Marius Oprea

La două săptămîni după invadarea Ucrainei, un jurnalist din New York nota că rabinul şef al Moscovei, Pinchas Goldschmidt, a zburat mai întîi în Ungaria şi apoi spre Israel, pentru a strînge bani pentru evreii ucraineni care se refugiază din calea războiului, spre celelalte ţări din Europa de Est, cît şi pentru a pregăti evacuarea lor de acolo, spre Israel. Misiune care i-a reuşit. Era însă doar preambulul: rabinul Goldschmidt i-a administrat o grea lovitură ”antifascistului” Putin, fugind el însuşi din Rusia ”eliberatoare”. Gestul său e explicit pentru situaţia paradoxală, cu care se confruntă evreii dintr-o ţară care ”luptă împotriva fascismului”.

Scene incredibile în România: lumea s-a pus să funcţioneze după logici ascunse, care nu mai au deloc un conţinut de bun simţ. Toate sar din tipare, de parcă războiul din Ucraina ne-a pus pe toţi într-o dispoziţie distructivă. Sîntem gata să facem praf tot. Împreună şi cu entuziasm.

Angela Merkel uită. Sau, mai bine spus, minte prin omisiune. În prima ieşire publică (nu prin comunicate, sau terţi) pe marginea războiului, la peste o sută de zile de la declanşarea lui, doamna Merkel a încercat să explice că nu are ce să-şi regrete în legătură cu politica faţă de Rusia şi cu refuzul admiterii Ucrainei în NATO. A uitat însă complet că s-a întîlnit cu Putin de nu mai puţin de 20 de ori. Cei doi au apărut, întodeauna, simţindu-se foarte bine împreună. Acum, Merkel neagă evidenţele.

”Cineva, şi ştim cine, a considerat că e bine să le dea pe surse. E o eroare majoră, oamenii sunt îngrijoraţi”, a spus Iohannis despre ”legile securităţii”. A confirmat astfel că proiectele despre care s-a vorbit şi care dau puteri aidoma Securităţii serviciilor secrete din România sînt reale. Şi că ele au girul său. Iohannis e de două ori mai rău ca Băsescu: dacă ”Petrov” a turnat la Securitate, Klaus Iohannis se dovedeşte, pur şi simplu, un om al ei.

”Mîndria gay” sau ”LGBT Pride” s-a lansat în Statele Unite, la începutul anilor ’70, ca ~promovare a autoafirmării , a demnităţii, a egalităţii şi a vizibilităţii sporite a persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi transgender, ca grup social”.  ”Mîndria” (”pride”) a fost promovată ca opus al ruşinii şi stigmatizării sociale şi a devenit cognomenul tuturor organizaţiilor, […]

Văd de cîtăva vreme un scenariu care repetă o poveste mai veche, cu privire la legile securităţii naţionale. La începutul anului 2006, în ianuarie, pe cînd eram consilier de stat pe probleme de securitate naţională în guvern, mi-a parvenit un ”pachet” de proiecte de lege, cu miros de sulf: toate se refereau la activitatea serviciilor secrete. Şi toate vizau, într-un fel sau altul, o renaştere a Securităţii.

Pe 21 ianuarie 2016, potriviti site-ului de ştiri al BBC, judecătorul Robert Owen, preşedintele anchetei publice din Marea Britanie privind asasinarea lui Alexander Litvinenko a declarat că e sigur de identitatea criminalilor: doi agenţi ai FSB, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei, care au acţionat din dispoziţia şefului lor, Nikolai Patruşev şi la ordinul lui Vladimir Putin. Cei doi n-au putut fi pedepsiţi de justiţia britanică, dar Dumnezeu are planurile lui: Kovtun, unul din asasini, a murit de Covid.

Oamenii cred în minuni. ”Pace e bene” („Pace şi bine”), motto-ul ordinului franciscan, care organizează şi în acest an, ca totdeauna, de peste cinci veacuri încoace, pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc, poate să fie împlinit în aceste zile, numai printr-o minune. La Şumuleu s-au adunat aproape de o sută de mii de pelerini, de Sărbătoarea Rusaliilor catolice, eveniment care adună aici în fiecare an cei mai mulţi pelerini romano-catolici din sud-estul Europei - cu excepţia anilor pandemiei; nici măcar în anii comunismului pelerinajul nu a putut fi împiedicat de vreo restricţie. Pentru secui ea e şi un prilej de manifestare identitară. ”Pace şi bine” să fie!

Kirill se scrie cu ”K” de la KGB, susţin gurile rele. Patriarhul Moscovei este unul dintre cei mai bogaţi ruşi, un adevărat oligarh al creştinătăţii. De aceea, gestul Ungariei, al cărui premier Viktor Orban s-a luptat să-l scoată de pe lista sanţiunilor Uniunii Europene nu e unul oarecare, numai cu valoare simbolică. Raţiunile lui, dincolo de justificarea prin discursul conservator, au miros de petrol.

”Boierii mazili” în evul mediu românesc erau cei care-şi pierdeau funcţia. Întorşi la moşie, aşteptau fie schimbarea lui Vodă, fie îmbunarea acestuia în ceea ce-i privea. Cioloş e un ”mazil de lux”, care nu-şi acceptă soarta: el vrea să fie însuşi Vodă. De obicei, acestora, odată ce li se devoalau intenţiile, fie li se tăia nasul, fie - mai rău - capul. Puţini au reuşit, şi pentru scurtă vreme, să uzurpe ce nu era al lor. Dar Cioloş n-are habar de istorie. El e un fost agronom horticultor, ajuns politician.

O să ajungem să îl socotim pe Putin drept un om rezonabil, în raport cu propagandiştii şi susţinătorii săi. Faţă de unii jurnalişti de la Moscova şi de aiurea, din Federaţia Rusă, din care unii nici nu clipesc cînd vorbesc de o soluţie nucleară a conflictului din Ucraina, pe motiv că ruşii merg în rai, iar ucrainenii, cît şi cei care-i ajută vor ajunge în iad, Putin e un ghiocel

Un grup numeros de istorici, cărora m-am adăugat, au adresat o ”Scrisoare deschisă Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului şi Arhivelor Naţionale, faţă de re-secretizea arhivelor comunismului. Nu e pentru prima oară cînd s-a petercut un asemenea lucru. Arhivele au fost din nou închise, practic, sub diferite pretexte, odată cu ”restauraţia” regimului Iliescu în 2000. Raţiunile secretizării istoriei au fost întodeauna politice. Politice sînt şi acum.

Vladimir Putin a intrat în altarul bisericii cu bocancii de război. Înlocuind vechea sa credinţă în ”revoluţia proletară” cu ortodoxismul, de care doar se foloseşte pentru a-şi justifica faptele, Putin e departe de a crede în Dumnezeu – toate acţiunile întreprinse de el, cel devenit un ucigaş de copii, o dovedesc. Liderul de la Kremlin […]

”Nici nu vreau să mă gîndesc altfel, decît că cineva îl intoxică sistematic pe primul om în stat. Dacă l-aş ghici, aş înţelege cine conduce, de fapt, România”, a scris mai demult un prieten. Aşa stau lucrurile. Şi mai tragic ar fi ca în spatele lui Iohannis să nu fie nimeni. Atunci, cine mai conduce […]

Dintr-un cotlon al istoriei, a ieşit din nou Henry Alfred Kissinger (născut Heinz, în Germania nazistă), fost secretar de stat şi consilier pe probleme de securitate naţională în Statele Unite, în timpul preşedinţiei lui Nixon şi a lui Gerald Ford, cel ce a fost ”number one” în diplomaţia mondială între 1969 şi 1977. Sincer, eu […]

În prezent, cînd armata ucraineană se luptă cu trupele Federaţiei Ruse, în partea ocupată a Ucrainei se aplică o reţetă îndelung exersată de către ruşi. Nu există mai nimic în plus sau în minus, faţă de reţeta folosită de URSS-ul condus de Stalin la finele celui de-al doilea război mondial, în ”administrarea” unui teritoriu aflat […]

Ne-am obişnuit în România cu prinţul moştenitor Charles. E deja ”adoptat”, face parte din peisaj. Prin fundaţiile sale, a înfrumuseţat părticele din Transilvania şi ne-a arătat-o cum e de fapt şi noi nu o vedeam. Dar prinţul Charles nu e singurul britanic care a prins drag de România. În lumea istoricilor şi nu numai a lor, numele lui Dennis Deletant e sinonim cu cercetarea comunismului din România şi cu înfăţişarea adevăratei sale naturi. De ieri, Deletant este (şi) cetăţean al României. Nu mai e un ”străin”. Pentru oameni ca el şi ca prinţul Charles, ar trebui să se instituie şi să se acorde cetăţenia de onoare a ţării, cu toate drepturile aferente.

La PNL, de opt ani încoace, de cînd la şefia partidului s-a instaurat Iohannis, e o veşnică sărbătoare oficială. Partidul are succese tot mai măreţe. N-a mişcat mai nimic, dar pare că a dărîmat munţii. E la guvernare de trei ani, românii au ajuns la sapă de lemn, iar liberalii sărbătoresc din nou. E Ziua Partidului, aniversată de astă dată la Florica, reşedinţa Brătienilor, pe unde conducerea liberală n-a mai dat de ani buni. Dar o face acum, de cînd i-au adus pe social-democraţi la guvernare.

Dacă mareşalul va fi sfînt, nu la fel de sfinte vor fi socotite şi actele sale? Războaiele purtate împotriva Franţei, dar mai ales cele împotriva polonezilor şi ucrainenilor răsculaţi? Biserica Ortodoxă Rusă lasă la o parte misiunea ei creştină de pace şi-şi croieşte sfinţi, după doctrina militaristă a lui Putin. Ortodoxismul militarist Generalul Alexander Suvorov, […]

După 1989, nu a existat nici cel mai mic semn public de căinţă, din partea vreunui activist de partid sau lucrător al fostei Securităţi, principalele instituţii vinovate de dezastrul ţării. Totul s-a pus în seama lui Ceauşescu, care a şi fost repede împuşcat, pentru a nu se putea cumva dezvinovăţi şi a arunca parte din vină şi pe umerii altora – chiar dintre cei care-i luaseră puterea. Misiunea ”emanaţilor Revoluţiei”, în frunte cu Ion Iliescu şi evident conformă cu ”linia Moscovei”, (ca întotdeauna în comunism) era clară: salvarea a ceea ce se mai putea salva din regim, cu toată împotrivirea populară, care nu mai voia să audă de el. Era o misiune dificiă, dar ”caracatiţa partidului” a reuşit să readucă România, prin tentaculele Securităţii, într-un regim politic cît mai asemănător celui defunct. Partidul Comunist murise, Securitatea a dispărut şi ea. Dar activiştii de partid şi securiştii erau cei care continuau să conducă România.

Pe 20 mai, în ”Duminica Orbului”, Iisus Hristos a redat unui orb vederea. La aceeaşi dată, pe 20 mai 1990, s-a dovedit că nouă ne-o luase, în timp de cinci luni, ca glaucomul, un abil membru de partid comunist. Ion Iliescu, cel ce fusese ”cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă” în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organismul de conducere al ţării, instalat după fuga lui Ceauşescu, a devenit primul între români – preşedintele ţării, cu votul larg al majorităţii acestora.

Am prieteni buni care îl aprobă pe Putin şi îi detestă pe ucraineni, care-i ”persecută pe români”. Motivul? Unii sînt nişte Gică-Contra, care întorc pe dos naţionalismul ca o mănuşă, opunîndu-l ”globalismului”, căruia îi preferă o aşa-zisă ”indepedenţă”. Alţii văd acţiunea Moscovei legitimată aproape exculsiv de antioccidentalismul lor sangvinar, cu rădăcini în naţional-comunism. Mulţi sînt atît de oripilaţi de neomarxismul violent de peste ocean şi de politica excesiv neomarxistă a corectitudinii politice europene, încît văd în ruşi ”apărătorii ortodoxiei”. Oameni ca ei sînt peste tot şi nu le poţi schimba ideile. Pentru oamenii aceştia, maşina de fake-uri a Kremlinului lucrează la turaţie maximă, producînd minciuni pe bandă, în încercarea de a legitima conflictul sîngeros şi crimele de război din Ucraina. Minciuni în care ruşii sînt ”eliberatorii”.

Atît am auzit că avem gaze, că avem şi alte resurse, ”noi nu depindem de ruşi”, încît s-ar părea că România e cea mai bogată ţară din Europa. În realitate, sîntem săraci şi fuduli, şi pe măsură ce politicienii noştri se laudă mai tare, pierdem din ce în ce mai mult.

Am început, în 2011, în condiţii aparte, investigaţii în locurie în care au fost înhumaţi morţii din fostul Spital-Penitenciar de la Tîrgu Ocna, nume asociat (fie că place, fie că nu) cu cel al lui Valeriu Gafencu. De atunci încoace, fără a fi înarmaţi de vreo ideologie, am tot săpat. Arma noastră este hîrleţul. Nu umblăm după ”cruciuliţe de argint” strecurate între maxilarele craniilor, ci dezgropăm, os cu os, osemintele deţinuţilor de aici, identificaţi ca atare prin contextul arheologic şi specificitatea ”inventarului funerar”. Acum, la atîţia ani de la debutul campaniilor noastre arheologice şi la finalul acestei zile, pot spune că este o şansă de a-l fi găsit şi pe cel supranumit încă din timpul scurtei sale vieţi, de către părintele Nicolae Steinhard, ”Sfîntul Închisorilor”.

Cunsocutul festival ”Eurovision” a cunoscut un scandal fără precedent. S-a transformat în ”Neurovision”. Jurii din şase ţări, printre care şi România, au fost acuzate de malversţiuni în procesul de votare şi votul lor a fost înlocuit cu o altă notare, rezultat al unui necunoscut şi straniu algoritm. Pînă la urmă, a ieşit cine trebuia să iasă: Ucraina.

La începutul anului, de Ziua Culturii Naţionale, în 15 ianuarie, în holul primăriei din Sîntana-Arad au fost aşezate medalioane cu personalităţile oraşului, realizate din gips armat. Printre ele, şi cel al lui Gheorghe Goina, fost membru al Marii Adunări Naţionale, între 1957-1973, care ”în 1950 a pus bazele CAP-ului Viaţă Nouă” şi datorită căruia ”Nicolae Ceauşescu a vizitat de cinci ori Sîntana”, cum se spune în ”laudatio” care explică prezenţa medalionului pe holul primăriei, unde Goina este onorat alături de Ştefan Augustin Doinaş sau de Ştefan Hell, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 2014 şi director al Institutului ”Max Planck”, originari tot din Sîntana. Ce caută un şef de CAP, alături de un laureat Nobel şi un poet celebru, e greu de înţeles. Dar în ”cultura naţională” e loc pentru orice, chiar şi pentru cultura porumbului şi cartofului, cu recorduri peste recorduri, obţinute în anii socialismului la ”colectiva” din Sîntana.

Mărturisesc aici că mi-a fost simpatic USR-ul, în primele lui momente. Îi cunoşteam pe Nicuşor Dan şi pe Irineu Darău, senatorul de Braşov, contracanditatul lui Barna de la congresul trecut. Dar curînd n-au mai fost nici Nicuşor şi nici USR, ci Dacian Cioloş, ”Iordache şi asociaţii” din Securitate şi Ghinea & comp., excese neomarxiste şi atacuri continue la adresa BOR. Şi mi-am spus, ”Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ferit de ispită”. Ispita de a crede că în politica românească e în stare, într-adevăr, să vină ceva nou.

Am fost la cumpărături la un hypermarket, nimic ieşit din comun. Un bax de apă minerală, am găsit la ofertă. 2 lei şi 97, în total 17 lei şi 82. Am dat cu 60 de bani mai mult la sticlă, deci cu 3 lei 60 mai mult pentru toate cele 6 sticle, faţă de cît […]

Se împlinesc astăzi 72 de ani de cînd Eugene Ionesco a debutat la Paris cu ”Cîntăreaţa cheală”. Piesa a fost jucată la ”Teatrul Noctambulilor”, în regia lui Nicolas Bataille şi n-a avut niciun succes la debut: umorul negru al lui Ionesco era încă greu de digerat. În timp, însă, piesa a ajuns una dintre cele mai jucate din Franţa, unde a primit premiul ”Moliere”, dar şi în lume. E greu de trecut în revistă cîte onoruri a primit dramaturgul de origine română în cursul vieţii sale. Ceea ce vreau să arăt este însă cît de uman şi actual este mesajul său, privind lipsa comunicării, o problemă acută a umanităţii. ”Rinocenizarea” omului, ca să apelez tot la una dintre piesele lui Ionesco.

Programul Alimentar Mondial, o agenţie a ONU cu sediul la Roma a atras atenţia la sfîrşitul săptămînii trecute atît asupra iminenţei unei crize alimentare în Ucraina, cît şi asupra riscurilor foametei în lume: ”Gloanţele şi bombele din Ucraina pot aduce criza alimentară mondială la niveluri nemaivăzute”, a spus David Beasley, directorul programului. E cazul să ne temem de ce e mai rău. Proviziile nu ajută, decît pentru puţină vreme – dar poate fi de folos acţiunea fiecăruia dintre noi.

Vladimir Putin nu e Stalin, deşi ar visa să fie. Trăsăturile personale îl apropie, ca şi puterea pe care o are. Ceea ce-i lipseşte e conjunctura externă favorabilă – mai ales naivitatea occidentului. Altfel, ar fi Stalin şi în calea puterii sale nu s-ar mai afla nimic, n-ar mai sta piatră peste piatră în ”lupta pentru pace” şi ”împotriva fascismului” – aşa cum se întîmplă în Ucraina.

”Din nefericire, trupele noastre s-au retras din Popasna, pentru că oraşul a fost bombardat mai bine de două luni”, a declarat guvernatorul din Lugansk, Serhii Gaidai. A fost o ”retragere strategică”, în poziţii pregătite anterior, dar în mod evident nedorită. Ruşii, Vladimir Putin îşi pot revendica, în sfîrşit, o victorie. Au cucerit Popasna, un orăşel care număra înainte de război 20.000 de locuitori.

România se judecă cu ”Gold Corporation” la Tribunalul Special al Băncii Mondiale, pentru suma de 5,75 de miliarde de dolari, ca urmare a blocarii investitiei ce ar fi trebuit sa fie cea mai mare exploatare a aurului din Europa. E un proces despre care nu s-a mai vorbit în ultima vreme, pe care-l datorăm ”sublimei” calităţi de animal politic perfect a lui Traian Băsescu. Una care l-a făcut să schimbe întotdeauna sensul cuvintelor. Chiar şi să renunţe la celebra şuviţă şi să nu mai dea lecţii, despre cum se bea. Cînd a fost cazul şi a ”scos profit”, adică mai tot timpul, Băsescu a fost un susţinător al proiectului de explorări aurifere de la Roşia Montană. Al ”democraţiei”. Al unei lumi noi, societăţi prospere, social-liberale, pe vaporul său sau sub direcţia sa, trasată din birou, prin ”radio-staţie”. ”Independenţa”, sau România? A ales independenţa faţă de toţi, în mandatele sale de preşedinte. Ne-a condus zece ani după capul lui, pînă la acest liman, lăsînd în urma lui o ţară pustiită şi tristă. A creat un partid de care s-a dezis. A distrus două. A fost dovedit turnător la Securitate, şi-a băgat fratele la puşcărie şi şi-a adus fiica cea mare în pragul ei. Dar ceea ce nu se poate şterge este zîmbetul său desăvîrşit de sarcastic şi crud. Pe care-l afişa şi în vremea în care susţinea cu tărie că Munţii Apuseni trebuie să-şi schimbe numele, în ”Gold Corporation”.

Despre Alexandr Gelievici Dughin s-a scris şi s-a vorbit mult – aşa cum era de aşteptat, despre un soi de ”guru” al liderului de la Kremlin. Dughin e, fără îndoială, un Rasputin al timpurilor noastre – şi-a cîştigat renumele de ”mare gînditor” şi o influenţă pe măsură la curtea ţarului Putin. Dar şi peste graniţele Federaţiei Ruse, inclusiv în România, unde are un cerc important de adepţi. Conservatorismul său ortodox, îmbinat cu un pan-slavism agresiv justifică, de fapt, expansiunea rusă împotriva occidentului şi mai ales a Statelor Unite, pe orice cale. Inclusiv pe cea a războiului.

Ruşii trăiesc puternic ancoraţi în simbolistica trecutului lor glorios, din care îşi hrănesc prezentul. 23 februarie a fost Ziua Armatei Roşii, a doua zi a fost invadată Ucraina. Pe 9 mai în Federaţia Rusă se va sărbători Ziua Victoriei, în Marele Război pentru Apărarea Patriei – pentru care se fac pregătiri de pe acum. Ce va urma? Ce pregăteşte Putin?

Antisemitismul rusesc e o moştenire istorică – precum tradiţia imperială. Latent, el izbucneşte uneori la suprafaţă şi ia forme acute. S-a văzut, străveziu, în recenta declaraţie a ministrului de externe rus Serghei Lavrov, care a stîrnit indignarea în Israel, cînd a spus că şi Hitler ar fi avut (”dacă nu greşeşte”) ”sînge evreiesc”. Problema e că Lavrov ştia foarte bine că greşeşte, dar a ţinut să o spună. De ce? Pentru a explica ”nazismul” de care dă dovadă ”evreul” Zelenski. Rădăcinile antisemitismului sînt trainice, în Rusia . Însuşi termenul de ”pogrom” este unul născut în Imperiul Ţarist. Odată cu reînvierea gloriei ţariste de către regimul Putin, a reînviat şi antisemitismul rusesc.

În 26 decembrie 1961, de la Ministerul Afacerilor Interne, (Cabinetul Ministrului), pleca spre ”conducerea superioară de partid”, deci către Gheorghe Gheorghiu-Dej o ”Notă Strict secretă de importanţă excepţională”, semnată de Alexandru Drăghici, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Interne. Documentul prezintă o analiză a serviciilor secrete din ţările NATO, cu privire la situaţia economică dezastruoasă a ţărilor Pactului de la Varşovia, sustrasă de ”reţeaua Caraman”. El prezintă intenţia occidentală de a împiedica livrarea spre acestea de echipamente tehnologice avansate. Documentul a pus bazele intensificării ”spionajului industrial” îndreptat de Securitate spre ţările occidentale, supuse ulterior unei ofensive de ”furt tehnologic”. E şi o primă acţiune de ”sancţiuni economice”, pe care ţările occidentale le-au conceput împotriva Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi din blocul răsăritean. Concluzia liderilor NATO a fost că ”expansiunea economică este o armă. Lumea capitalistă şi liberală vrea oare să-i furnizeze arma adversarului comunist implacabil, care i-a declarat o luptă de moarte? Toată problema constă în aceasta". Problema e valabilă pînă în prezent…

Am văzut că, din nou, proiectul centurii ocolitoare a Bucureştiului se mai amînă cu un an – deci nu va fi gata în 2024, ci în 2025. Cel mai devreme. Nu m-a mirat ştirea. Să nu uităm că ani de zile am avut un ministru al transporturilor, ajuns apoi preşedinte al României, căruia din pricini mai puţin ştiute, nu i-au plăcut autostrăzile. Cît timp Traian Băsescu a avut, vreme de 25 de ani, un cuvînt de spus în domeniu, în România s-au făcut în 25 de ani după Revoluţie, 26 de kilometri de autostradă, ”la preţul cu care în Europa ar fi fost asfaltate şi rîurile. Aşa au mers lucrurile şi în continuare, în dulcele stil românesc”. Am citat cuvintele de mai sus, pentru că ele sînt dintr-un roman pe care l-am scris cu ani în urmă, intitulat ”Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit” (editura Polirom, 2017), ficţiune în care m-am imaginat scriindu-mi memoriile la vîrsta de 92 de ani, din postura de ”bazileu” al Imperiului amintit, la momentul în care România va avea toate avantajele unei mari puteri. Spre surprinderea mea, deşi am făcut observaţii şi scenarii de bun simţ asupra viitorului, am luat, cu acest roman, premiul ”Ion Hobana” pentru literatură ştiinţifico-fantastică. Deşi în intenţia mea n-a fost să fi scris aşa ceva. Ci doar o proiecţie asupra viitorului, în care am scris, de pildă, şi cum se va dezvolta, în decenii de acum încolo, infrastructura României. Căci eu, probabil, atunci cînd va fi gata autostrada Bucureşti-Comarnic-Braşov poate voi călători odată pe ea, dar drumurile altădată familiare, nu-mi vor mai spune nimic, fiind la o vîrstă la care voi fi lovit de Alzheimer. Îmi permit deci să mă autocitez în continuare. Merită, pentru că văd cum, zi de zi, previziunile mele se adeveresc.

În 26 iunie 1941, în largul Portului Constanţa, a fost scufundată una dintre cele mai puternice nave de război sovietice din Marea Neagră, distrugătorul "Moskva". Cel care a ştiut tot timpul adevărul despre motivele scufundării navei a fost colonelul Constantin Săvescu, fost comandant al unei unităţi de geniu pe frontul rusesc, ”deblocat” în 1945, arestat în 1950 şi condamnat la zece ani de temniţă grea, pentru ”complicitate la crima de înaltă trădare”. Secretul său a rămas ascuns, pînă în zilele noastre.

În 1992, cînd a publicat eseul său, ”Sfîrşitul istoriei şi ultimul om”, prin care Francis Fukuyama legitima definitiv democraţia liberală şi piaţa liberă, ca expresii definitive ale libertăţii şi o culme a progresului politic, economic şi social, un fel de ”punct final” al evoluţiilor sistemelor istorice, la noi se instala Guvernul Văcăroiu.