19 iulie 64 d.Hr. - Izbucneşte un mare incendiu la Roma. Împăratul Nero îi acuză şi îi persecută pe creştini

Marele Incendiu al Romei s-a petrecut pe 19 iulie, în anul 64, la 34 ani de la crucificarea lui Cristos, în timpul domniei împăratului roman Nero (54-68, născut în 37 ca Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei şi al lui Gnaeus Domitius Ahenobarbus, stră-stră-nepot al lui Augustus şi al surorii sale, Octavia). 

Nero a fost adoptat de împăratul Claudius după ce acesta s-a căsătorit cu Agrippina. Pentru că Agrippina era o femeie vicleană ce voia să-i ia puterea, l-a ucis pe Claudius după ce i-a oferit un platou cu ciuperci otrăvite. ,,Mâncarea zeilor", exclama Claudius. 

Claudius a murit şi fiul său adoptiv, Ahenobarbus, cunoscut acum ca Nero, a devenit împărat, condus pe la spate de mama sa.

Nero a devenit imediat infam pentru că l-a forţat pe filosoful Seneca să se sinucidă şi pentru uciderea mamei sale, Agrippina,  în 59, cea care a condus din umbră cu o mână de fier la începutul domniei împăratului. 

Cheltuia banii publici pe festivităţi, construit palate şi temple greceşti şi pe competiţii, epuizând fondurile imperiale şi ajungând să recurgă la confiscarea averilor patricienilor. 

În anul 60, Nero a purtat o expediţie de succes împotriva revoltei din Britania condusă de regina icenilor, Boudica, fiind învinsă la Watling Street. 

Patru ani mai târziu, la Roma,  a izbucnit un incendiu undeva printre magazinele din jurul arenei Circus Maximus (folosită pentru curse de cai).

Incendiul a fost atât de devastator că a durat între trei şi şase zile, şi două treimi din suprafaţa Romei a devenit cenuşă. Incendiul a fost stins de Vigiles, cohortele şi brigăzile urbane de ,,pompieri antici" (stingători de flăcări şi supraveghetori). 

Nu este cunoscut numărul morţilor.  Dar Nero a fost învinuit de cetăţenii Romei. 

Au apărut zvonuri că Nero voia să construiască un nou palat, Domus Aurea, şi de aceea ar fi ordonat incendierea Romei pentru a demola mai uşor clădirile considerate incomode. Împăratul se aflase la 35 de mile de Roma, la vila din Antium. Roma ar fi devenit istorie în întregime dacă nu erau şi cele nouă apeducte din apropiere ce transportau apă de la depărtare. 

Potrivit istoricului Tacitus, născut în 54 şi mort în 120 d.Hr., a scris la zeci de ani că Nero i-ar fi învinuit pe creştini pentru incendierea Romei.    

Tacitus scrie că trei districte au fost total distruse, şapte au fost aduse în ruină, Templul lui Jupiter, palatul Domus Transitoria şi Casa Vestalelor au fost grav avariate sau distruse, precum şi o parte din Forumul roman în care locuiau şi activau senatorii romani. 

Nero a fost acuzat că voia să reconstruiască Roma în stil grecesc, fiind pasionat de arta şi arhitectura greacă, de aceea, ar fi declanşat focul.

Nero era amator după competiţiile atletice, luptele din amfiteatre, teatru, muzică şi poezie, ba chiar participa şi el la competiţii pe care le câştiga în mod fraudulos.  Cânta la kithara, un tip de liră. 

Dar Nero a învinuit sectele creştine care perindau prin Roma în a răspândi învăţămintele lui Cristos. 

Nero chiar şi-a oferit vila din Antium pentru orăşenii răniţi şi rămaşi fără adăpost, de aceea istoricii cred că nu Nero a fost responsabil, dar nici fanaticii creştini care urau păgânismul roman. 

Pur şi simplu, a fost un incendiu declanşat de temperaturile crescute ale verii mediteranene ori cineva a lăsat o vatră aprinsă şi ar fi luat foc un magazin, focul extinzându-se repede. 

Dar pentru că Nero a aruncat vina pe creştini, au început persecuţii în masă. Creştinii arestaţi, dar şi romanii convertiţi la creştinism, au fost daţi la leii din arene, ba crucificaţi în grădinile palatului lui Nero, fie crucificaţi şi arşi de vii. 

Doi dintre apostolii lui Cristos, doi dintre cei mai importanţi fondatori ai Bisericii Romano-Catolice, au căzut victime persecuţiilor neroniene - Sfântul Apostol Petru, considerat primul Papă din istorie, a fost crucificat cu capul în jos în anul 64, chiar după marele incendiu, iar în anul următor, Sfântul Apostol Pavel a fost decapitat. 

Tot atunci, printr-un acces de furie, Nero şi-a ucis soţia însărcinată, Popea Sabina. El şi-a mai executat încă o soţie, pe Claudia Octavia, cu trei ani în urmă, pentru că aceasta s-ar fi revoltat.  A ordonat castrarea unui bărbat pe nume Sporus pentru a-i fi nevastă. Ulterior, s-a cuplat cu Statilina, o patriciană. 

În anul 66 d.Hr., Nero a ordonat o expediţie romană în Iudeea, condusă de Vespasian şi fiul său Titus (ambii viitori împăraţi) pentru a reprima o revoltă condusă de zeloţi, farisei, saduchei şi sicari. 

În timp ce era preocupat să construiască un colos din bronz înalt de 30-37 de metri ce avea să-i poarte chipul,  vistieria imperială era goală. Imperiul intrase în colaps financiar. 

În anul 68,  un grup de senatori romani, sătui de atrocităţile comise de acesta, l-au declarat pe Nero ca duşman public al Romei şi l-au proclamat pe Galba ca general.  Nero a fugit din Roma şi s-a sinucis prin înjunghiere cu ajutorul unui secretar, iar înainte să moară, a strigat: ,,„Ah, ce artist piere odată cu mine!”.

Din cauza persecuţiilor anticreştine, Nero şi funcţia imperială a Romei au căpătat o reputaţie proastă pentru creştinii din tot imperiul, în special în Asia Mică şi Grecia.

A urmat un an de război civil (anul 69, considerat anul celor patru împăraţi) până când a venit generalul Vespasian pe tron. Situaţia a devenit şi mai rea pentru creştini şi evrei. 

Dinastia Iulio-Claudiană, înfiinţată de Gaius Iulius Cezar Octavius Augustus, un iulian, şi de Livia, o claudiană, a luat sfârşit cu sinuciderea lui Nero, dar a fost înlocuită de dinastia Flavienilor. 

În anul 70, fiul împăratului, Titus, a incendiat Templul lui Irod din Ierusalim, iar soldaţii romani au jefuit Iudeea, luând chiar şi Menorah evreiască. 

În anul 81, când a devenit împărat, Titus a inaugurat Coloseumul din Roma (chiar lângă locul unde Nero îşi construise colosul), unde s-au organizat lupte sângeroase dintre gladiatori şi animale sălbatice, precum şi execuţii, printre victime enumerându-se mii de creştini. Lângă Coloseum, Colosul lui Nero a fost dedicat zeului Sol al Soarelui, purtând o coroană radiantă. 

30 ani mai târziu, unul dintre creştinii exilaţi pe insula Patmos, un autor pe nume Ioan, a scris Apocalipsa lui Ioan şi l-ar fi ilustrat pe Nero ca Fiara sau Anticristul cu numărul 666.

A scris despre opt împăraţi romani (Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius, Nero, Vespasian, Titus, Domiţian, fiind cel de-al optulea care urmează să vină, contemporan cu autorul Cărţii Apocalipsei) şi tranziţia Imperiului Roman de la Republică la Imperiu (cele două fiare, prima care iese din apă, cea de-a doua , cu coarne de miel, din pământ). Augustus se considera fiul zeului Iulius Cezar (fiara rănită de moarte, dar a cărei rană de moarte fusese vindecată.), titulatura aceasta de ,,Divi filius", alături de cometa lui Cezar,  fiind inscripţionată pe multe monede romane 

Autorul Cărţii Apocalipsei a mai scris despre Babilonul cel Mare sau Desfrânata Babilonului îmbrăcată în stofă stacojie,  ce stătea pe şapte munţi şi se îmbăta cu sângele sfinţilor, care era de fapt Roma pe cele şapte coline, unde erau martirizaţi creştinii. 

Abia după trei secole, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul avea să devină una dintre religiile legalizate ale Imperiului Roman.