept constituţional – ceea ce deschide calea, în fiecare stat, a interzicerii lui.

”Decreţeii” sînt copiii născuţi în România lui Ceauşescu după un decret care interzicea drastic avortul. În Statele Unite, Curtea Supremă a revocat vineri dreptul la avort al femeilor şi a permis statelor să-l interzică.

A căzut Kirill în biserică, de-a văzut stele verzi. N-a fost Orban (Viktor) lîngă el, susţinătorul european, care a împiedicat sancţiunile pe care UE i le pregătise: şi ele aveau, slavă Domnului, ce să-i îngheţe: Kirill e printre cei mai bogaţi oligarhi ruşi. Dar, deşi e oligarhul lui Dumnezeu, acesta se pare că a găsit calea Lui şi a trecut peste neputinţa UE.

Germina Nagîţ, o fostă funcţionară de la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care a ajuns în zilele noastre membră a Colegiului, face parte din acea categorie rară a oamenilor care au putut înrîuri, la un moment dat, istoria în mod direct. Deşi discret. Acesta a fost şi este şi visul considerat a fi menirea oricărui securist, pe stil vechi sau nou. Fără să fi făcut parte dintre aceştia, doamna Nagîţ le-a egalat performanţa. Cu aceleaşi metode, folosindu-se abuziv de funcţie, comiţînd falsuri prin omisiune, doamna Nagîţ a ascuns, cînd Băsescu era ales a doua oară preşedinte, că acesta e ”Petrov”, deşi era plătită să ne informeze asupra acestui fapt. Nu ştim cum ar fi votat românii, a doua oară, în cunoştinţă de cauză. Dar, avînd în vedere scorul destul de strîns, putem lua în considerare că, cei zece ani de regim băsist, ar fi fost doar cinci.

În România, totul merge minunat. Sîntem nişte aliaţi de nădejde ai NATO. Participăm cu toate capacităţile noastre la ajutorarea fraţilor noştri din Ucraina. Eforturile României sînt apreciate. Pe scurt, cam acesta este scheletul unui discurs prezidenţial. Discurs pe care Klaus Iohannis îl mai îmbracă doar cu ceva ”actualitate” şi ”locaţie”, în funcţie de necesităţi, îl […]

În 6 august 2000 eram în Poiana Braşov, cu bunul meu prieten Ioan Ghişe, primarul Braşovului, cînd o veste ne-a răsturnat cursul discuţiei de pînă atunci: Teodor Stolojan candidează la preşedinţia României, din partea Partidului Naţional Liberal. Anunţul a fost făcut de acesta, motivîndu-se (fireşte) ”situaţia grea a ţării”, din care promitea, se subînţelege, că o va scoate. Era finalul fără glorie al Convenţiei Democratice. Stolojan era secondat în anunţul său de liderii PNL Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica şi senatorul Paul Păcuraru, pe atunci un vizibil şi vocal lider liberal. Se arăta că ”tehnocratul” Stolojan are girul întregului partid.

În acest an 2022, la Catedrala de la Alba Iulia se vor aniversa o sută de ani de la Ziua Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, aniversare care va avea (în mod paradoxal) tot ştaiful, participarea, reprezentarea şi finanţarea instituţiilor republicane din România. n preambulul ei şi amintind mai degrabă de botezul discret al Alteţei Sale Regale Mihai, viiorul Rege al României, care a avut loc la Palatul Regal din Bucureşti, în 22 ianuarie 1922, s-a botezat azi la Alba Iulia în Catedrala zidită pentru a fi a Încoronării, stră-nepotul acestuia.

Eduard Hellvig a avut un discurs convingător. Pînă la un punct. Cînd a vorbit de securism, s-a referit la orice, dar nu la instituţia pe care o conduce. A vorbit despre ceilalţi – şi nu despre Serviciul Român de Informaţii, care a moştenit prin lege, de fapt, personalul, logistica şi arhiva fostei Securităţi. De personal, SRI-ul s-a despărţit biologic, dar nu înainte ca acesta să fi format, în acelaşi spirit, ”noile cadre”. Să ne amitim de generalii Coldea şi Dumbravă, cel cu ”cîmpul tactic” din justiţie, cel puţin. De toate derapajele instituţiei, dintr-un trecut nu prea îndepărtat. Care, cu un cadru legislativ pe care însuşi SRI-ul şi-l creează (urmînd ca el să fie ”asumat” de parlamentarii aflaţi la îndemînă), poate derapa din nou, oricînd. Faţă de faptul că îmi asum această temere, mă declar, conform definiţiei domnului Hellvig, ”bolnav de securism”. Mă poate trata SRI-ul? Să vedem.

Fără îndoială, faptul că Iohannis a participat la întîlnirea cu Zelenski, alături de liderii europeni Macron, Scholz şi Draghi reprezintă un atu imens pentru România. N-a fost de ici, de colo. Am observat însă o anomalie, pe parcursul urmat de preşedintele Emmanuel Macron, spre Kiev: cînd a poposit în România, la baza de la Mihail Kogălniceanu, preşedintele nostru nu era în ţară. Atribuţiile sale n-au fost preluate de preşedintele Senatului, cum ar fi fost normal, ci de premierul Ciucă, trezit că salută la sosire un alt preşedinte decît pe al ţării sale.

Jurnaliştii de la site-ul ”Să fie lumină” au anunţat o hotărîre a Tribunalului Bucureşti, care le-a dat dreptate şi a decis că Patriarhia Română este obligată să se supună Legii 544 privind liberul acces la informaţii de interes public şi trebuie să răspundă la solicitările de acest fel. Anunţul conţine o prezumţie de vinovăţie: că Patriarhia e ”obligată să dezvăluie cum cheltuie banii publici”. De parcă ar fi făcut acest lucru după bunul plac şi ar fi deturnat, în scopuri obscure, sumele obţinute.

Ceea ce s a petrecut acum 32 de ani în Bucureşti a fost un adevărat măcel, pe care însă preşedintele Iliescu l a privit de la bun început altfel. Ca pe un western. ”Aceasta le spuneam şi unor ziarişti americani, într o discuţie, pornind de la unele similitudini cu subiectele din filme western, de care am fost cu toţii suprasaturaţi. Cînd o localitate americană era obiectul unui atac al unor bandiţi – şeriful bătut, legat fedeleş, case incendiate, inclusiv localul poliţiei, victime, crime –, se organizează după aceea potera bărbaţilor din localitate, care îi descoperă pe bandiţi într o fermă ocupată samavolnic. Potera îi arestează pînă la urmă pe bandiţi, dar, inevitabil, provoacă pagube şi victime nevinovate. Îşi punea oare cineva, după aceea, problema să i tragă la răspundere pe cei care îi pedepsiseră pe bandiţi, inclusiv pentru faptul că produseseră pagube fermierului?” Acest citat este preluat dintr un interviu acordat de Ion Iliescu revistei România literară la 30 iunie 1990, cînd încă multe sute de persoane erau în continuare reţinute şi anchetate ilegal, în urma mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Se împlinesc 32 de ani de la rezultatul celei mai ample manipulări din istoria post-decembristă: mineriada din 13-15 iunie 1990. E o aniversare tristă, în aceste zile, cînd se pregăteşte legiferarea manipulării de stat, prin ”legile securităţii naţionale”, o ficţiune care acoperă o renaştere a Securităţii. Ca şi atunci, în iunie 1990, se invocă un […]